irinadehartie.blogspot.com Web analytics

luni, 30 august 2010

Indiscreta

Nicio femeie n-are astăzi 31 de ani. Ştii ce ştiu eu? Că într-o zi o să sar de pe un scaun în braţele unei podele nespălate. Că mi s-a întâmplat cândva, când aveam mult mai puţin de 31 de ani şi am căzut pe mâna stângă. Mă căţărasem ca să mă văd în oglindă. Nu-mi amintesc cum s-a comportat sticla magică, dar am speriat scaunul şi m-a trântit la pământ din dorinţa de a-mi prezenta viitorul. Cu Cary Grant şi Ingrid Bergman. Şi-o cutie de îngheţată de ciocolată care se presupune că tratează alergiile sufletului. Păi nu. Nu tratează nimic. Nici dureri de mâini stângi, nici antivirusul expirat, nici inelele altora, fără piatră şi fără măsură. Cam aşa, ca-n filmele vechi, unele alb-negru, altele colorate cu cea mai mică pensulă, un cadou neîmpachetat trântit într-o cămară de neîmpliniri şi de oameni care ajung să fie ceva ce mamele lor nu şi-ar fi imaginat vreodată. Eram un fel de primăvară fără ploi. Acum sunt un pantof căzut de pe podea undeva într-o fântână plină cu trenuri mici, umbrele colorate şi filme vechi în care dragostea se plimbă încet încet prea încet prin studiouri scumpe. În urechi am două virgule. Nu ştiu să pun un singur punct.

sâmbătă, 28 august 2010

Spumă mică de cafea amară

Prinţesele hotărâte.

Dimineaţa, cu ochii tăcuţi, buzele îşi deschid visele şi se trezesc sărutate de imagini din filme europene năzdrăvane. Coarda, aparatele de gimnastică, paharul alb, cana cu buline, televizorul nebăgat în seamă, mătasea dentară, cerceii mici-stele de mare, litere în plus, greşeli de ortografie şi de fel de a trăi, dimineaţa singură printre filme europene cochete. Să povesteşti, bine şi rău, şi să te miri de cum o limbă aşa de complicată n-are decât un verb pentru stări şi existenţe. Mă completează universul. Îi răspund cu spumă mică de cafea amară. Şi se bucură pentru că nu orice univers îşi primeşte porţia de perdea crem pătată bine cu vin, cafea şi basme de la ora de algebră.


Nişte prinţese nehotărâte.

joi, 26 august 2010

În al doilea sertar din dreapta

Trăiesc într-un dicţionar. Cuvinte murdare despre oale pline cu sarmale crispate. Alerg până la nesomn şi-napoi şi mă măsor în drumuri şi bătăi în ţeava de la calorifer. Dimineaţa, pe la zece, telefonul se-ntrece cu un pisic obosit. Nimeni nu ştie cine câştigă. Trăiesc într-un dicţionar separat. Mă supăr şi mă-mpac printre explicaţii şi numere. Primul sens: sunt un cub de gheaţă. Al doilea: dicţionarele au trei sertare cu bomboane. Al treilea: am nevoie de lecţii de pian violet cu balet amestecat bine până cade.

marți, 24 august 2010

O poveste serioasă în aşteptarea neseriozităţii

Cred că există oameni care nu spun ce cred atunci când cred cu tărie. Se ascund în clopote ca şi cum s-ar duce la croitori ca să cumpere grisine şi de cele mai multe ori se întâlnesc în sala de aşteptare cu nefericiri mărunte, aproape nesemnificative, cu zâmbet frumos şi obraji oblici. Nefericiri care câteodată n-au ochi. Fericite şi ele în aşteptarea unei tăieturi drepte de rochie apucată.

luni, 23 august 2010

Am chiar şi tocuri înalte - zise minciuna

Amintirile frumoase se strâmbă ironic ca s-urile care nu vor să-şi plece capul în faţa literelor din nodul alfabetului. Nopţi liniştite în care dimineţile nu-şi au locul. A avea şi a vrea şi a fi, toate înghesuite pe câte-o potecă pocită. Verb şi substantiv, înlăcrimate împreună în ochii mireselor cărora li se recită poezii, genuri gramaticale pierdute în poze născute şi renăscute şi nenăscute, poze cu mijloc subţire şi fotografe frumoase care dorm cu fotografi scumpi şi catrene sărăcăcioase prinse din zbor printre categorii gramaticale neizbutite în imagini. Mie-mi plac cuvintele. Şi le folosesc în diferite scopuri fără să gândesc prea mult.

