irinadehartie.blogspot.com Web analytics

joi, 31 decembrie 2009



LA MULŢI ANI!

miercuri, 30 decembrie 2009

În suflet era conferinţă de presă. Se prezentaseră trei elevi de la Citire, clasa a II-a B şi un domn profesor suplinitor de Educaţie Fizică (cu majuscule rătăcite).
Măsoară-mi pălăria cu metrul roşu. Nu-mi plac milele şi nu vreau să ştiu nimic despre ace trecute prin foc. Unde e alcoolul? Spirtul? Cum se dezinfectează zăpada? Dă-mi mâna puţin şi cheamă câteva cărţi să ne facă pantofii. În suflet era conferinţă de presă. Dino Buzatti se răsuceşte în patul femeilor minore de teamă. Dar eu pun şi punct şi virgule şi elastice de păr. Cu drag, niciun personaj din nicio dragoste.

"Scrie-mi cum mă aştepţi..."


Ea se repezi cu paşii ceva mai puţin legănaţi către fereastră. Se întâmpla ca în poeziile cu rime forţate. Cu foc de la centrală. Cu muzică de la televizor. Cu aşteptare la fel de puţin naturală. Se credea cumva observată. Avea impresia că peste câţiva ani o să-şi descopere mişcările surprinse în imagini pe vreo casetă video pe jumătate ruptă sau în vreun jurnal digital. Toate astea în timp ce se îndrepta către geam. Peste alee, la blocul din faţă, vecinii se sărutau la toate geamurile. Toţi vecinii, toate gurile, toţi obrajii şi toate geamurile - într-un fel de complot narativ împotriva aştepării ei lirico-depresive. Din lupte oamenii se întorc puţin răniţi. Văzuse în filme, citise în câteva cărţi, auzise poveşti în cartier. Din luptă oamenii se întorc supăraţi şi se apropie fără chef de ferestrele în aşteptare. Vor să doarmă. Şi ea îi pregătise pătura moale şi pernele albe. Se gândeşte că poate ar fi bine să-l îmbrăţişeze. Poate i-ar plăcea să-l ţină în braţe. Să mănânce sarmale calde. Şi dacă sunt prea fierbinţi? Cineva i-ar filma şi le-ar arăta peste câţiva ani, când lui îi va fi trecut de mult rana, cum s-au reîntâlnit şi sarmalele nu erau deloc pregătite.

Se repezi din nou spre fereastră. Cineva o sunase odată, când dormea, să-i ceară lămuriri despre câteva probleme gramaticale. Erau pe punctul de a o da în judecată pentru respectarea noilor reguli. Cineva urcă scările. Se aud bagajele urlând de dorul nămolului. Din spatele uşii ficţiunea minţea. Parte din rutina femeii, din rasa conştiinţei, din puterea lui de a se întoarce acasă cu iluzia neînvinsului.

"Au mai rămas câţiva. Noi suntem bine."

marți, 29 decembrie 2009

La geamuri se îneacă două margarete murdare în ghivece pline cu nisip amestecat cu pietre.

Paşi de copil fără cuvânt

Existau trei sau patru cuvinte mai groase sau mai urâte, aproape neliniştite de multe ori, care se apropiau în paşi greşiţi de tango de toate vitrinele magazinelor pentru copii. Povestea cuvintelor. Pe care n-o spusese nimeni niciodată. Cum că vorbele se mai şi termină. Că nu întotdeauna numerele se se scriu cu litere şi că două surori aproape de-aceeaşi vârstă se pot înţelege prin semne. Despre lipse. Şi copii muţi. Povestea cuvintelor pasionate de jucării se poate spune numai cu paşi prin nămol. Fără silabe. Fără vocale. Numai prin nămol. Astăzi e uscat. E un fel de tristeţe a cuvintelor, silabisite fără poftă şi necolorate chiar dacă pe masă cariocile se usucă dezordonate. Să mai vorbim. Dacă tot putem.

duminică, 27 decembrie 2009

Faţa nimănui

Era o fată cu trei cuvinte şi-o sticlă aproape goală de vin roşu. Avea dinţi de plastic ascunşi în buzunarele copilăreşti şi se pedepsea cântându-şi romanţe colorate la naiul de plastic. Avea nepoţi, fraţi şi animale. Şi le cânta şi lor cu-aceeaşi intenţie când nu duceau gunoiul, încurcau cumpărăturile sau nu puneau toate semnele de punctuaţie. Cu animalele era un pic mai greu. Aveau nevoie de machiaj, de flori în ghiveci şi întotdeauna de puţin mov lichid turnat pe unghiile mici. Cu animalele era mai greu. Şi din cauza asta se golea sticla. Cuvintele rămâneau mici. De fiecare dată punea altceva pe foc. De fiecare dată simţea altceva când rostea cuvântul ceapă. Şi sticla se golea pe masa din bucătărie. De fiecare dată altfel. Cu şi mai multe soluţii de cusut buzunarele rupte ale lumii.

vineri, 25 decembrie 2009

Globul numărul cinci

Trăiesc în interiorul unui glob pământesc. Mă ascund în spatele Sudanului. Aş cânta acolo câteva cuvinte bâlbâite, i-aş învăţa limba română pe oamenii de sub cartonul albastru, aş mânca tatuaje mucegăite şi-aş mătura străzile cu tot felul de orhidee coapte.
Aş dormi neînvelită.
Aş mânca cireşe toamna.
Aş simplifica filozofia şi matematica.
L-aş simpatiza mai tare pe Roth.
Aş comenta meciuri de pe alte continente pentru concetăţenii surzi.
Aş sărbători venirea acasă a copiilor plecaţi în deşert.
Aş citi subtitrări fără filme.
Aş colora mai tare podelele de sticlă.
M-aş împiedica şi-aş râde mai tare decât toţi ceilalţi.

De Crăciun

Urarea mea e să fiţi fericiţi. Să simţiţi că e linişte şi sărbătoare în acelaşi timp. Să fiţi fericiţi. Şi să nu fiţi departe de voi. Să fiţi fericiţi. Asta e urarea mea.

Crăciun fericit!


(Pe scara de zahăr se căţărau moşi grăsuţi şi simpatici ca să fure steaua. Eu îi vedeam şi râdeam mulţumită de rezultat. Vârful nu mai e acolo de mulţi ani. Moşii continuă să vină. Ieri le-am pus pe fiecare treaptă câte o felicitare şi-o motocicletă de jucărie.Mint:))

luni, 21 decembrie 2009

Bătăi în uşi sârbeşti

Cioc! Cioc! Din ochi mi se răspunde cu părere de rău. "Au plecat şi ei." Mă întreb cum poate fi paznicul genelor peltic. Îi zâmbesc prin gaura cheii convinsă de viitorul succes al golanilor în materie de teatru.

Cioc!Cioc! Mi-am pierdut darul. Dintre suflete îmi şopteşte suflarea unui prag de lemn: "Asta ţi-ai dorit." Mă caţăr pe visele deformate ale sudamericanilor. Mi-e puţin dor de viaţa mea de indian taino. Încerc s-o recuperez.

Cioc! Cioc! Sunt eu. Am venit acasă. Pielea de scorţişoară: albă, neagră şi mai ales rece.

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Draga mea Zână a Ierbii,

M-am gândit să-i scriu lui Moş Crăciun. N-a fost chip să găsesc un poştaş dispus să plece cu bicicleta mâine. M-am hotărât să-i scriu un e-mail, dar se pare că serverul de la Pol şi-a pierdut cheful de muncă. Mă întreb ce îi scriu ceilalţi. Mă întreb ce se visează în alte paturi, pe alte perne, la alte mese, cu alte mâini şi alte gene. (Genele lui de sus se încurcă cu genele de jos şi nu poate să deschidă ochii. Şi eu zâmbesc de departe.) Îţi scriu ca să nu crezi că n-am nevoie de nimic. Ştiu că n-ai uitat nici tu. Ştiu că pe vremea când eram amândouă zâne, înainte ca eu să mă împiedic, ne doream aceeaşi cutie cu fundiţă aurie. Bucurie şi cât mai puţine boli, copii cu case calde, războaie deloc şi poate câteva kilograme date altora. Nu te-am mai văzut de pe vremea când erai gimnastă. Când Zâna Zânelor te certa că nu-ţi pui rochia cu palate, că nu mănânci pâine de secară şi că-ţi tai bretonul. Ştii...când mi-e dor de viaţa de zână, beau capuccino. Nu îţi cer nimic. Dar vreau multe. Să nu crezi că oamenii n-au dorinţe. Astăzi mă gândesc să-l cer pe februarie. Mâine poate o să vreau o bucată din Germania. Visurile mele sunt conspiraţiile tuturor firelor albe de iarbă. Iarbă albă.

Cu drag,
...

vineri, 18 decembrie 2009

M-am împiedicat de oasele înghesuite ale norilor. Emigrez. Sud-Vest. Oasele norilor se accidentează la baseball. Am citit despre colonii de apă transpirată, duse acolo şi transformate în porţi spre plajă, în lună de miere şi în ghidoane reci de bicicletă-martir. Plănuiesc să-mi ţin planurile secrete. Şi planurile se transformă în cuvinte sătule de sufixe şi sufixele se revoltă şi-mi aruncă mâncare de ciori în plasele pline de virgule. Spre sud-vest.
Mă socoteam albastră. Până mi-au scos măselele şi-am respirat cristal. Şi ţi-am suflat peste urechi fire de şampon amărui, ţi-am povestit povestea genunchilor, ţi-am risipit toate grijile păstrate bine în casca de război, am dat drumul păsărilor să mănânce norii şi-apoi am nins puţin cu cartoane ca să nu ne plictisim. Mă socoteam albastră. Şi-acum mă socotesc cu minus.

marți, 15 decembrie 2009

Poveste despre plecare. A lu' Buf.


Sub pătura ironică, roşie şi fără ciucurei, picioare curate, abia odihnite şi două buburuze care acum doi-trei ani copiau pe sub bănci la tot felul de examene stupide. Sub pat se spun poveşti cu balauri. Mă bucur că eşti aici. Ba despre frunze căzute, ba despre cele şapte vaci din faţa blocului, despre căprioara de pe parbriz, despre puzzle-ul veneţian, despre soldatul îngrijorat, despre barba iubitului meu şi aeroportul iubitului tău, despre proştii familiilor, despre buturugi, nervi, lacrimi, negri, căzături în genunchi, gheaţă, fotografii şi buletine, şuncă, brânză şi ziare, zăpadă în tren şi examene cu Amadeus. Mai ţii minte când...? Mai ţinem minte...

Din casa mea se pleacă la Londra. Am vrut s-o îndepărtez cu cuţitul de plastic. Avea ochi frumoşi şi dorinţele mele. Ne-am trezit de-atâtea ori la aceeaşi oră şi-am avut de-atâta ori aceleaşi speranţe, de atâtea ori cu alte cuvinte, de şi mai multe ori, în şi mai multe feluri.
Dacă ar avea loc i-aş cumpăra o trotinetă, o babă şi-o pipă sudamericană. Pentru ea nu mi-e frică.
E unul dintre cei mai puternici oameni pe care-i cunosc. Găteşte, schimbă becuri, zugrăveşte şi îşi caută fericirea. Drum bun şi să nu ceri napolitane în avion! Dacă te întâlneşti cumva cu Suzică, să-l saluţi din partea mea. O să-ţi fie bine...o să fii fericită! :) Te pup.

luni, 7 decembrie 2009

Soldatul înainte de Crăciun. (Cred că am aflat unde şi când se doarme în război)

Soldatul plânge. Ascuns sub masa de scris, împrăştie lacrimi moi, nervoase şi aproape murdare. Părul lung şi barba, ochii mici de oboseală sau de beţie, dinţii-indieni albi pe sub buze creole, obraji de glonţ pufos - soldatul e tânăr, murdar şi plânge. Îl întreb cum doarme, cu pleoapele crăpate, cum mănâncă, cu buzele pline de înjurături, mai iubeşte, da, mai iubeşte. De Crăciun soldatul e în război. Anul nou vine altfel în minciună. Soldatul se gândeşte la casa din cartierul sărac. Soldatul e emigrant şi e singur. Luptă pentru ţara altcuiva.

De sub pământ balerine cu pantofi rupţi îi fac cu ochiul. Soldatul vede nori vanilaţi. Şi plânge.

duminică, 6 decembrie 2009

Fără Hansel

Mi-am pierdut jumătate din pene pe drumul dpre casă din război. Ajută-mă să nu mă întorc. Tragicomedia penelor. Nici măcar trilogie. Ceva ca doişpe paşi prin nămol şi-o găleată de vopsea furată de la vecini.

joi, 3 decembrie 2009

Chiuveta cu spumă în care plutesc cărţi de poezii uitate peste noapte la cuptor. Îngrijitoare neglijente, frumos mirositoare. Nu ştiu de ce îţi sclipesc dinţii. Şi teamă şi indecizie şi lipsă de echilibru.

Tratat despre prima zi de şcoală. Lipsesc elevii. Aş zice eu.

Anatomia peretelui

Jumătate din pieptul meu scurtură margarete prespălate. Cealaltă scuipă curent şi frunze de palmier căzute de-atâta greutate pe plaja din spatele blocului. Cred că mi-au emigrat glezenele. O cutie cu oase de toate felurile.Toate ferestrele şi toţi vecinii bătrâni, toate episoadele din toate serialele cu adolescenţi, toate nopţile ocupate de taxiuri. Purtate în călcâie şi măturate de poezii galbene de pictori murdari. Îşi plânge ultima grijă, îşi mişcă ultimul somn, îşi continuă ultimul rezultat. Vopseaua nu se şterge cu mătură. Pe glezne îmi curg picături din tehnologia slabă a peretelui alb cu gărgăriţe decupate.

Înainte să plece, fluturii infirmi îşi întind spatele, îşi pocnesc oasele, sărută muşchii somnoroşi ai zânelor şi se-ascund puţin între uşă şi chiuvetă.
Parca îţi sclipeau dinţii.

joi, 26 noiembrie 2009

Mă dor buzele de atâta clişeu pe marginea veche a DVD-urilor. Mă cam sperie cuvintele mici şi lipsa de timp secerată de lipsa de sunete. Mă ameninţă sălbatic portierele, portbagajele şi bagajele. Şi porţile fără intrări. Mă gândesc la râsul dezorganizat al unui a actor scund. Aştept.

miercuri, 25 noiembrie 2009

Birds of Paradise


A fost de atâtea ori miercuri, ora 10:58...În ciorapii mei dorm zece degete. Pe mână inelul se scobeşte-n piatră. Am impresia că genunchiul stâng e obosit şi sătul de nemulţumirea mea cu privirea la formele lui. Pocneşte când merg. A fost miercuri şi săptămâna trecută. Şi-aproape sigur a fost şi 11:00.
Pe cerul gurii, ciocolata fierbinte se ceartă cu pielea. Cerul - aşa de umed, întunecat şi ars de ciocolată. Gura cerului închisă. Şşşşşttt.În visele chelneriţelor fotbalişti copilăroşi îşi îneacă emoţia-n limonadă verde. În visele mele pelerinajul către Calafat se accentuează pe un deal, într-o pădure cu frunze rotunde şi colorate. Există păsări ale paradisului care se încăpăţânează să spele pe jos, să şteargă praful de pe crengi şi-apoi să danseze. Nu ştiu cum reuşesc, dar din penele negre nu li se mai văd decât ochii şi-o fustă de paiete-albastre. Cerul gurii mele e populat de păsări netalentate. Ciocolata arde şi ea.

luni, 23 noiembrie 2009

Poveşti despre culori nerespectate

O gutuie proaspătă cu mirosuri pufoase de sălbăticiune crudă. Cam aşa era, cu basca roşie şi pantofii grei şi cam la fel se purta când mergea grăbită pe lângă parcul în renovare şi se-mpiedica de consoane nefinisate. Cam ca o gutuie fără zahăr, rămasă peste an în oala ruginită şi plictisită de-atâta schimbare. Eu către gutuie: Cobor şi mă-ndrept şi urc şi m-aplec, privesc, arunc, zâmbesc şi cad, zbor şi păşesc solid pe plăci de blană ecologică şi mă supăr, mă-ndoi şi calc apăsat, din ce în ce mai puţin apăsat, din ce în ce mai puţin apăsat.
Sunt o bască roşie pe care n-o am, ornată cu cercei mov de metal curios. Sunt singură şi din ce în ce mai des mă numesc bob de cafea confundat cu pui de năut.

sâmbătă, 21 noiembrie 2009

Trei ori douăşunu

Pe sufletul meu se scurg două picături de dimineaţă. Încet. Douăşunu. Douăşunu. Douăşunu.Întreb. De ce dimineaţa are gust de noapte de fiecare dată când te trezeşti în mijlocul visului cu pinguini. Că eu m-am săturat de luna albă. Aş vrea una mai verde, mai puţin păcătoasă, mai puţin salvatoare. M-ar mulţumi calitatea mai slabă şi vocea mai puternică. Vreau să mă strângi puţin, dimineaţa. Dimineaţa albă şi fotografia de buletin. Ca şi cum în ea ar încăpea clădirile dărăpănate şi cerşetorii nespălaţi, vaza de cristal, cartea la reducere, patul pentru copii, visul cu pinguini şi condiţionalul imposibil. Pe sufletul meu fusese primăvară. Şi l-am şters cu buretele plin de cafea, aproape convinsă că primăvara nu există decât în manualele de supravieţuire în alte emisfere.
Mă consolez cu melodii sălbatice şi cu şampon fără miros. Îmi spăl mâinile cu zahăr şi gusturi literare nesolicitate.

Blog de Oro


Mulţumesc din suflet domnului Şerban Tomşa - http://serbantomsa.blogspot.com/ şi domnişoarei Nicolle - http://with7flowersinmyhair.blogspot.com/ pentru că, citindu-mi blogul, au considerat că merită a fi unul dintre "Blogurile de Aur".

Vă mulţumesc mult şi vă dăruiesc şi eu cu multă admiraţie aceeaşi "diplomă virtuală".
Nu numai pentru că trebuie să respect regulile (măcar parţial), dar pentru că sunt convinsă că îl merită, îl dăruiesc şi următorilor:

http://baboozduk.blogspot.com/
http://mintea-de-ceai.blogspot.com
http://the80sbabies.blogspot.com
http://barconpalabras.blogspot.com
http://dulce-mahala.tapirul.net/
http://flaviusobeada.wordpress.com/
http://monomaniashow.blogspot.com/
http://pantacruel.blogspot.com/

Regulile pentru a-l dărui şi altora, dacă vreţi, sunt următoarele:

1. afişarea premiului; (copy & add photo);
2. afişarea linkului celui care a acordat acest premiu;
3. oferirea lui catre 10 bloggeri sau cati doriti voi;
4. informarea bloggerilor prin mesaj. (lucru pe care eu îl voi face în momentul în care conexiunea îmi va permite să trec pe la toţi cei care trebuie anunţaţi)

miercuri, 18 noiembrie 2009

Chestionar

Şi eu mă întreb, fără niciun pic de pasiune, artă sau imaginaţie, cum arată casa ta. Mă gândesc dacă stai cu chirie, în cămin, la hotel sau dacă te-ai mutat recent, dacă ai moştenit-o sau dacă iubeşti pe cineva numai ca să nu iubeşti direct broasca şi dublura cheii primită la a doua aniversare. Fără artă. Destul de evident. Mă întreb dacă ai covoare sau te bucură papucii pe parchet. Poate că nu prea-ţi plac papucii. De unde să ştiu eu? Dacă ai mochete sau covoare persane. Ai perdele lungi, albe şi agitate sau te sperii de fiecare dată când aprinzi lumina şi vezi că de la blocul din faţă ţi se aruncă plini de tandreţe ochi cocoşaţi. Poate în faţa ta se pleacă un cartier de case. Ai frigider mic, mare, alb, gri sau răceşti berile în chiuvetă? Şi cu ce pastă de dinţi te speli pe mâini când eşti copil, beat sau plictisit? Cât despre pat...e mare? Dublu? Saltea cu arcuri? Sau mic? Apă? Paie? Dacă ai lenjerie colorată, n-o băga la spălat cu cămăşile albe! Ai multe cămăşi albe? Dacă ai lenjerie albă şi plapumă groasă cred că nu dormi singur. Dacă ţi-e teamă să dărâmi teancul de cărţi înseamnă că...Dar ai teancul de cărţi? Îl ţii pe birou? Ai birou? Poate scrii pe masa din bucătărie. Sau poate că găteşti în pat. Pe măsuţa de sticlă de lângă pat. A nu! Asta e măsuţa mea. Nu poţi să scrii pe ea. Te descalţi la uşă? Poate că împarţi clădirea cu doi bătrâni îndrăgostiţi. Sau poate ai câini şi pisici şi surori sau părinţi. Poate că n-ai vrea să ai interfon, dar n-ai ce să faci. La ce număr stai? Ai musafiri? Mai vorbim.

Am impresia că n-ai prea multe cămăşi albe. Poate alte culori.

Plica

Nici eu nu ştiu cum ai făcut astăzi, dar ai întârziat şi-au întârziat şi tramvaiele şi nisipurile din clepsidre şi construcţia caselor şi balele câinilor însetaţi şi, nu ştiu de ce, cred că şi coordonatele vrăjitoarelor de la Institutul de Fizică. Au întârziat toate telefoanele şi toate câmpurile lexicale. Am întârziat şi eu şi-am luat toate deciziile rele din lume. M-am împiedicat de grăunţe de lapte, m-am sărutat cu stâlpi nesiguri, m-am căţărat pe volane de carton şi m-am abătut de la planul iniţial până am ajuns la tramvaiele care întârziau şi ele, derutate de clepsidre. Cât despre ideea şubredă de-acum câteva vieţi, aş prefera să ne întâlnim pe unul din podurile frământate cu icre de circ ca să nu poţi să-mi spui că trotuarul te derutează şi preferi să amânăm concertul încă vreo câteva vieţi. Şi da. Şi nu. Şi încă o dată da. Am nevoie de coordonate. Scrisoare pentru rafturile goale. Plic închis. Cu bale de câine întârziat.

marți, 17 noiembrie 2009

Predicción de sueño

Porque en mi sueño los actores secundarios (solos en el escenario) se peinan con hojas de vainilla, comen nubes con uvas y cambian la lealtad por pan, nueces y agua con gas. El beso - cliché - presente- también.

Lectura licorilor de răchită murdară

Pentru că peste toate mesele, cafelele, ceştile, scrumierele, intrările şi ieşirile din toate barurile, restaurantele şi pub-urile albe sau negre sau gri sau mai ales de culoarea ceaiului de răchită murdară, peste toate astea şi peste tot (în sensul- nu foarte evident - al lui pretutindeni), tu nu ţi-ai fi uitat niciodată nici fularul, nici umbrela, nici crema de soare şi cu atât mai puţin bocancii pe care ţi-i pui de fiecare dată când te îndrăgosteşti de câte-un tânăr cu buze groase (şi de vreo două ori mai subţiri), cu ochi mari, sălbatici, dacă nu aproape săriţi, şi de cele mai multe ori (dar nu tot timpul) înalt, slab şi cu suflet de artist de cafenea.

Erată: Cu suflet de arahide uitate în cuptor şi cu ochi şi buze de punct punct punct şi virgulă.

Dormeau cuvinte

De pe pragul murdar întind pleoapele, le amestec cu praf de pernă bătrână şi-mi şoptesc. "Mă apropii pentru că-mi place să mă-ndepărtez. Dacă n-ar fi fost aici. Dacă aş fi oraş confuz şi loc pentru mai multă îndoială. Dacă m-ar chema Buenos Aires şi-aş zâmbi în faţa caselor căzute. Măcar de-aş fi culoare în visul sunetelor."

luni, 16 noiembrie 2009

La poartă

Ramele mov de cola-cao. Am senzaţia că mă aşteaptă câteva roţi de plastic. Roata norocului. Că mă simpatizează a doua şansă.

Un om cu barbă, baston şi încălţăminte cu moţ bate la poarta mamelor divorţate. Rugăminţile se apleacă asupra ta. Să-i dai puţină apă. Să-i citeşti o poveste argentinană. Să-l îngropi departe de gard. În nisip, pe plajă. Să faceţi castele. Sărată e marea! Sărat e fluturele! Să-l duci înapoi la ţărm. Ramele mov de coca-cola. Cioc! Cioc! La poartă omul cu castele-n papuci se strâmbă la centrul comercial. Vorbeşte în şoaptă. Nimeni nu vrea să ajungă. Toţi pleacă. Nimeni nu mai are papuci cu turn. Dacă n-ar ploua mâine, dacă n-ar fi gripă albă, dacă n-aş avea pleoapele supărate.

Ramele mov de cocoloco. Măsor cuvinte. Câmp de margarete murdare. Strămoşi speriaţi la poarta mamelor divorţate.

Cantec despre Joon si Sam

Refren:

Bătăile inimii ca aţa cusătorilor unei pălării. Pălăria îngustă uitată la croitor de duminică până marţi. Bătăile inimii în ritmul acului prin cartonul pălăriei. Pălăria uitată la croitor de duminică...Bătăile inimii ca pălăria aruncată peste creanga celor doi copaci din Parcul Central. Copacii îşi dispută creanga. Trotuarul se sperie de pălării. Gramatica n-are bătăi. Nici inimi. Nici pălării. Bătăile inimii ca pălăria uitată la croitor.

Încheiere: Circarii cântă noaptea, după spectacol, la acordeon. În pădurile de fag nu se prăjesc pălării.

miercuri, 11 noiembrie 2009

Ascultă-mă bine. Ştiu câte ape înoată. Câte vocale se nasc în maghiară. Câte pupeze mănâncă trei corbi într-o noapte, pe la mijlocul lui august.
Ascultă. Cineva, mai sătul decât tine, ştie câte inimi ţi-ar trebui ca să te transformi în şchiop, cocoşat şi haiduc.
Dacă vrei, numai dacă vrei, împrumută-mi ochiul tău stâng.
Poftă bună.

marți, 10 noiembrie 2009

Suta... Cine nu e gata...

Atunci mi-am dat seama că toate visele cu alcool se fabricau la cofetăria din colţ. Cineva îmi numără paşii. Era cum câteva luni. Apoi a fost sâmbătă. Şi nu ştiu de ce nu ploua nici atunci, nici acum. Sâmbătă noaptea visele mele s-au făcut aluat de apă de nor şi mâzgă şi m-au sărutat pe vârful unghiilor. Nu ştiu ce se întâmplă cu cofetăria din colţ. Parcă să zic că n-a fost acolo întotdeauna. Dimineaţa m-a trezit cu dinţii inegali. Şi-mi plăceau.

Săru'mâna...ne daţi şi nouă un pahar cu apă? Jucăm pituluşu'.

luni, 9 noiembrie 2009

Ceaţă peste bal

Aseară mi-am înnodat lumea la gât. Mi-am sărit din balconul frunţii şi-am dat drumul la apă peste aerul gălăgios. Aseară te-am prefăcut în cravată sărată şi-am sărbătorit cu vorbe pe care nu le cunoşteai oricâte cărţi de limbă străină estică ai fi mestecat. Te-am lăsat să crezi că lumea cu toate oraşele ei neluminate îmi stăteau la picioare pentru că ştiu trei cuvinte iuţi. Pe care nu vreau să ţi le spun ca să nu se luminze minunile. Pe care le ascund de teamă că mătasea se rupe la gât. Oameni pentru care am plâns şi brăţări de argit pe care nu le înţeleg nici cu închizătoare, nici fără. Dacă aş avea paşaport m-aş putea ridica pe vârfuri şi-aş putea cere viză pentru următorii cincisprezce kilometri. Şi tu nu pricepi nici asta, nici rostul prosoapelor. Apoi m-aş urca în tren, mi l-aş înnoda la mână şi-aş zbura cu el până-n inima ţării ca să-mi explici şi tu ce nu-nţeleg de la alţii când vine vorba despre fericire. Nu înţeleg nici de ce, nici pentru cât timp. Aş vrea să ştim că e vorba mai mult despre sârbi şi mai puţin despre ardei copţi.

Dar cred că asta rămâne pentru data viitoare când o să-mi zâmbeşti de pe marginea unui pahar premiant. Borges mă întreabă despre amintirile din timpul săptămânii. Pofticios.

duminică, 8 noiembrie 2009

Din cuier plouă cu muzică

Pianul se căţăra pe notele de plastic ale femeii de pe scaun. Tricou alb colorat cu vopsea pentru gardul din faţă. Muzica se înţelege mai bine topită în lapte de albină.Aşteaptă-mă pe cheia sol şi-ţi înmânez premiul pentru cel mai tânăr poet din regatul coloniilor albastre. Măsoară-mă puţin şi-apoi opreşte-te. Poţi să te trezeşti în august. La zece. Tobele se întrec cu pianul. Dormi în castelul lui Odiseu. Săruţi fete tinere pe malul muzicilor clasice. Se strecoară pe sub genele tale negre. Genele tale negre. Noaptea asta e mai neagră. Stăteai pe celălalt colţ al pianului. Şi ploaia cădea în râul cu nume gotic falsificat. Mănânci friptură şi tort cu fructe. Vorbeşti cu bătrânul. Se apropie un taxi. Umbrela portocalie. În cuier stau agăţate muzici.