Şi eu vreau să fiu fericit- zice părul blond al copilului cu papuci de gumă.

luni, 16 august 2010

Din vederea mea cad lacrimi de plastic topit în benzină din bidoane cu crocodili albăstrui în papuci mari şi decoloraţi. Asta e vederea mea. O trimit mai departe.

O doamnă nu iese niciodată din casă fără umbrelă

Din tigaia cu bucătării chinuite se desprinde un soi de miros ameţit de ficţiune-realitate-ficţiune-până-la- urmă. Da. Până la urmă e imaginaţie. Semnezi pentru ficţiune. De care-o fi. Urâtă sau prăfuită, ameţită sau previzibilă, un fel sau altul de imaginaţie, imaginaţie care urcă scările ca pisicile şi se ascunde pe după nimicuri ca să se ferească de toate, imaginaţie care-ţi colecţionează realităţi şi le pune-n pagini mici de calculator cocoşat şi gălăgios, un fel de imaginaţie. Da. Până la urmă e un fel de imaginaţie. Şi viaţa ta nu e asta. Viaţa cuvântului e a celui care-l scrie şi nu invers. Se spune. Nu e lumea mea. Nu e albastrul meu. Nu e scaunul meu de pe balcon. E imaginaţie şi puţin mai mult. Cuvântul e o mamă singură care fumează pe pagina mea de internet bolnav. Cam cât o limbă de şarpe speriat şi-o picătură de ploaie accidentală. Nu te speria, plouă şi-atât. Plouă cu ardei graşi.

duminică, 15 august 2010

Ţara mea e o domnişoară în zodia Balanţei. Şi îşi scarpină fruntea cu degetele de la picioare. Uită de multe ori să pună sacul de gunoi şi-şi aruncă în păr coliere de cuvinte lipsite de judecată. Cam aşa, cu argint. "Da, mi-e cam frig." - zise ţara mea. "Şi eu o să plec."- răspunse pătura cu prejudecăţi.

joi, 12 august 2010

Beunkind

Te-ai apropiat de sticla de vin şi de cana albastră de cafea, ţi-ai pierdut câteva clipe ochii în chiuveta cu amintiri nespălate şi ţi-ai luat la pachet toate sărbătorile, ai gătit nişte bucăţi de nopţi furate şi te-ai aruncat în sacul cu cartofi murdari şi ei, ca toţi cartofii.

marți, 10 august 2010

Poveste de dimineaţă (fără ochelari/de la reduceri)

A fost cândva o prinţesă. O mai fi şi azi. Se trezea cu ochii mici şi până seara îi deschidea atât de tare încât adăpostea trei muşte şi-un înger deghizat în şopârlă. Avea pălării mici şi-i plăceau oamenii cu sandale. Visa în fiecare noapte că e partea din stânga a unei stânci pe malul unei şosele învolburate. Uita lumini aprinse şi primea mesaje cu întârziere. Dimineaţa devreme aduna de prin colţurile castelului bucăţi de vise împrăştiate cu artă printre cuie şi gunoaie cu aripi lungi şi curate. Şi cam atât. Mai târziu mai dormea un pic.

luni, 9 august 2010

Şi-atunci îmi scot papucii şi plec desculţă prin tren în căutarea unui nu-ştiu-ce pe care n-am de gând să-l găsesc prea curând.

Concert

Cu pumnii în clapele pianului. Gânduri aruncate ba din cutia cu nisip, ba din bagajul cu haine murdare, în mijlocul pianului căzut. Să mă strecor, să sar, să mă sperii. N-am curaj şi totuşi camera verde din spatele pianului îmi ia forma şi mă supără cu rânjete dese şi alese din colecţia mea de vioară. Ce vioară, domnule? Ce vioară? Nu ştiu să plătesc, nu ştiu să primesc şi nici să dau sau să cer. Mi-ajunge o vioară care se ascunde de propria-i existenţă. Şi dau cu pumnii-n pian ca să nu mă rănesc. Şi râd. Rânjesc. Mă sperii. Rânjetul e al camerei verde de sub clape. Măsoară-mă cu sunete şi lasă-mă să-ţi ating cu fineţe clapele. Nu vorbi urât. Nu mă speria. Cânt. Auzi?