Oboseala generează vise dulci

Mă supărase şi mă iertase. Inelul cu bob alb. Vedeam în el ochi negri compensaţi de ochelari albaştri şi visul de noaptea trecută, pitit cu sălbăticiune subtilă sub plapuma murdară. Ca să-mi amintesc dacă era vorba despre vara din clasa a VII-a sau despre ultimele două zile mi-am sărbătorit neputinţa cu caşcaval afumat de la magazinul din sensul giratoriu. Am coborât solemn pe scările pe care s-a împiedicat cel mai frumos bătrân din Hispanica şi-am strâns în braţe toate culorile de noaptea trecută. Cu tot cu teama, pofta şi neîmplinirea visului. Inelul supraveghea mişcarea ochilor spre dinţii tăi simpatici, urechile aplecate spre buzele tale adunate în cuvinte fără limbă şi gâtul meu în competiţie cu piatra ta. Inelul se gândea la părul care ţi-ar fi putut fi mai lung. Dimineaţa m-a trezit din realitate cu un vis aproape la fel de agitat ca tine.

joi, 5 noiembrie 2009

Eu şi Columb pe Marea Ridurilor

Fără să ştiu scriam şi eu frânturi de istorie absurdă, ironică, grotescă şi puţin mai dureroasă decât cea din clasa a VII-a. Cristofor Columb mă ia de mână dintr-o carte cu copertă de orhidee şi-mi strigă aproape călcat pe nervi: "Mai vii? Plecăm fără tine!" Astăzi se vând sejururi în spaţiu. Lui i-au făcut unul gratis. Eu ar trebui să plătesc cu trei accente şi-un ñ mic de mână. "Du-te tu, Cristóvão Colombo! Eu mai stau pănă se coc perele. Atunci o să fiu sus, pe codiţă şi-o să mă pot aruncă spre hotelul vostru. Să ţii fereastra deschisă. În 2009 se mai descoperă un ocean. Eu aş vrea să-l îmbătrânim rapid. Să-i spunem Marea Ridurilor. Nu ştiu dacă Academiile ar fi de acord. Ai putea să vorbeşti tu? Să le spui că...."
Vorbesc singură. Nici măcar magnetofonul mic din buzunar nu-mi mai răspune. Cristóbal a plecat de mult. E puţin nebun, ştiţi? A plecat în vacanţă (l-ar fi costat şapte sute de mii de euro dacă nu primea invitaţie scrisă de la rabin) ca să găsească Paradisul Aerian. Mă spăl pe dinţi cu norii lui Colón.
"Mai vii? Plecăm fără tine!"
"Du-te...Mai stau puţin. Poate în a treia călătorie. Atunci îţi ies ţie bine toate!"

luni, 2 noiembrie 2009

Carta cursi

Draga -,

Eu am ajuns bine. M-am întors cu trenul plin de întrebări şi cu înjurături proaspete de la vecinii de compartiment. Simt că am pierdut ceva în pana de curent de la Mehadia. Ajută-mă să-mi amintesc cu ce mă pictai şi de ce mă minţeai că draperiile roşii sunt albe. Întreabă-mă încă o dată dacă îţi plăcea să bei lapte sau whiskey ascuţit. Ajută-mă să înţeleg câţi metri pătraţi avea casa în care nu m-ai dus niciodată. Şi cât de departe era muzeul? Ai învăţat să minţi mai bine? Mie-mi place să scriu pe tablă. Am nevoie de numărul de telefon al instalatorului de aici. Mi-au spus că tu ştii cartea de telefon pe de rost. Mi s-au desfăcut şuruburile de la tălpile-albastre de ceramică topită în norii tăi. Tu la ce te gândeşti când îţi aminteşti de colecţia mea de pături? Te-ai ascunde sub carcasa mea dac-ai putea? Dă puţin drumul la muzică. Mi-e dor de furculiţele tale. Eşti aşa de calm că mă transformi într-o tigaie nouă care aşteaptă să prăjească fraze dulci. Ţine-mi pumnii. Mâine primesc buletinul de floare de ghiveci. S-ar putea să nu-ţi pot răspunde la fel de repede ca în seara asta.

Cu drag,
I.

joi, 29 octombrie 2009

Nici tu nu-ţi mai aminteşti prima zi de pace?

În octombrie iarba se scutură a frunză ca să nu te sperii de soldaţii întorşi din al doilea război. Femeile sunt copii cu păr lung. Bărbaţii se înclină elegant. Admir peisajul de pe un balon din gumă de mestecat. Mă bâlbâi surd şi iarba-mi aprobă îndoielile. Guma de pepene galben se lipeşte de măselele victimelor. Femeile sunt prinţese cu picioare murdare. Bărbaţii şi-au lăsat eleganţa în cazarmă.

miercuri, 28 octombrie 2009

Ce lasă fiecare în urmă

Din gură îi cădeau tămâioare. Pestriţ din cap până-n picioare, alerga speriat de dâra violetă pe care o lăsa în urmă. Fără să fie din Caraibe, fără să-i placă basmele, fără să fi mâncat prune fermecate sau zâmbete cu gust de curaj mascat.
"Să fugă armata! Vin florile!"
Din gură nu-i mai ieşeau cuvinte. Sunetele se prefăceau în nori groşi de boule-de-neige , doar vocalele se ascundeau pe după urechiuşe de margarete pătate, iar cratimele se frângeau convinse de posibilitatea nemuririi prin sacrificiu lingvistic.
Mă cam doare culoarea verde. Cuvintele se spală pe mâini de orice accent floral.
"Să-mi aduci o rădăcină de înger din deşert!"
"O să uit..."
Lui îi curgeau din gură tămâioare.

marți, 27 octombrie 2009

Toamna se numără prietenii

Aparent trăieşte într-un măr. Bine adunată, măsurată de câteva mâini goale şi-o sticlă de diluant peste părul violet. Sărbătoarea circarilor ne făcea fericite. În somn beam vin şi ne ascundeam în pachete de ţigări octogenare. Dormeam fiecare cu plapuma ei, sătule de poveşti cu ochelari şi sticle negre de suc dulce-otrăvitor. Tabla verde îmi acoperea spatele, creta murdară de mâini de copii aştepta să-şi găsească nemurirea în poze. "Tu scrii poezii şi scrisori"...i-am răspuns. Iar ea s-a ruşinat şi şi-a dat seama că trecuseră mai mult de zece ani de la aniversarea lui "Decebal în floare". La ora opt şi cinci cele patru telefoane sunau ca toaca mănăstirilor din nord. Eu trăiesc aparent într-o gutuie.

miercuri, 21 octombrie 2009

Înlănţuită

În zalele lanţului pe care şi-l înfăşurase în jurul coapselor stăteau toţi oamenii care o atinseseră până atunci. Undeva în ochiul stâng, albastru ca şi dreptul (lucru destul de rar dacă ţinem cont de vremea şi locul în care trăia), îşi adunase toate săruturile din Parcul Rozelor, în zilele de iunie şi-n zgomotul crud al discotecilor. Mai concret unul şi surd, aproape grăbit s-ajungă la mare. În urechea muzicală se aprindeau din când în când zvonurile iubirii cu trandafiri galbeni neprimiţi. Urmau pietrele-n geam, sărutul din tren, îmbrăţişarea din faţa hotelului şi camera de cămin plină de amintiri diforme şi puţin mucegăite. Fiecare altundeva. Toate ascunse. Toate intenţionate. Corectate cu roşu, urmele bărbatului-crizantemă.
Printre zalele cu care-şi leagă distanţa de amintiri şi de ecoul apartamentului se număra şi un spectacol în care ea era povestitorul şi toţi ceilalţi se chinuiau să fie magi. Era aproape decembrie şi scările de bloc n-aveau încălzire. Magii mai stau puţin.

marți, 20 octombrie 2009

Întâlnire pe holurile etajului 9

-Încântat! Sunt un sculptor bătrân cu buze de gălbenele şi cercei de piele albastră. Am diplome peste diplome de la tot felul de diplomaţi şi de fapt tot ce-mi trebuie e zgomotul broaştelor, pe la nouă seara, ca să adorm ca un copil cu febră.
-Eu sunt doar un personaj de desene animate, fără studii şi fără familie. Am crescut în nordul Irlandei şi-acum m-am transferat în butoaie de vin în centrul Asiei. Miros a alcool pentru că degetele mi s-au umplut cu vin roşu. Sângele l-am lăsat pentru inimă şi pentru sculptorii cu febră. Dar îmi pare bine...

luni, 19 octombrie 2009

Offtopic

Pentru că am văzut că aşa se face...vă arăt şi eu ce am primit azi-dimineaţă. Mulţumesc :)


Blogu' in Roll spunea...

(offtopic :D)
Buna!

Suntem bloggerii Zizzou (http://zizzou.wordpress.com), Brightie (http://partealuminoasa.wordpress.com) si Luana (http://www.angles.ro). Sub motto-ul "Vrem sa iti citim blogul!"organizam un mic concurs: saptamanal propunem cititorilor nostri 3 bloguri care ne plac si ei il voteaza timp de o saptamana pe cel preferat. La sfarsitul saptamanii de votare, blogul cel mai votat va fi desemnat castigatorul competitiei, primind in schimb: un review din partea noastra si afisarea banner-ului/linkului in roll-ul blogurilor partenere pentru o perioada de o saptamana.

Saptamana aceasta blogul tau a fost propus, alaturi de alte doua bloguri, sa participe in competitia Get In Roll si va aparea la adresa de aici: http://zizzou.wordpress.com/get-in-roll/. Scopul acestui concurs este acela de a face cunoscute cititorilor nostrii bloguri noi si interesante, oferindu-le in acelasi timp promovare.


Mai multe informatii le poti afla de la adresa:

http://zizzou.wordpress.com/get-in-roll

Daca nu vrei ca blogul tau sa ia parte in mini-concursul nostru, trebuie numai sa ne anunti pe adresa aceasta

get.in.roll@gmail.com

Pentru orice intrebare, propunere sau obiectie ne poti contacta la aceeasi adresa.

Povestea unui pierde-viaţă

Am cunoscut un om cu vise. Visează oameni vii. Medic legist. Brazilian şi cârn. Cam atât mi-a spus despre el. În rest a vorbit despre animale exotice, cunoscători de dans matsuri, sălcii uscate şi poeme scurte. Am stat şi-am ascultat şi i-am admirat pielea bronzată de pe pleoape până m-a întrerupt glasul răguşit cu accent aredelenesc. "Dacă-mi dai cincizeci de lei îţi arăt o stafie!" Am zâmbit amar, i-am plâns picioarele goale în mijlocul lui noiembrie şi-am plecat spunându-mi: "Dacă ar fi fost brazilian...poate-ar fi fost medic legist!"

Pietrele semipreţioase se bat prin centre comerciale cu şosetele de iarnă cu clopoţei în timp ce oameni semipreţioşi se bat prin scări de bloc pentru pantofi rupţi.

miercuri, 14 octombrie 2009

Lichidare de stoc

Mi-am închis umbrela. Şi a început să plouă.

Peste catedrală ploua cu pantofi. Pantofi de toate mărimile (chiar şi cele mici pe care fetele scunde nu le găsesc în magazine), toate culorile (chiar şi cu fluturi), pentru toate anotimpurile (chiar şi pentru dorul de anotimpuri sâmbătă seara).
Turla era agitată, norii se spărgeau mai tare. Turla se liniştea, norii se crăpau din nou.
Pantofi albi, mici, de bebeluş, botine grele, transparente, de prostituată, cizme de război pline de sânge, sandale curate de femeie frumoasă, tenişi de cârpe roşii pentru sportivi creativi. Tocurile îi băteau la poartă grădinii bisericii, iar tălpile rupte de drum căutau adăpost printre ţigle. Dincolo de calea ferată oamenii se închinau pierduţi în haosul comerţului ceresc. Cine-a cerut pantofi? Cine îi vinde? Cine-i returnează? Cât costă cei cu toc de cinşpe? Răspunsul întârzie. Răspunsurile întârzie. Cineva s-a săturat de comerţul cu pantofi şi mofturoşi.

Mi-am închis umbrela colorată, am aşezat geanta cu grijă pe mânerul de la uşa catedralei, am trecut strada înapoi, mi-am scos pantofii şi-am plouat pământul cu picioare desculţe ca-n filmele indiene cu pistruiaţi.

Lecţia despre ochi

Încadrate în sunete de violoncel cherchelit, pupilele mele ascund cifre impare şi cerneală mov vărsată pe covorul din salon. Ochii sălbatici din tabloul meu se adună dimineaţa şi se plâng seara. Tuşesc a ruşine şi râd către tine când ştii răspunsul. Privirile mele tună. Mai ales atunci când, serioasă şi murdară pe mâini de verdele cariocilor, te întreb cum ai spune tu "ghiocel" cu limba-ntre dinţi.
Eu îţi povesteam despre prostia preşedinţilor, tu mă întrebai câţi cai sunt în Mexic. Între timp ochii se cuceresc strigându-se din ce în ce mai ascuţit. Nu te supăra, cât costă brânza nesărată în târgul buzelor tale? Ţi-ar sta aşa de bine cu ochii mov. Să-ţi dau o batistă...

luni, 12 octombrie 2009

Unde se mai pitesc minunile

În şosetele reci ale părintelui de ţară. Nu ştia să cânte. Îngâna ceva ca să nu adoarmă lumea-n cimitir. Pentru că lumea, plictisită fiind de cele mai multe ori, sătulă de plânsete şi claxoane, de sforăit şi de vase sparte, se ascunde în cimitir. Pe aleea din dreapta, în spatele unor locuri neocupate, cu mâinile pe genunchi, lumea stă şi-şi aşteaptă momentul de fericire. Apoi vine părintele cu zgomotele lui copilăreşti, cu geanta de fâş negru şi ochii puţin amărâţi, şi lumea se-apleacă, se uită pe sub pământ, îi cercetează şosetele şi pleacă.
Cele trei minuni din basme se ascund în şosetele reci ale părintelui de ţară. Nu toţi sătenii au maşină. Lumea s-a gândit bine înainte de alegeri. Lumea, cu tot cu sensul ei de univers, s-a supus lirismului.

miercuri, 7 octombrie 2009

Dintr-o sticlă

Mă supără interiorul sticlelor. Toate sticlele din univers. Mi se pare că sunt pline cu stele, mai mici şi mai mari, scurte şi bolnave, pline cu suflări greoaie de oameni bătrâni şi frumoşi, oameni spălaţi cu ceai de muşeţel de noapte şi desenaţi cu praf albastru de doctorie. Şi mă adun cu mine ca să nu scad tot universul din dopuri de sticle harnice, mă spăl pe gât cu lupte între partide politice de care nu-mi pasă şi-apoi mă trezesc bătrână şi şchioapă, aproape simpatică, aproape lucidă şi deloc singură. Să ne hrăneşti cu sfaturi şi cu particule de praf plictisit în interiorul sticlelor. Mi-e aşa de puţin ciudă pe vagonul de clasa a doua în care mi-am ucis bateria că încep să falsific semnături de poeţi, de îngeri şi de controlori...doar, doar mă voi trezi şi eu, ca şi celelalte stăpâne de cutii de bijuterii, într-o sticlă verde şi groasă, plictisită şi importantă ca o stea care n-a fost niciodată galbenă.

duminică, 4 octombrie 2009

"Eu aveam nas african şi ochi suedezi. Toarnă-mi puţină apă! Oceanul ăsta nu se goleşte niciodată? L-aş umple cu banane de ciocolată. Măsoară-mi părul. Hai să vedem cine e mai cuminte. Pisic dement!"

sâmbătă, 3 octombrie 2009

Dureri

Mă dor ochelarii. Şi presentimentele. Şi şosetele de casă. Mă cam supără întunericul şi prinţii postmoderni. Mă dor ochelarii, tu înţelegi? Cred că am o sărbatoare în gât. Sper că luminile mele de noapte se sting şi se-aprind ca lipsa cratimelor.
N-ai vrea tu să te superi puţin pe mine ca fiu mai bună? Să fiu mai bătrână şi mai curajoasă.

Poftiţi! Intraţi! Sunteţi oaspeţii mei!

(Pt mami: Nu mă dor ochii! Nu-ţi face griji! Vă pup! :) )

La cumpărături de artificii

Era cu miros de portocale reci. Avea picioare lungi şi trunchi mărunt. Purta 44. Şi pălăria groasă doar iarna. Era un fel de iubire spălată la maşina automată a unui poet spaniol. Am impresia că îmi plac iubirile cu şnururi cu sclipici şi cred că li s-ar potrivit imprimeul cu trandafiri roşii, aşa, ca o muşama bine curăţată.
La mine în oraş, la colţul străzii, e câteodată un magazin de carne plin cu iubiri secrete. Altădată e ocupat de haine la mâna a doua. Acolo nu prea-i place emoţiei. Se găsesc mai mult pasiuni, strecurate printre halate de baie şi păpuşi vechi de cârpă.
Iubirea mea pentru pălăria de iarnă are miros de portocală rece.
La magazin miroase a scăriţe.

vineri, 2 octombrie 2009

Vorbeşte-mi, perete.

Dorm sub scările catedralei. Eu. Şi-aş vrea să fiu Kundera. În ochi îmi intră spirtul de pe frunte. Că multe sticle se mai învârt pe lângă catderală! Şi ateliere de arhitecţi indieni cu sticle de vin pline. Nu-mi place să las deschise plicurile şi te-aş ruga să nu mai loveşti piesele de remi. Tu citeşti seara poezii cu sprâncene? Ştiu că-ţi place salata de vinete. Mie. Şi ştiu că nu-ţi place perfectul simplu şi semestrul al doilea. Aşa că o să-ţi inventez unul mai complicat, mai puţin tolerant şi mai grec. Un semestru numai pentru tine. Simplu. În cada mea doarme o catedrală. Mă duc s-o trezesc înainte să se lumineze de noapte.

Dragă migdală,

Nu ştiu cum se face că de fiecare dată când mă spăl pe cap cu şampon portocaliu, beau suc de mere şi mănânc pere deshidratate, începe să mă plouă cu migdale braziliene speriate şi prea ambiţioase.
Câteodată rămân cu câte una în păr, o port cu mine luni întregi şi-apoi se trezeşte să-mi reproşeze că mănânc mazăre când ea e bolnavă, că mă pieptăn când ei îi e frig şi mai ales că nu ştiu să dorm frumos.
Iubirea nu stă în sucul de mere...dacă ar fi să ne luăm după ea.
Daţi-i un pix roşu până nu mă transformă în scară rulantă!
Dacă aş putea să-ţi spun toate astea mai uşor, biată migdală gurmandă!

miercuri, 30 septembrie 2009

Am băut suc de mandarine pe scările interioare ale blocului tău. Şi-am zburat în sudul Franţei, ne-am descălţat şi-am cotrobăit prin anticariate după cărţi proaste. După aceea ţi-ai luat telefonul, cd-urile cu muzică alb-negru şi pozele cu copii cu nume de sfinţi sălbatici şi-ai cam plecat.
M-am prefăcut în aripă frântă de avion.

El tragaluz

Am citit El tragaluz, Antonio Buero Vallejo, fără să ştiu cât mister şi câtă emoţie poate să provoace un geam la demisol. Scăpare a orbului, a prizonierului, a omului 2009. El tragaluz este "cel care înghite lumină", geamul prin care astăzi, legată de un scaun cu roţi şi pernuţă roşie, văd picioarele lumii...ba în fustă şi cizme colorate, ba desculţe, ba în pantofi mari de bărbat grăbit. A mai trecut şi-un câine. L-am înghiţit şi pe el, la pachet cu lumina şi dialogurile lui Buero Vallejo.

Portert din interior

Pe sub pielea ei fricoasă frunze uscate, abia ieşite din armată, se lamentau de lipsa sincerităţii lumii interioare. Cineva, ceva ca un bob de năut bolnav, strigase în lumea-ntreagă că sufletul e alb, transparent şi demn. Urmările? Sângele îşi vânduse culoarea la kilogram, picioarele se scurtaseră din lipsă de interes, ochii se deconectau mai des şi, cel mai tragic, universul vizitelor nocturne se stinsese de bucuria margaretelor.

Pe sub pielea ei albă astăzi treceau frunze de nuc, supărate şi dezamăgite.
"Mai bine păstram carcasa. Pe interior sunt doar lanţuri moi, bucăţi calde de carne şi minciuni cât cuprinde. Să nu mai vorbim de inimă..."

marți, 29 septembrie 2009

Chuvia galega. A Coruña.


Pe mine m-a primit oraşul cu braţele curate. M-a mângâiat cu nisipul rece de sfârşit de septembrie şi m-a întrebat dacă n-aş vrea să rămân până se încălzeşte. L-am ignorat puţin speriată. Mă supărau autobuzele care fugeau de noi în faţa blocului, uşa care se închidea singură şi ne lăsa afară, facultatea care şi-a ales tocmai ultima staţie şi absenţa caloriferelor în mijlocul iernii. Mă bucurau aşa de tare valurile, budinca, Plaza de María Pita, peştele galben de la acvariu şi ora de comentariu de teatru că frigul din noiembrie începuse să semene cu vegetaţia oceanică.
Sunt deramtograful verde din magazinul de pe Calle Real. Sunt o parte din amintirile altora. Nota de la examenul de portugheză. Telefoanele de acasă.
Sunt oraşul din palma Atlanticului şi trenul cu staţie în Santiago.

luni, 28 septembrie 2009

sâmbătă, 26 septembrie 2009

Piraţii din Vigo

Am fost odată, mai mult ca niciodată, pirat. Şi m-am luptat cu casele de discuri. Şi-am cântat pe scene din lemn de fag din Australia. Şi-apoi mi-am pus basca pe cap şi te-am întrebat dacă ai un foc şi-o carte de gramatică. Să-ţi fi povestit o frază. Dar tu erai drept şi-ai plecat furios pe hoţi şi pe steagurile negre din Vigo. Eu am încălecat pe-un vapor în miniatură şi-am pornit spre tărâmul vecin, unde-am cântat cu Joaquin Sabina. M-a întrebat dacă n-aş vrea puţin iaurt cu alune la cină. I-am răspuns că prefer o carte de gramatică. Şi-a plecat zăpăcit de metateze.

Astăzi sunt un storcător de fructe stricat în care se ameţesc cu praf de puşcă tot felul de bomboane din ciocolată nemţească.

vineri, 25 septembrie 2009

Lotte avea ochi de albină. Şi eu o iubeam de dragul planetei. Mă trezeam dimineaţa şi căutam semnele ei din naştere pe mâna mea stângă.

...de când nici Werther nu mai suferă...

Dicţionar de majuscule

Ochii tăi erau machiaţi cu cărbune.
Aveai picioroange şi câţiva nori se răzbunau pe rădăcinile părului tău.
Cred că am intrat mai întâi într-o catedrală.
Şi-apoi te-am dus în Serbia.
Pantofii tăi mov cu şireturi verzi ne-au salvat miraculos.
Din foc nu scapa decât saxofonul.
Se bucurau şi francezii.
Picioarele albe se potrivesc mai bine cu iarba.
Mai caută-l pe Kafka.
Dulapul de metal se numeşte altfel.
Ochii tăi de bărbat sunt machiaţi cu cărbune.

Mai ştii plasa pescarilor din Porto?
Nasturii au ochi de păpădie. Ameţesc când îi deschizi.
Îmi amintesc de tine.
Nevestele scriitorilor cu păr lung îşi cumpără parfumuri şi nuci ca să se simtă iubite. Cine mai cântă Lambada? Mie-mi tremură tălpile. Încă.

joi, 24 septembrie 2009

Printre dinţii mei portughezi dansează bucăţi de sticlă afumată şi spartă.

miercuri, 23 septembrie 2009

Concentrează-te

Zâmbesc în cercuri. Mă consumă tot ce e mai puţin scump decât o noapte în hotelul cu somnifere. Ochii se închid încercuiţi. Zâmbetul îi colorează în culori de tiramisu. Sunt bărbaţi care seamănă cu Javier Bardem. Umbrele se pun cu cărbune. Cărbunele se face din lemne negre de supărare. Ieri a fost ziua mea de naştere. Şi m-am bucurat de ea ca de un coif ascuţit. Sunt puţin şi puţin mai afurisită decât un înger bleg. Cercurile îmi zâmbesc când aud sunet de mătură nervoasă pe parchet.

Cu părul lung

Nichita Stănescu îmi priveşte ochii. Mă întreabă de ce nu am părul mai galben. Şi eu îi răspund printr-o strâmbătură a gurii.
"Îmi plăceau oraşele de la Dunăre, curtea şcolii şi cafeaua tare."
"Unde te-ai născut? Ai murit înainte? Nu-i aşa că ai cunoscut un preot bătrân? A povestit mult despre tine. Poate că dacă l-ar fi cunoscut pe Elvis n-ai mai fi fost aşa de important. Unde te-ai născut? Ai murit după?"

Nu mă ascultă şi nu răspunde.
Nichita Stănescu cere indicaţii.
"Unde e Strada Corbului?"

Să merg mai des cu locomotiva.

Mă întâlnesc cu tot felul de biografii.

joi, 17 septembrie 2009

Spitalul Judeţean e un templu. Preoţi cu papuci albi şi halate colorate şi ucenici grăbiţi care-şi aşteaptă parafa. Bolnavii sunt şi ei inele de argint pierdute în jaful de la altar. Mă sperie blugii evazaţi care acoperă picioarele grăbite ale doctorilor. Bolnavii îşi arată gleznele.

Alfabetul surd

Paharele seamănă cu măcelarii. Şi-mi pare aproape frumos. Copiii iubesc din instinct. M-am gândit să-ţi cumpăr un ghiveci gol. Şi-o pălărie cu mac pe care s-o mănânce haitele de pisici din curtea vecină. Urechile lui erau de plastic galben jupuit de pe ziduri surde şi calme şi îngheţate de teama examenelor medicale.
Mă cam înspăimântă ochii aruncaţi nervos peste literele mele. Eu l-am inventat pe N. Ştiaţi? Şi-am întors punctul cu faţa spre foaie ca să salvez alfabetul. Am căzut pe gheaţă. Şi doisprezece copii friguroşi s-au aruncat peste suflul meu. I-am primit cu durere şi vizite la spital. Şi-apoi am crescut şi l-am inventat pe N. Ca să simtă şi el că buzele se pot sparge alergând pe treptele fântânii arteziene după câini vagabonzi. Cred că nu toţi câinii mor. Şi literele latră când se pierd în cărţi nevândute.
Paşii mi se scurg în parchet.
Să cobor şi eu din cuier. Biată pălărie de mac.

marți, 15 septembrie 2009

Visele pernelor

Pernele îşi nasc puţină viaţă când visele mele se strecoară printre pleoapele altora şi pătura se topeşte-n saltea şi telefoanele îşi pierd glasul uleios şi milioanele de viermi fluturaţi se sparg în sclipici de rochii negre şi pernele-şi caută moartea.
Te chem acasă. Te ştergi pe picioare. Pernele au şi ele vânătăi.

luni, 14 septembrie 2009

Secretul de sub buze

Dinţii erau eşarfe şi steaguri, flori de cais uscat şi cântec de lebădă mută. Dinţii se speriau de datoriile neplătite. Dinţilor le plăceau ştirbii. Dinţii n-au fost copii niciodată. Dinţii luau la cunoştinţă riscurile. Dinţii se speriau de tremurul mâinilor. Dinţii se hrăneau cu dinţi de lapte. Dinţii erau mai mici decât alţi dinţi. Dinţii tăi erau mai mult mâini de femeie bătrână. Dinţii tăi îmi zâmbeau.
Din spatele codului de bare lichiorul verde ne fulgera cu miros de alcool şi fum de narghilea. Înghesuiţi în penultima bancă.

duminică, 13 septembrie 2009

Cu drag, Alsacia

Mărgelele abia ieşite din vopsitoria cucilor din poveşti. Mă gândeam să-i dăruiesc jumătate din Franţa. Sau Alsacia singură, cu berzele ei chicioase şi nemţii hotărâţi să şi-o ia înapoi. Apoi m-am gândit să-i construiesc puţină zăpadă şi-o fărâmă de somn. "Să doarmă măgelele", mi-a zis Cervantes, şi eu i-am răspuns puţin ruşinată şi oarecum iritată: "Să doarmă Sancho pe colţuri de reviste colorate şi să moară morile de-atâta cer senin şi mărgelele mele tot nu-şi închid ochii!" El mi-a şoptit ceva la ureche, iar eu i-am răspuns speriată: "Pe Neruda şi Auster...dar nu-i cunoaşteţi..." Şi mărgelele au început să cadă, încet şi neruşinate, aproape râzând, ca şi cum numai ele, mărgelele, ar fi putut înţelege întrebarea şi numai eu n-aş fi ştiut răspunsul.-
Cocoşat şi plictisit, sufletul meu e fascinat de îngerii de marmură, imaturi şi dezbrăcaţi, care păzesc ferestrele caselor de pe Loga. Îi prinde noiembrie şi n-au cuvinte.

sâmbătă, 12 septembrie 2009

Plantasem în barba lui câteva rânduri de ceapă şi-un alun strâmb care să se scuture când alergă grăbit cu pasul ştrengarului. Alunele curgeau după el şi oamenii credeau că-i cad din gură, c-a rămas fără dinţi sau că toate intenţiile şi gândurile bune i se prefăceau în alune sălbatice, neprăjite şi nesărate. Urmărit de umbre neînchipuite şi de ceasuri mecanice stricate căror li se inventau cuci împerecheaţi. ascunşi şi ei, ca şi răzorul de flori de tei, în chipul lui speriat, bărbosul se ascundea pe după colţuri ca să nu fie prins. Furase rochia direct de pe manechinul viu şi fugise cu ea în lumea largă, convins fiind că va găsi o metodă să şi-o fixeze-n barbă şi să n-o mai piardă nicicând. Tot ce era acolo era al lui. Ceapa, alunele, cuvintele care se scurseseră din gura ei în ultima clipă.

Fraze scurte.

Accentul şi puterea stăteau mână în mână în povestea pe care mi-o spuneai pe la unsperezece şi jumătate, cum îţi plăcea ţie să-i spui, când nicio rază de soare nu se mai strecura printre cele trei rânduri de draperii pe care mă rugaseşi să le cos, când nici nu se mai auzeau câinii, ochii celorlalţi erau lipiţi cu firmituri de pâine veche îmbibată în parfum de bujor, drumurile către poarta pe care instraserăm erau înzăpezite, copitele cailor de la maşinile scumpe se înecaseră şi ele în anotimpul rece, iar eu mă grăbeam ca de obicei şi săream peste zile de naştere, aniversări de alte tipuri şi culori calde, ca să mă trezesc dimineaţa lângă tine, acolo unde accentul nu mai era decât grafic şi puterea se putea inspira din orice cămaşă albă pătată cu vin, praf de alee şi apă scumpă.

Încântat

În vreme nespălată de pace şi plictiseală ea se cunoscuse cu un soldat cu arme şi sânge îngheţat. Poreclit de ordonanţe "gigi bijutierul"(fără majuscule în intonaţie),iubitul ei era sclavul pământurilor răsturnate, al solidarităţii obosite şi al femeilor care scriu scrisori celor care n-au învăţat să citească.
Filmul lui începea prea târziu. Biletele se dau în vreme de război.
Femeia se distinge prin aglomeraţie, voce şi riduri. Coapsele ei sunt mai calde.
Soldatul se grăbea pe câmp, chiara sprijinită pe stofa ruptă a uniformei, epoleţii speriaţi de literatura de luptă, florile călcate în urmă şi grâul obositor.

vineri, 11 septembrie 2009

Zăpada tremura pe sub ghiocei. Se întâlnea cu toamna când avea guturai. Şi nimeni nu înţelegea demersurile anotimpurilor. Să tot fii străin la tine-n curte când zilele săptămânii îşi şterg papucii cu nori de silicon şi numerele ameţite se sprijină de bolţarii pufoşi. Mai mare beţie de cuvinte decât în anotimpul meu de bucurie nici c-am mai văzut! Şi de când nu mai cad frunzele toamna?

marți, 8 septembrie 2009

Agrafa pentru hârtii se uita fandosit în paharul de plastic. Şugubeaţă, cum i-ar fi zis plasa de rafie adusă de la munte, agrafa îşi dorea să fie agrafă de păr. Şi nimeni nu-i înţelegea durerea.

Vise care nu se mai duc...

Pisici elastice care se întind până la becul spart, raze prăfuite de soare cocoşat şi doi pui de maidanez-bumerang. O femeie-amanta cuiva, un băiat de care a fost îndrăgostită o fată şi povestea altui bărbat cu ochi mici al cărui nume ameninţă liniştea universală. În visele mele dintre cele cincisprezece momente de gălăgie ale ceasului (ceasurilor) deşteptător oamenii căpătau alte forme, puţin mai puţin de vis. Şi încă îmi plăceau. Cu toate defectele şi remuşcările lor.

sâmbătă, 5 septembrie 2009

Sindromul "toamna"

Au fost odată câteva ploi şi-o cucoană nebună. Eu traversam stadionul roşu şi mă miram de iarbă. Eram lucioase. Milioane de septembrie se cuibăreau în sfârşitul poveştilor. Toamna e întotdeauna speriată de mirosul de cafea crudă. Am treisprezece flori mov şi-o cărămidă. Nu ştiu încotro mă îndrept, dar fericirea mea e asincronică. Mă gândesc să împart verbele în gume de mestecat şi fişiere virusate. Calmează-te, septembrie e bun...!

miercuri, 2 septembrie 2009

"Manoile, cum te plâng!"

Pantera se apropie de Levant şi se minună atât de tare de cuvintele lui Manoil că din sâmbetele tuturor femeilor dichisite nu mai rămaseră decât schiţe de icoane şi chinuri ale sălbăticiunilor, feţi urâţi călcaţi de picioare lungi şi subţiri, uimite şi ele de ce găsesc sub nori, sub soare şi mai ales sub iarba ruptă de elicele de plastic ale norilor electricieni. Panterele nu ajung în Levant întregi. Panterele nu se minunează. Manoil e mut. Mint şi eu, ca şi poetul-păr-lung-şi-chip-tânăr, ca să mi se acorde viza.

Gônoprojatontri Bangladesh

În Bangladeş ne cam plictisim. Avem nevoie de apă, de ziare şi de şosete curate. Câteodată înotăm în spir(i)t şi flirtăm cu soldaţii revoluţionari. Băieţii încearcă să se apropie de femeie, ea fuge şi povestea se întoarce la rădăcinile-i mucegăite regeşte. În Bangladeş hotelul e murdar. Şi are nevoie de oameni ca să-şi hrănească pofta de grotesc şi de haz. Şi sânge-albastru de bărbaţi cu sticle de Blue Curaçao ascunse-n saci de rafie cu dungi întrerupte şi sufleţele sălbatice.
Ceilalţi sunt veseli şi-mpiedicaţi. Pe mine mă cam bate vântul în Bangaldeş. Tocmai când mă decisesem să fiu solară.
Mâine vreau să-mi vând urechile cu trei Taka şi să-mi cumpăr două unghii frumoase cu patru. Pe cel care-mi lipseşte-l inventez, convinsă astăzi de puterea imaginaţiilor. În bengali mâinile mele sunt mai reci decât în spaniolă.
Imperiul Marilor Moguli mă copleşeşte.

luni, 31 august 2009

Fericirea în Cartagena. De-a călătorul

Trăiam într-un hotel de cinci stele în Cartagena şi-aveam bani de buzunar cât să-mi cumpăr jumătate din cărţile editate în ultimii şapte ani. Din soare mi se scurgeau peste ochii aproape închişi firimituri mici de pâine mucegăită franţuzeşte şi pe corpul verzui şi-adormit mi se căţărau pietre mărunte de ploaie neîngrijită. Câteodată, mai ales noaptea, mă certam cu balcoanele vecine şi cerşeam filme tibetane traficanţilor de droguri. Când mi-era lene să zâmbesc plângeam puţin.
La prânz, când mă trezeam aproape buimacă de-atâta fericire, mă spălam pe cap cu şampon de baobab şi toate culorile lumii mi se puneau la picioare ca să-mi spun părerea despre colecţia de toamnă. Întotdeauna despre colecţia de toamnă. Întotdeauna aveam altă părere. Întotdeauna mi-au plăcut literele scrise de francezi. În Cartagena nu prea scriam pentru că n-aveam timp. Mă copleşise globul de plastic cu toate întrebările şi sfaturile lui inutile.
Câteodată mergeam cu personalul. Apoi cu barca în insule. Soarele continua să-şi scuture zgrumele în părul meu prosper şi obosit. Columbieni bronzaţi şi cuminţi îmi încântau pleoapele palide, triste şi aproape naturalizate.

Eram fericită. Sunt.

Compot de litere

Nu ştiu cum se face că din când în când mă trezesc gândindu-mă la usturoi, dragoste şi bătrâneţe. Beau Coca-Cola şi-mi trece. Apoi mă doare mâna stângă şi-ncerc să adorm sprijinită pe câteva calcule greşite şi-o inimă cu reumatism. "Ar fi trebuit să fiu inginer"-îmi spun. Apoi îmi amintesc că într-o zi mi s-a părut că într-un top de coli albe unele erau mai mici şi-altele mai mari şi că m-am întrebat cândva de ce nu explodează bicicletele când cad în prăpăstii. Şi mă consolez cu ideea că numai filologii, fie ei şi traducători de betoane şi bilanţuri, pot fi atât de aiuriţi. Şi mă întorc la usturoi, dragoste şi bătrâneţe întrebându-mă ce compot ar ieşi din ele.

La cumpărături. Ia fusta şi bluza...amandoua la cinci lei...

Într-un târg de oraş, plin cu haine care mai de care mai din China şi Bulgaria, bătrâni cu timbre şi monede vechi, parfumuri contrafăcute de domni cu ochelari mari de soare şi câte-o tarabă cu dulciuri din afara zidurilor comuniste, alerga disperată după genţi de lac şi lac de unghii o doamnă pe la vreo şaizeci de ani, foarte blondă, foarte machiată şi îmbrăcată într-un trening foarte mătăsos, albastru deschis şi frumos călcat. Mi-e teamă că n-a găsit nimic. Mi-e teamă că era la cumpărături de singurătate. Şi mi-e teamă că nu şi-a găsit nimic. Cred că domnii care vindeau dragoste zăpăcită s-au ascuns de teama celor cu prosoape pufoase. Am înţeles că a fost un război în care cei din urmă au ieşit câştigători şi i-au expluzat atât pe primii, cât şi pe cei care comercializau tinereţe şi sutiene.

sâmbătă, 29 august 2009

M-am gândit şi m-am răzgândit. La fericirea asta vopsită cu pigmenţi mofturoşi de banal contribuie şi-o eşarfă de mătase albastră, abia spălată şi întinsă pe balcon, amintirea unui cuvânt stâlcit, oboseala adunată în ultimele luni, casa altcuiva şi-un cocoş cu pantofi roşii desenat astăzi.

Sâmbăta-mandolină

Dacă ai o îngheţată de ciocolată, un pahar cu suc de portocale, o canapea moale, perspectiva unei dimineţi lungi şi un concert televizat (nu...nu Madonna...nu şi aici!!!) al lui Tudor Gheorghe...tot îţi mai trebuie câteva lucruri ca să fii fericit. Dar nu multe.

vineri, 28 august 2009

Fara consecinţe


Cum e sfârşit de anotimp şi broaştele ţestoase încep să se transforme-n păpuşi mici de pluş m-am gândit că ar fi cazul să începi să citeşti umbrelele despre care-ţi povesteam şi să le zâmbeşti puţin mai portocaliu chelenerilor, să bei din când în când un Limoncello şi să-ţi convingi cerul să nu-şi opereze nasul, să-l mai lase-un anotimp pistruiat şi-apoi să-i dea cu acuarele albastre ca pe vremea când abecedarul se-mprietenea cu blocul de desen şi treningul pentru sport în ghiozdanul mare şi galben care se chinuia să-i dea bobârnace spatelui tău de copil uimit de sfârşitul de-anotimp.
Îmi plac umbrelele. Sălbatice, dar grijulii cu coastele de sârmă, umbrelele sunt creaturi de basm.

joi, 27 august 2009

Rânduri de nefumător

Ţigările subţiri sunt frumoase. Şi miros a dulce. Sunt ordonate. Şi curajoase. Ameninţă pe toată lumea, dar sunt puţini cei care se sperie. Sunt îngrijite ca nişte copii. Albe sau aurii, elegante întotdeauna. Martore la cele mai aprigi certuri, la cele mai excentrice petreceri, la cele mai vaporoase iubiri şi mai ales la cele mai înalte suferinţe. Ţigările-astea, aşa cum sunt ele, mai mult rele decât bune, dovedesc lumii. Ce? Parcă tu n-ai fi auzit.

Kyoto

Sunt un japonez înalt, cu părul lung şi ochii aplecaţi spre cer. Am trei documente de identitate şi cartea de vizită a unui doctor de sânge-albastru. Deţin trei hoteluri imature şi un aeroport confortabil. Plănuiesc să-mi cumpăr un set nou de picioare pentru că cele originale s-au cam demodat. Câteodată citesc de nevoie. Literele îmi dau o oarecare încredere şi de multe ori idei pentru afacerile cu paranteze rotunde de import. Am şi defecte, deşi n-aţi crede. Mă roşesc când vânzătoarele îmi spun mulţumesc. Simt nevoia să le contrazic, dar tac cu mult tact. Să nu credeţi că sunt bătrân. Am mai puţin de şaisezeci de ani, deşi codul de bare indică altceva.
Sunt un japonez înalt, cu părul lung şi ochii aplecaţi spre cer.
Câteodată mânânc prăjituri cu năut.

miercuri, 26 august 2009

Câte ironii s-au împiedicat astăzi pe bulevard?

Ironic, cum credeai şi tu, venele frunzelor nu sunt nici verzi, nici agitate.

Dimineaţa mă trezesc poveşti somnambule pierdute în praful de pe veioză. Ţipă şi mă-ntreabă mereu, pe acelaşi ton de carnaval, ce culoare are ziua în care m-am născut. De săpun-le spun.
Nu-mi amintesc cum trece ziua, dar seara, înainte ca tu să adormi, mă prefac că citesc trei şiruri indiene de litere vulgare şi-apoi rămân aşa, sclavă a aceleiaşi veioze stricate, cu ochii către rufele întinse atent pe balcon.
Măslinele şi coliva sunt mâncărurile preferate ale cuiva. Alţii nu ştiu ce gust au. Câţi oameni or fi desculţi la ora asta? Câţi oameni au veioză ca a mea? Câţi dorm exact în aceeaşi poziţie ca tine? Cineva se spală pe dinţi. Câţi oameni m-au iubit?
Dimineaţa poveştile agitate mă trezesc din nou ca pe un ostaş leneş. Tu eşti de mult în picioare, în pijamaua ta, lângă cana ta, cu poveştile şi pleoapele tale.
La mai puţin de trei sute de metri de momentul în care te-ai născut mirosea a frunze uscate de dafin şi busuiocul se dădea de ceasul morţii că n-are bani de botez. Eu eram, în fotografii de pe vremea când nu ajunsesem încă, timidă şi cochetă, aproape la fel de cochetă ca dimineţile tale.

Paradoxal, cum nu m-aş fi gândit, soarele a fost inventat iarna.

Casa de nebuni şi uşa de roşu

Bate la uşa roşie, de lemn. Casa impunătoare nu lasă pe nimeni să iasă. El bate la uşă ca la o tobă tribală, fără oprire, fără cuvinte, fără gesturi şi fără să cheme pe nimeni. Din casa cu uşă roşie pitici cocoşaţi şi doamne parfumate se uită pe geamuri şi-l râd. Îl prefac în hliziri, în lacrimi, în cărţi de poveşti şi mingi de ping-pong. Uşa roşie se roade cu măselele de lapte. Apoi se intră şi nu se mai deschide. Şi din ea se aud corzi de vioară stropite de vin vechi, oţetit şi roase de pitici cocoşaţi şi doamne parfumate cu apă de colonie Albă ca Zăpadă. Mi-e cam dor de casa cu uşă roşie şi-aş vrea să-şi deschidă cineva ochii să intru. Să mă primească vioara la corzile-i timide şi să dorm în husa ei mică sau pe preşul geamurilor. Măcar în chiuveta piticilor. Şi eu bat la uşă în ritmuri de jazz şi nimeni n-aude. Pitici cocoşaţi şi doamne cochete stau pe la geamuri surde.

marți, 25 august 2009

Pe maidan


Era o lume în care spicele de buruiană mângâiau copilării. Şi astăzi nu prea mai e. În locul ei sunt case cu etaj şi lanţuri de restaurante. Dac-aş putea ţi le-aş pune la gât şi te-aş ruga să-mi dai în schimbul lor(dar numai pentru o clipă) florile gura-leului cu mirosul şi capacitatea lor de a deschide gura (surprinzător tocmai ca un leu) şi petalele celorlalte din care ne făceam unghii roz şi lungi. Cazematele, terenul de fotbal, pituluşul, subsourile şi bubele din genunchi. Şi Tiţa, căţeaua. Copiii: Trompă, Adina, Varză, Noni, Ciuperca, Mihaela, Dovleac, Stanciu, Beni şi alţii. Noi nu prea aveam porecle. Eram mai cuminţi. Tică ar fi de menţionat totuşi :)

Calendar de emoţii


Într-o zi, prin martie, i-a inventat un fotoliu roşu. Mai târziu, în luna cu ceaiuri, a transformat o magnolie în tablou electric de artă. Când i-a fost frică de soare i-a croşetat din sârme moi o pălărie stufoasă. Mai spre toamnă a şters tot praful de pe frunzele căzute din lumea-ntreagă şi din el, din praful multicolor, i-a scris o carte de joc. Când s-au trezit sub zăpadă a râs ştrengăreşte şi-a gâdilat-o puţin cu un om de zăpadă aproape viu. Şi-apoi a venit iar primăvara şi ea s-a ascuns prin flori de prun ca să n-o mai găsească atâta fericire.

luni, 24 august 2009

A nu se plânge noaptea-n Buenos Aires.

Cum jucăriile se iubesc câteodată. Cerul singur.

Mingea şi zmeul se rostogoleau în doi. Câteodată, fără să se poată atinge, se iubeau gospodăreşte. El îi întindea rufele acolo unde mâinile copiilor n-o puteau arunca, ea bătătorea pământul nunţilor şi când aveau timp cinau prin buzele mâinilor care-i înălţau. El îi citea în nori, ea îi curăţa nuci verzi şi-l bombarda cu seminţe de pepeni. Câteodată cerul se umplea de nuanţe: ea cu vorbele de duh, el cu privirile deocheate, ea cu gâtul gol, el cu aripile arcuite, el cioflăia şi ea se dădea cu fundul de pământ. În sfârşit cerul îşi făcuse prieteni. Parcă era totuşi mai singur. Masa în trei nu se ia numai în filmele proaste. Mingea se gândea să-l cupleze cu fântâna. Fântâna era uşuratică. Cerul era cam ciudat, cam fidel.
Culorile şi creioanele de ochi, sfoara năbădăioasă şi teama de naufragiu, colţurile lui şi coapsele ei misterioase-peisaj de iubire în joacă.
Să nu minţiţi, copii!
Cerul rămâne singur.
Aud veşti suprinzătoare care mă spală pe cap cu ruşine, durere şi teamă. Cuvintele şi tot ce e dincolo de expresia feţei. Şi de câte ori o sa mai greşesc parola? De câte ori o să mă mai împiedic înainte să intru în grădina (cam proastă şi naivă) a cuvintelor? Mă doare stânga şi mă încălzesc morile de pe partea dreapta a trenului. Mă cam dor şi inelele, somnul copiilor şi şamponul cu urzici. Aş vrea să am mai mult loc.

vineri, 21 august 2009

Peisaj cu cer murdar

Trenul-cu burta lui plină de călători, întins la soare ca o oaie ispitită de calea lactee. Mă doare puţin să-l văd aşa, cu oamenii lui nepăsători care-i murdăresc canapelele şi-i umplu coşurile de gunoi, oameni săraţi care-i afectează ochii-geamuri şi oameni amari care-i mângâie podelele cu biscuiţi cu struguri, aduşi tocmai din Turcia cu alte autocare, trenuri şi maşini mici, foarte mici.
Şi mărul-cu crengile lui pline de mere mai puţin otrăvitoare şi cireşe-coliere care se strecoară pe sub rădăcini şi-i mănâncă soldaţii căzuţi.
Şi cerul-cu norii şi avioanele lui, cu explozii de stele chioare şi păsări ameţite de competiţie, pierdut şi el, cerul, în universul cerurilor murdare.
Şi sticla-cu nisipul ei plin de trenuri care-aleargă prin cer după mere, sticla, coborâtă acum câteva decenii şi încoronată ca mamă a ferestrelor şi-a elasticelor julite.
Că mult îmi mai place să bat drumurile patriei, smintită ca duşmanii şi cuminte ca oile ispitite de calea lactee!

joi, 20 august 2009

Printre dinţi

În luna în care aparatele dentare se transformă în diademe cu smaralde curate, toate formele iau forma deformaţilor. Şi mă gândesc de unde până unde s-au inventat dansurile, mâncărurile fără sare şi colanţii pentru bărbaţi. Ca să fiu mai cinstită, cred că nu mă gândesc la nimic. Sau poate la ploaia de zahăr. Polonic după polonic, vorbe nespuse se coboară strigătelor din mintea mea şi se mărunţesc strecurându-se violent prin sita sufletului meu de hârtie. Aproape crem, aproape albă, aproape de culoarea nucilor.
Pune-mă într-o ramă de sârmă ghimpată, zincată şi culcată peste toate câmpurile necultivate şi lasă-mă acolo câteva semestre, material didactic pentru nisip, culori triste şi toate felurile de pauze.
Sună puţin clopoţelul. Aş vrea să mă odihnesc. În lunile astea cu aparat dentar n-am timp nici să îmi măsor gingiile.

Felicitări, nenea din Noua Zeelandă!

Povestea e simplă, reală şi deloc abstractă.
Un bărbat din Noua Zeelandă şi-a pierdut acum un an verigheta, după trei luni de la căsătorie. A căzut în ocean. A căutat-o un an şi zilele-astea a găsit-o. Deloc ciudat. Cine nu-şi găseşte fericirea după un an, bine înfiptă în ocean? Eu mi-am descoperit copilăria acum vreo două zile ascunsă-n coşul de gunoi al unei fabrici de bretele.

http://news.yahoo.com/s/nm/20090820/lf_nm_life/us_newzealand_ring

miercuri, 19 august 2009

Vase nespălate de întrebări

Îngheţata, fluturii negri şi femeile care se machiază fără oglindă fac cât nouă stele ale nordului.
Actriţele cu părul scurt ar putea fi mitraliere simpatice.
Peisaje şi ochelari, fiecare pereche pe drumul ei.
Prizele sunt distractive dacă te ajută să-ţi faci temele la fizică.
Aş cam vrea un evantai fabricat la uzina ta.
Brichetele şi lupele pot da foc inimilor instabile.
Când se deschid magazinele verzi?
Librăria şi cafeneaua.
De ce nu aleargă antrenorii?
Şi eu aş vrea o portocala imensă într-o piscină friguroasă.
Cred că norii poartă căciuli de lână.
În tribunal se judecă hoţii şi mirosurile prea dulci.
Dădaca ta poartă cravată?Din televizorul tău se strâmbă oameni pe care nu-i cunoşti?
Needucaţi.
Chitara se-atinge cu pana de-avion.
Nu numai tu eşti minunat câteodată.Cred că în lume mai sunt vreo doi ca tine. Aproape.
Ce minune! Uite...o cană cam albă plină ochi cu cireşe coapte!!!
Stau pe un scaun negru, în mijlocul unei străzi dn Buenos Aires.
De fapt astăzi aş trăi în Brazilia, dar n-am bagajele gata. Lipsesc îngheţata, fluturii negri şi fardul fără oglindă.
În rest...stelele nordice sunt bine, sănătoase. Cresc articole hotărâte enclitice.
Am uitat! Dimineaţa, pe la nouă fără un sfert, înainte să ies din scară, de pe balcon vine tacticos la uşă, ca să mă conducă, un clovn negru-auriu căruia-i e frică şi de şurubelniţe şi de ghilimele şi de florile-n formă de bujor cu parfum de lăcrămioară.

Bună dimineaţa cu scrisori şi basme

Când mă trezesc, pe la opt şi jumătate, în patul plin de flori galbene şi albe, cu tulpini aspre şi frunze catifelate, mă apropii de bucătăria care nu mai ştiu de ce miroase întotdeauna a porumb fiert şi brânză din Normandia, îmi spăl ochii cu apa de izvor din Kazahstan care curge mincinos în baie şi mă îmbrac în hainele de mătase, catifea şi brocart foarte verzi şi foarte subţiri, hotărâtă să mă arunc în oceanul orăşenesc care mă aşteaptă şi el la fel de nepregătit.
Că mă trezesc uneori în garaj şi mă îmbrac în materiale de construcţii şi uit să-mi deschis ochii, las apa pornită şi mânânc pereţii bucătăriei ca pe-un corn cu ciocolată, e altă poveste.
Ies din scara blocului de la adresa pe care n-o cunosc, intru pe gangul căruia-i lipseşte betonul doar deasupra şi mă îndrept tacticos către grădina cu zâne şi poştaşi, frumos aliniaţi ca să nu stârnească râsul copiilor.
Zâna s-a căsătorit cu poştaşul, furioasă pe fostul logodnic care nu-i scria scrisori. Apoi s-au dedublat şi s-au copiat, s-au scanat şi s-au uitat în oglinzi până s-a umplut grădina de zâne transparente şi poştaşi pe bicicletă care m-aşteaptă în fiecare dimineaţă, după ce cobor din patul meu plin de flori galbene şi albe cu tulpini aspre şi frunze catifelate.

marți, 18 august 2009

Când ai unsprezece ani şi uiţi poezia pe scenă

Când peste trotuarele augustului se aşterne pesticidul aruncat suav din elicopterul verde cu mustăţi lungi şi subţiri şi goale de suflet şi mai aşa ca şi altfel, încep să mă tem de război. Că e al meu, al lor sau al veveriţelor citadine, nu prea mă intersează. Ca o veritabilă concurentă la miss care n-a urcat aproape niciodată pe scenă, mă împiedic şi cad, urlând totuşi cu toată graţia de care dispun: Vreau pace pe pământ! Tocurile mi se astupă cu aplauze, eşarfa se transformă-n steag alb şi din sală, din ultimul rând, doi îndrăgostiţi îşi rup inimile de mila mea. Parc-am uitat şi poezia. Lacrimile strânse în primii unsprezece ani de viaţă se rostogolesc pe pianul căzut din spatele meu şi-ajung exact în ultimul rând, în şuviţele lungi ale îndrăgostiţilor. Mă întreb cum am mai mers a doua zi la şcoală...

luni, 17 august 2009

Pe nasul meu

Am o brăţară de lemn crem şi fier albastru care se crede adusă din Germania deşi pe capsa de final scrie clar St. Tropez.
Am o pereche de ochelari aproape-furaţi acum aproape-zece ani de pe nasul unui aproape-bărbat de cincisprezece ani aproape-cu-o-riglă mai înalt decât părul meu. Le-am schimbat lentilele, ramele, ochii şi nasul şi-acum sunt ai mei ca să nu se poată plânge nimeni de incosecvenţa literelor cusute cu aţă dentară.
Chiuveta mea e şi ea puţin mioapă şi de câte ori mă spăl pe dinţi din gură îmi alunecă priviri exact către centrul picăturilor de apă. Picături aproape speriate de câte-o citire răutăcioasă a apometelor.
Ochelarii şi brăţara nu se sincronizează din ambiţie.
Arogante ca şi tine, se întreabă ce legătură au dinţii, rigla şi apometrele cu frumuseţea.

Ca şi cum ar plânge plânsul

Când îşi povestesc moartea cuvintele se cutremură şi se transformă-ntr-un plâns dulce-sinistru care se teme de orice. Nu mai ştiu să scriu, îşi spune plânsul cu un picior în tren şi altul în borcanul cu drăgosteală. Şi se apucă să zgârie geamurile şi să întrebe pasagerii unde-i e stiloul cu aer, se transformă în mizerie de tren personal şi se întreabă câţi metri de alcool cub s-au băut pe scaunul pe care-l ocupă.Apoi moare. Ca şi cum ar fi a patra poveste a anului, cu locul întâi câştigat la concursul eseurilor despre tauri şi suc albastru. Şi mai moare puţin. Nici cu stângul, nici cu dreptul. Moare. Încercând să explice că nu orice trebuie înţeles. Şi-apoi se opreşte din moarte fără să-şi dea seama câte semnături scrisese cu mâna goală până să moară. Niciodată n-a fost bun la calcule. A încercat odată să-şi numere lacrimile şi s-a pus pe plâns de ciudă că-i ieşea cu minus. Parcă ar avea nevoie de câteva pompe. Şi de tablouri electrice. De cuvinte din trei majuscule şi de o numărătoare colorată fără bile.

Câteodată nu s-a semnat. A zis să rămână aşa, necunsocut. Chiar dacă şi pe necunoscuţi îi cunoaşte câte cineva câteodată.

vineri, 14 august 2009

Lacrimi pentru frizer

În părul ei aproape prost, aproape absent şi aproape îndrăgostit se jucau două flori de plastic şi pietre false. Cu dinţi şi fără dinţi, mai puţin cariate şi mai mult galbene, agrafele făceau din părul ei o pădure de trandafiri cocoşaţi de teama frizerului. Mi se zbat ochii de bucurie şi mi se curăţă gura de buze când mă gândesc că nu numai copiii au capul plin de flori cu aripi şi ritmuri de cântec (sau câine?) de leagăn rupt.
Să mă trezească frizerul când se hotărăşte! Să plângă şi nu-l las!
Părul ei e puţin mai slab decât ea, are ochi puţin mai crânceni şi debite mai periculoase. Câteodată gâtul, gelosul, se trage de şireturi cu şanţurile făcute de agrafe. Şi părul plânge, nenorcit de frizer şi speriat de podeaua rece de pe care îl mătură de sute de ani.
Părul ei era un fel de aplecare a regelui în faţa reginei tocmai în momentul critic al exploziei vinurilor. Nu! Nu roşu! Părul ei e ca soarele-n pânze de păianjen-soldat, agresat de gherila agrafelor şi păzit doar de cabina goală a ochilor.

Lady

Da. Dacă aş fi o barză spaniolă şi ciufulită m-aş trezi dimineaţa în sutien, aş colora cu aripile toţi norii nervoşi şi mi-aş arunca din cuib toate hainele din epoca anterioară. Dacă m-aş trezi frigider-gibon şi neîmplinit aş mânca numai freon prăjit şi-aş refuza orice cerere de ofertă care nu mi-ar oferi o bomboană cu ciocolată şi portocale. Şi dacă aş fi chiar portocală...aş fi foarte albastră şi foarte picantă. M-aş numi oricum, dar pe tine te-aş muşca de dinţi dacă ai încerca să mă săruţi. Şi dacă aş fi sărut,dinte sau cal înaripat n-aş fi sub nicio formă rebel. M-aş purta cochet şi m-aş ascunde de toate cuvintele care încep cu a pe sub toate consoanele dezbrăcate. Să ne trezim pe şifonier, aş zice. Chiar dacă eu nu sunt de aici şi tu eşti fascinant.

joi, 13 august 2009

Paul Auster

-Tu ai fost vreodată în Europa?
-Da. De câteva ori.
-Tu?
-Păi...da. Eu sunt de aici.
-În Brooklyn ai fost?
-Nu. Dar ştiu despre Nebunii în Brooklyn.
-N-ai aflat nimic.
-Mai ai străzi din alea?
-Mai am câteva. Numai că acum îmi place mai mult să cânt.
-Ce cânţi?
-Balet.
-Adică dansezi?
-Nu. Cânt. Tu ce faci?
-Scriu.
-Adică citeşti?
-Nu. Scriu.
-Mai ştii povestea cu mama doctorului din Germania?
-Da. E la începutul cărţii, nu?
-Da.
-E trist.
-E minciună.
-Ştiam.
-Şi cum poate să fie o minciună tristă?
-Era mai bine dacă era adevărat. Poate ar fi fost un caz izolat.Aşa tristeţea e atât de frecventă încât a ajuns clişeu. Chiar dacă minţi.
-Poate tu minţi.
-Bine.
-La revedere, europeanule!
-La revedere, americanule!
-Adică din Brooklyn.
-Bine.

miercuri, 12 august 2009

Cu buzunarele pline de feminitate


În spatele blocului meu Natalia Resetovskaia, Emily Bronte si Jackie Kennedy. Fiecare cu fotografia ei. Natalia Resetovskaia îl ţine în mâini pe Michael Jackson în anii 80, Emily poza lui Nicolas Sarkozy şi doamna Kennedy un autocolant cu Spiderman. Emily poartă jeanşi strâmţi cu talie joasă, doamna Kennedy pantaloni de trening, iar sotia lui Soljenitin o rochie de seară puţin transparentă. Din portbagajul unei maşini de teren ritmuri de jazz întrerupte din când în când de fluierături şi complimente subtile: „Păpuşile...v-aţi pierdut în cartier?” Evident fără sau cu mult prea multe cratime. Am în minte un pasodoble pe care l-ar fi cântat Marlon Brando supărat pe arhitectura gotică a utilajului de jazz. Fetele îşi ridică mai întâi genele dese, apoi pleoapele şi în cele din urmă îi aruncă privirea clasică. (Şi-atunci rămâne să te mai întrebi care-o fi privirea clasică.) De la alt balcon, puţin supărat pe nemurire, Bill Gates cerşeşte priviri moderne şi ţiuite. Peruca roşcată a altui bucătar ucenic se pleacă în faţa celor trei maestre.Margareta se zbate melancolică în coşul de gunoi. La geamul bucătăriei mele Caragiale îşi roade unghiile de emoţii. Astăzi se întoarce Brâncuşi.

Topspin. Talent. Vise

Avea cam zece ani. O paletă de tenis în mână şi-o bicicletă fără frâne în curte. Tenişi albaştri, rupţi de frâna de picior, şi-un tricou negru, puţin lung. Asfaltul era mai moale. Şi se mătura mai des. Astăzi praful caută gropi să se-ascundă şi n-are timp de odihnă. Undeva în capătul oraşului era un magazin în care nu intrase niciodată, deşi îşi dorea. Şi-o casă pe care visa s-o cumpere într-o zi şi din pereţi să-i curgă cărţi de la 1833 uitate de amanta proprietarului. Deşi nu ştia încă să viseze.
În celălalt capăt al oraşului se deschidea muzeul. La coadă la muzeu nu stau copiii de zece ani! Eu cred că tenişii te-au dus acolo...Şi racheta s-a desfăcut de mânuţa de copil şi s-a transformat în pensulă, frânele s-au transformat în acceleraţie şi i-au curs culori şi tenişii...tenişii au rămas tenişi. Deşi mi-ar fi plăcut să fie roşii.


Mi-ar plăcea să am o galerie de artă. O librărie. O bibliotecă.Şi-un suflet mai puţin imaginar.

Îmi spui şi mie ce culoare are galbenul în italiană?

marți, 11 august 2009

La porţile uimirii

Când nu înţeleg îmi întorc puţin capul şi fixez cu privirea cuvântul, amărâtul. Urechile mi se deschid ca florile de crin enervant şi-şi şoptesc una alteia: "Uită-te la ea cât e de nehotărâtă!" Nasturii se scutură de orice vină, spatele se înfoaie ca o lebădă grasă şi picioarele se adâncesc în neputinţa pantofilor.
"Mi-e teamă că nu te cunosc." Şi-mi dau seama că e traducerea directă a unui scenarist necunoscut.
"Uite că asta nu mi-a fost dat să văd!"
Când plouă lumea mea se simte mai uscată şi se îndepărtează puţin de grămezile de ruşine.

"Deschide-mi puţin porţile".
"Mai bine stai afară."
"Parc-ai fi mama lui Ştefan cel Mare..."
"Diferenţa e că eu pur şi simplu nu vreau să te mai vad."
"Bine."
"Bine."

Cuvântul, amărâtul, se sculptează şi el cum poate în privirea mea fixă.
Aproape că m-am hotărât! Cred că sunt o televiziune dungată care se sperie de fluturii fără aripi.

Manual de visare

Florile verzi de plastic, cele douăzeci şi patru de flori verzi numărate dintr-o privire, îmi păzesc mâna ca să nu-ţi scriu visele. Am visat cocoşi. Şi-o geantă roşie mai veche uitată în braţele unui bărbat beat. Mi se par puţin nedrepte visele, ca şi zodiile. Nu visez monştri. Visez minciuni. Şi minciunile altora din vis se transformă în adevărurile mele în realitate. Sincerităţi false coborâte în viaţa mea ca să se ungă cu sclipici de adolescentă şi să-mi amintească formele verbului a greşi. Întotdeauna mi-a plăcut conjunctivul. Mi se pare puţin mai sincer decât indicativul şi mai puţin pompos decât supinul. Cobaiul sunt eu. Visele sunt doar instrumente. Cocoşii crescuţi în sufragerie şi kilogramele lor, casele fără uşă şi picioarele ridicate sus în încercarea de atac. Am o brăţară cu douăzeci şi patru de flori verzi cu câte cinci petale. Restul e metal ieftin şi nefinisat. M-am simţit mângâiată şi tristă. În vis.

luni, 10 august 2009


Micul Prinţ. Micul Prinţ. Micul Prinţ. Floarea mofturoasă. Şi copiii lor de mingi. Unul va fi stins. Ca şi vulcanul. Şi într-o zi Micul Prinţ, la fel de mic, le va povesti despre vulpe şi despre omul cu avion. Copiii lor vor fi stele cu spini şi mieii le vor săruta petalele şi fularul auriu. Micul Prinţ. Micul Prinţ. Micul Prinţ. Şi şarpele boa închis. Unde-mi e pălăria?
M-am trezit singură. Luna se afla la o oarecare distanţă de pat, hipopotamul se stingea de fericire şi măgarul spaţial cânta la violoncel. S-au păstrat bine relaţiile, îmi spun. Colecţionez întâmplări şi bucurii mici. Deşi dimineaţa le tratez cu superioritate ca să nu se sperie.

duminică, 9 august 2009

Cor de idei

Oboseala imi pulseaza in coapse. Inima mea are forma de scaun rupt. Firele de par sunt subtiri pentru ca asa au fost comandate. Cheia lui si usa ei faceau un mix perfect. Lumile lor se deschideau numai ca sa creeze alta mai interesanta si mai usor inchisa. Duminica seara cateva magazine sunt deschise pentru cei care stiu sa intre. Coapsele imi pulseaza in oboseala. Cu tine sau fara tine. Zic unii. Altii zic ca doar asa cum vor ei. Cateodata un tricou verde cu dungi si unul mai palid cu un catel-rege, puse unul peste altul, fac cat o rochie de gala si o gala de rochii. Putine legi calcate se mai pot sifona. A mea a ramas asa.

vineri, 7 august 2009

Idei în cor

Îmi plac cascadorii şi acrobaţii, circarii şi Superman. Cred că Batman ar trebui să se îmbrace în alb. Aş sta la etajul patru. Nu beau vodkă, mulţumesc. Şi-mi doresc să găsesc floarea lui Sandy Belle. Probabil că Mark e bucătar în Italia. Solicit tăiere unghiilor marilor rockeri. Căştile miros a radio. Mai ştii cum arătai în halat de baie? Oasele colegilor concediaţi te urmăresc din actele legalizate. Îmi place să cred că ai prăjituri cu vişine în loc de urechi. Mi-am pierdut gândurile pe coloanele romane. Aş putea să te învăţ ceva. Râd pentru ochii tăi. Poţi să-mi apropii dinţii de jos?

joi, 6 august 2009

Jurnal de bord fără bord

M-am pierdut în Tibet. De mână cu soare-răsarele şi cu pelerina de vânt-aspru pe umeri m-am trezit sechestrată de câteva flori de câmp, oarecum anorexice, pierdute şi ele în poalele Tibetului.
Apoi m-am regăsit în Siberia. În mână cu apune-soarele şi cu vântul-blând pe coapse am adormit eliberată de câeva buruieni durdulii, regăsite şi ele printre degetele Siberiei.
Şi m-am întâlnit cu două portocale în suspensie, fiecare mai cultă decât cealaltă, cu un zmeu de pânză blândă de culoarea vaniliei şi cu un fir de telefon ascultat fugit de-acasă de teama pieselor de teatru de aur.
Şi m-am certat cu câteva cutii de coli albe care susţineau că sunt scrise, cu două sfori care ţineau neapărat să se spânzure şi cu o pasăre albă care nu mai ştia dacă e la a treia sau la a cincea viaţă.
Şi m-am căţărat puţin pe complexul comercial, am apucat un nor îndrăzneţ de guler, i-am spus câteva referitor la ce mi-a făcut şi ce mai plănuieşte să-mi facă, am respirat uşurată şi-am coborât mândră de-aproape tot ce-am făcut astăzi.
Să nu uit...m-am uitat de două ori în cutia poştală pentru că aştept răspuns de la Centrul de Minuni Artistice. Nu era nimic. Pentru că în Paris poşta funcţionează cu boabe de cuvânt.
Ochii mei sunt două rochii mov din flori imature şi nori şchiopi.

miercuri, 5 august 2009

Gaseşte-o...

„Are genunchii puţin timizi şi ochii puţin îndrăzneţi. Câteodată, când dormi, îţi spune la ureche că ar vrea doi copii cu ochii ei şi buzele tale sau invers. Dimineaţa nu vine cu tava la pat, dar se chinuie să nu facă gălăgie şi înţelege când nu vrei să te trezeşti odată cu ea. Te surprinzi câteodată privind-o şi-ţi spui...”Am nevoie de ea. Nu vreau să se termine niciodată. Oricât ar greşi. Oricât aş greşi. Da, bine! Mă enervează când nu cumpără pâine, mă supără când îmi ia plapuma, mă scoate din sărite de două ori pe lună şi-n afară de toate astea am impresia c-o iubesc din tot sufletul!”
Ea se uită la tine ca nebuna şi-ţi răspunde ca şi cum ţi-ar ghici în gene: „ Adu-ţi aminte c-ai mai fost îndrăgostit! Nu mă iubi aşa tare! Să nu te saturi cumva...” Îţi sărută obrazul abia ridicat de pe pernă, îşi ia geanta şi pleacă.
În fiecare dimineaţă la fel şi tu nu te mai saturi. Încerci să adormi, dar cuvintele pe care ţi le spune seara, fără să ştie c-o auzi, te copleşesc: „Aş vrea un băieţel. Cu ochii mei şi buzele tale. Şi o fetiţă. Cu ochii tăi şi buzele mele. Mă gândesc să te iubesc toată viaţa. Vrei?” Apoi râde puţin timid şi puţin îndrăzneţ, trage cearceaful şi încearcă să adoarmă. Tu zâmbeşti rătăcit între planurile de viitor pentru copii şi spatele ei alb. Nu ştii de ce nu se bronzează. Nici ea nu ştie. Dar îţi place culoarea ei. Într-o zi o să-i spui că e ca un somon palid şi ea o să râdă o săptămână fără să găsească o replică demnă.
Când eşti bolnav stinge lumina devreme, se ceartă cu farmacistele şi-ţi aduce portocale calde şi cozonac moale. Îţi fierbe cartofi, pleacă mai devreme de la serviciu şi te ceartă că ai mers cu geamul deschis.
Când eşti fericit încearcă să fie şi ea. Câteodată nu poate şi tu te-ntristezi pentru că fericirea ta n-are niciun farmec fără mişcările ei. E fericită pentru că te vede pe tine râzând. Îşi injectează zâmbete din fericirea ta. Şi tu îi mângâi buzele cu promisiuni.
Când eşti trist tace. După ce te întreabă din 7-n 8 minute ce ai. La un moment dat izbucneşte. Ţipă, te ceartă, se supără, plânge şi-ţi promite că dacă nu-i spui n-o să-ţi mai facă niciodată mămăligă. Tu râzi şi-i spui că nu ţi-a făcut niciodată pentru că nu ştie şi ea te sărută şi te roagă din nou să-i spui ce ai.
Când eşti singur vine repede.
Când eşti sătul fuge puţin.
Când eşti copil e şi ea.
Când eşti om mare ea e tot copil.
Când vă certaţi ea se ceartă mai tare şi mai frumos.
Odată ţi-a spus că eşti urât. Şi i-a părut atât de rău încât de-atunci îţi spune în fiecare zi că eşti frumos. Nu ţipă de faţă cu alţii, tolerează înjurăturile, dar n-ai auzit-o vreodată reproducând vreuna.
Doarme în pantalonii ei scurţi şi-n tricoul tău alb.
Nu se uită la televizor şi nu fumează.
Bea cafea pentru că-i place cum miroase.
Câteodată bea cot la cot cu tine şi nu se-mbată decât dacă vrea.
Nu ştie tot despre tine. Nici tu despre ea. Şi nici nu vrei. Ştii că te minte câteodată şi-o minţi şi tu fără să vrei.
E ca un diamant abia născut. Nu cere şi nu dă. E aşa, puţin înaltă şi puţin cochetă, puţin nebună şi puţin serioasă, puţină teamă şi puţin curaj.
Câteodată îi spui pe nume.
Altădată îi şopteşti la ureche că ai vrea să ai doi copii...cu buzele ei şi ochii tăi. Sau invers. Şi ea se face că nu te-aude şi-aşteaptă s-adormi ca să-ţi răspundă. Ştie c-o auzi. Aşa cum ştii şi tu.”


Schiţa în pix negru a femeii care-l va iubi pe cel mai bun prieten al meu. Şi el o va iubi înapoi fără să vrea. Minunile astea...

Decupează-mă!


Cunosc un om care pictează cu ochii. Şi mă întreabă întotdeauna dacă-mi place ce scrie. Scrie cu pensule diluate şi cu stropi de fericire înăbuşită într-un fel de egocentrism simpatic şi colorat. Urechile mele pe pereţii albaştri şi mâinile murdare de vopsea pe perdelele de plastic gălăgios. Ce-am eu cu perdelele oare? Câteodată cântă. Şi-atunci din ochi îi sar bucăţi de culori şi-mpodobesc pânzele rămase din războiul cu iubita lui. Caut ceva mai puţin gălăgios, i-am spus. El s-a uitat la mine puţin plictisit şi mi-a pictat doi ochi mai mari şi câteva buze mai subţiri. Mi-a putrezit puţin sufletul, i-am spus. El s-a uitat la mine şi mi-a înlocuit sânii cu două flori de lotus. Zâmbeam ca să nu râd cu lacrimi şi el îmi zâmbea înapoi cu gura de cărbune fosforescent.
Cunosc un om care vede lumea printr-un evantai de vopsele şi nu ştie să se răzgândească decât cu graţia oamenilor de hârtie.
Am impresia că l-am văzut odată sub pereţii unei mănăstiri verzi. Omul cu ochii schiţaţi de lacrimi era ascuns sub tastele lui Dumnezeu ca să dea formă mişcării lumii de-atunci. Şi femeia îi plângea distanţa şi el zâmbea de-acolo, de sub hainele murdare, fericit că putea să cânte cu ochii şi nimeni n-avea să ştie vreodată ce le spunea sfinţilor.

marți, 4 august 2009

Gol de aer

Într-o zi m-am gândit să mă fac acoladă. Sau un H mare de mână. Să mă strecor printre strecurători şi să desenez nişte bucăţi de plural cu degetul strâmb de la mâna de scris. Îmi place mult să dansez cu capul în jos,dar nu prea pot. Nu prea am timp. Nu prea am voie. Şi-atunci mă cam strecor printre fructe şi îndulcitori şi îmi propun să fiu linie de caiet, peniţă de stilou sau ac de albină. Mă bate gândul să fiu într-o zi şi virguliţă de Ţ sau cratimă de mi-au. Colorez colorez colorez. Tu colorezi? Dacă da, aş putea să fiu puţin cărbune roşu-violet? Ia un creion roşu, ia un creion albastru şi fă-mă violetă ca trandafirii Teodorei din curtea-n pantă.
Într-o zi m-am gândit să mă fac zbor. Sau un J mare de mână.
Băncile se mai plimbă din când în când. Mă îndrăgostesc des de băieţii care merg la dentist în august. Francezii scriu altfel.
Dansează cu mine! Deşteaptă-te! Scoate-i capacul şi fă-mă să râd! Gâdilă-mă cu peniţe de stilou mov şi împleteşte-mi părul cu fire de muşeţel proaspăt. Fă-mă să râd!
Într-o zi o să mă fac nai. Sau un M mic de tipar.

Desculţă sau la fel

Era o femeie care nu purtase niciodată sandale. Şi un spital în care n-au fost. Un bărbat care n-a putut să iubească. O cămaşă care n-a fost purtată. Un zâmbet care n-a fost zâmbit. O hârtie nescrisă. O farmacie în care Moş Crăciun n-a intrat nicidată.Un cadou pe care nu l-a mai dat. O scrisoare pe care n-a primit-o nimeni. Un răspuns pe care n-a avut curaj să-l rostească. Pantalonii care au rămas nescurtaţi. O sărăcie care nu s-a îmbogăţit vreodată. Vise despre care se spune că n-au fost visate. Cozi la pâinea care nu s-a mai vândut. Copiii care n-au crescut. Sunete pe care nu le-am scos până acum. Leagăne pe care nu şi le-a imaginat. Tehnologii care se cred necunoscute. Copilul a cărui faţă n-am ştiut-o niciodată. Oameni care nu mă vor cunoaşte.
Un parc în care o femeie fără sandale se plimbă plictisită întrebându-se dacă undeva în lume mai există alta cu chipul ei.
Altă femeie care nu va călca niciodată aceeaşi iarbă. Acelaşi chip. Cu sandale.

luni, 3 august 2009

Pe sub genele oglindite în ochi


Din oglindă se strâmbau câteva gene britanice pierdute pe aleile cu medicamente rozalii. Şi regale. Aleile. Nasul se ascundea bine de buze, buzele se muşcau ca să nu descopere urechile încălzite, urechile se temeau să nu fie prea mari, părul încerca să le protejeze, părului îi era teamă de căldură, părul se chinuia să se tundă, părului îi era teamă de cuţite, părul se chiniuia tare să facă bine.
Sprâncenele erau ca să nu fie absente, fruntea era puţin lată şi puţin îngustă, puţin pătată şi încruntată şi mângâiată puţin de păr. Părul care se temea şi se chinuia.
Şi ochii..ochii...ochii se albăstreau şi îngheţau. Se topeau. Şi plouau. Şi părul îi ascundea şi pe ei câteodată, când câte un pictor îndrăzneţ îi compara cu bunătatea pânzelor refolosite. Părul voia să-i plouă mai puţin şi se mira de cât sunt de paraleli. Puţină lene şi puţină îndrăzneală. Cam aşa erau ochii.
Din oglindă ochii cuvioşi se topeau sub genele emigrante. Gene de asiatic emigrant peste ochi de rus beat şi timid. Roşu în obraji.

O îngheţată îngheţată

Pe una dintre străzile oraşului pe care îl abandonez de câteva ori pe luna aseară se plimbau doi bărbaţi, două femei şi trei copii cu triciclete. Fiecare cu tricicleta lui. Deşi una s-ar putea să fi fost trotinetă. Din faţă venea o maşină stângace care se ferea de oameni ca de dinozauri. Pe trotuar, pe partea cu şcoala generală, un bătrân îşi plimba câinele auriu şi un copil încerca să-şi lege şireturile şi să fixeze puntea către adolescenţă. Nu-mi place Teleshoppingul, ştii? Pe celălalt trotuar, puţin mai în faţă, un bărbat înalt îşi mângâia delicat măseaua, iar în faţa blocului, la prima scară de lângă şcoală, tinerii căsătoriţi se uitau la perdelele noi abia agăţate la geamuri. Pe strada perpendiculară, puţin mai spre ieşirea din oraş, un magazin cu de toate găzduia o îngheţată amărâtă şi speriată.

vineri, 31 iulie 2009

Cu ochii


Erau doar câţiva paşi de pământ, vreo doi-trei plopi şi-o declaraţie de dragoste. Un ceai băut cu gura altcuiva făcea cât toate minciunile pe care i le spunea când erau mici în scara blocului. De unde-or mai veni şi visele astea şi de ce pleacă tocmai când începi să crezi în J. Verne? De la un timp perdelele se transformă în câmpuri de vie nestropită. Păi te mai întorci sau nu? Visele şi somnul cu tot cu minciunile lor...

joi, 30 iulie 2009

Pe cocoaşa îndreptaţilor

Agăţate de perdea stăteau luna de metal şi steaua de hârtie. Se ciocneau ca să nu se viziteze şi se salutau ca să nu dea drumul la câini. Oamenii de rând nu se sperie când în spatele unei uşi închise stau alţi oameni mai puţin ordonaţi. Aveam nevoie şi de corali şi de mănuşi de plastic ca să accept. Şi n-am avut decât puţină nefericire găsită pe străzile de piatră ale oraşelor mici din nordul peninsulei. Un kilogram de piersici dacă s-ar fi putut, o casă de piatră şi-o piruetă a unui acrobat beat. Mă sperie timpul şi îmi place să zâmbesc cu gura închisă. Aşa mi se pare când geamul e puţin deschis şi luna de metal se ciocneşte cu steaua de hârtie.

miercuri, 29 iulie 2009

şi cine mai ştie câte

...şi visele ei şi ochii aproape închişi şi câteva dungi albe pe spatele prins de soare şi câţiva nori de vanilie cu struguri şi mai puţine ţipete şi mai mult timp şi-o vară mai devreme şi cuvintele scrise cu creionul şi magazinul de cd-uri moarte şi cărţile învelite în folie şi aparatul de sigilat amintiri şi scoicile în găleată şi copiii din filmul de groază şi norocul şi familia şi apa curată din piscina murdară şi cheia cu care se bate în uşă şi bonuri fiscale aruncate pe jos şi şoapte şi prietenia care se bălăceşte în mare şi gânduri şi teamă şi vaza mică de lemn şi florile care s-au dus acum câteva anotimpuri şi păpuşile de porţelan şi prima carte şi primul dans şi cum au mers de mână şi cum au fugit noaptea şi căpşunile care se trezesc vara uscate şi cum în aceeaşi ţară se vorbesc limbi diferite şi cum întotdeauna întârzie şi cum a sunat şi-apoi n-a mai sunat şi-un fotoliu în care acum opt ani plângea cineva şi el e supus şi ea a spus la fel şi nimic nu e astăzi şi semafoarele şi culorile lor şi ale altora şi visele ei şi ochii aproape închişi...

vineri, 24 iulie 2009

Publicaţie din anul întrebării

"Mişcările tale de sârboaică-tigroaică şi ochii migdalaţi şi fumul care te-nconjoară de câte ori vrei să pari frumoasă fumând.Îţi rupi picioarele pe tocuri şi aştepţi în fiecare an ziua ta ca şi cum n-ai mai fi fost născută până atunci. Cred că tu ai inventat iarba albă şi sentimentele un pic incorecte. Dacă aş putea ţi-aş da un Nobel.Ai fi un soldat bun ştii? Şi poate ai răspunde şi la întrebarea cu somnul în război. Pentru că tu ai tot felul de răspunsuri. Bune şi mai puţin bune. Câteodată chiar proaste. Pentru că vorbeşti mult. Şi ai vocea frumoasă. Aşa, ca un borcan de miere vărsat pe covorul din sufragerie."

Citat din tăcere
Pagina cu ochii închişi

joi, 23 iulie 2009

Sufleţel capsat

A da...Am uitat! Sufletul meu e prins cu un capsator negru de plastic ieftin. Şi mă enervează de ficare dată când mâinile transpirate ale funcţionarilor pun mâna pe el ca şi cum ar stăpâni jumătatea din lumea mea de câine Dingo.
Păi da...Pentru că sufletul meu e sărăcăcios şi un pic snob. Are trei sute de cai putere şi nicio vacă. Aşa că n-are hrană. Şi nu se bronzează decât la umbra zgârie-norilor din Abu. Mă enervează tot ce înseamnă eliminare. Şi sufletul meu e eliminat din orice competiţie. Mai ales din cele la care nu participă.
Chiar că...Mă supără de câte ori îşi bagă picioarele în nămol şi nu se spală pe cap de două ori. Sufletul meu e ca un copil pe care-l plimb dimineaţa şi-i vorbesc pretinzând că mă înţelege deşi nu zice decât "mm.." din când în când. Câteodată vreau să-l cert. Şi să-l bat. Dar mă abţin. De teama Protecţiei Sufletelor care m-a luat în vizor pentru că l-am răsfăţat şi-acum nu ne mai înţelegem.
Cum să nu? Sufletul meu sedus şi abandonat de propriu-i înveliş carnal.

marți, 21 iulie 2009

Un înger jumulit şi bătrân, murdar şi trist

La mine sub pat doarme câteodată un bătrân înaripat care nu-şi mai găseşte iubita din tinereţe. A început s-o caute când avea cam şaisprezece ani. De pierdut o pierduse pe la unsprezece. Astăzi nu mai are forţă nici să-i rostească numele şi de câte ori se gândeşte la ea îi mai cade o pană. Bietul bătrân nu suportă căldura şi oricât aş insista să doarmă pe pat, sau măcar lângă, mă refuză respectuos şi-mi sărută mână.
“Să ştiţi, domniţă, că nu de multe ori ai ocazia să dormi sub patul unei femei frumoase!”
Zâmbesc şi mă întreb dacă nu cumva mă confundă cu “cuconiţa” pe care a lăsat-o în urmă când era copil. Apoi adorm, speriată un pic de răsuflarea grea a omului de sub saltea. Câteodată, când sforăie mai tare, semn că n-a mai dormit de cinci-şase zile, tresar şi din instinct bag mâna sub pat să văd dacă simt tot hainele murdare şi aspre sau de data asta e costumul capricios al vreunui criminal cu gânduri latente. Într-o noapte, fără să vreau, i-am atins aripile şi tot fără să vreau am făcut pentru prima dată ca bătrânul să se ridice, să-mi sărute mâna şi să plece ameţit.
Nu-mi place să-l supăr şi de câte ori simt că vine îi las sub pat o carte, un pahar cu lapte rece şi, dacă e duminică, o felie de tort pe care caut să nu scrie “ani”. Bătrânul meu nu crede în ani. Crede în animale, în cozi la pâine şi în iubiri din război. Aşa mi-a spus când m-a întrebat cam de cât timp stau eu pe-aici. I-am spus că de douăzeci şi doi de ani şi s-a uitat la mine ca şi cum i-aş fi trântit în faţă deziluzia inexactităţii potopului european.
“Domniţă, anii nu se măsoară în ani. Nu poţi să măsori ceva prin acelaşi ceva. Tu de exemplu câţi de tu eşti? Păi vezi că nu poţi să-mi spui?”
Şi-atunci cum să-i fi răspuns?
"Eu cred că tu stai pe-aici de când s-au întors berzele a doua oară de când au văzut Germania sub bombardament. Şi ştii ce mai cred? Mai cred că atunci când dormi ţi-e foame şi că atunci când râzi te dor genunchii şi că ţi-e ciudă că n-ai o vestă portocalie şi că ai covoare în căsuţa ta de chirpici mascat de culori invidioase.Şi mai cred eu şi alte lucruri pe care nu pot să ţi le spun pentru că nu mă mai primeşti la tine sub pat.”
Mă întrebam unde a găsit energia ca să-mi spună toate astea. Mă uimea de fiecare dată mai puţin, dar de data asta reuşise să mă facă să tac. Între timp aripile îi rămâneau mai goale, în fiecare zi mai goale. Mă gândeam că un înger jumulit şi bătrân, murdar şi trist ar fi mai impresionant decât orice calamitate naturală. Şi-mi părea cam rău. Îmi părea rău mai ales pentru că mi-am dat seama că nu mai aveam cui să-i povestesc despre teama mea de a ajunge măturător. Vesta portocalie. Mi-am dat seama că nimeni nu măturase strada mai bine decât el. Că bătrânul meu cu părul înfoiat şi genunchi de cauciuc albăstrui mătura străzile în vestă fosforescentă. Îşi prindea două mături din plastic alb de cureaua de la pantalonii ponosiţi şi pornea în căutarea gunoaielor gândindu-se din când în când la femeia care cu mulţi ani în urmă fusese fetiţă. Şi pe care poate o chemase Ilona. Sau poate ăsta e doar un nume pe care l-a văzut scris pe hârtiile fetei care-l adăposteşte câteodată când plouă. Şi pe care o cheamă Ilona. Sau poate ăsta e doar un nume pe care l-a văzut scris pe hârtiile...

N-a mai venit de mult. De când? Păi cam de când s-au întors berzele a cincea oară după ce am împlinit eu unsprezece ani.Cam de atunci.