Rezistă. Acasă.

În sufrageriile psihologiei noastre se târăsc pe covoare vechi, idei noi cu oameni și omenii moștenite. N-au voie în picioare pentru că mai sunt încă soldați din arhetipuri care-i apostrofează cu ghimpi. N-au voie să strige pentru că la noi televizorul e pe mut și subtitrarea decalată. N-au voie să se certe, dar se privesc cu mânie și tandrețe în aceleași oglinzi.

Generații desfăcute ca șosetele de lână se mângâie fără să-și recunoască meritele. Părinți care nu cred în ideile copiilor, dar cred în ei. Copii care condamnă trecutul, dar țin în suflet și-n pumni toate cuvintele de acasă. 

Cu toate și cu mai multe, în compartimentele trenului nostru rațional se plimbă cu inima-n piept o țară-ntreagă. 

Omul de sub plapumă

De când șterge praful cu sabia, omul se simte mai singur. Mai absurd, mai amabil, mai zdravăn și mai singur. Se ascunde sub polei și hărți meteo și se convinge pe sine însuși că socotelile vieții sunt mai curate decât visele.

Dimineața înainte de somn

M-am trezit la tine-n minte ca-ntr-o poezie proastă, cu prea multe puncte și fără delicatețe. M-am trezit ascunsă în borcane mici de plastic, în dosul hainelor de piele și, ocazional, sub pragul ușilor fără chei. M-am trezit aruncată odată cu broaștele de gumă. M-am trezit nepieptănată și tristă. În cutia de carton erau amintirile altcuiva. Mai bine plec. Mai bine rămân. Sau plec. 

De pe munte se coboară în gând

Am hotărât astăzi că-mi place să fac lucruri fără rost și să le scriu ca să pară mai reale. Pentru că nu pot să le dezvălui pe toate acum (secrete de om fără alineat), înșir doar câteva. 

Fiecare rânjet cu inima lui. Și-o bucată de duioșie crescută-n burta unui porc mistreț fără speranță. Te iubesc așa, ca și cum n-ai fi om. Ca și cum din sufletul tău s-ar desprinde licurici absorbiți de muzica din penitenciarele fără ferestre. 

Desene animate fără creion corector

Ca să înțelegi. Mi-am șters norii din palme și m-am așezat pe marginea patului tău. Ți-am explicat ce-i cu deșertul, cu gramaticile neinaugurate, cu universul, cu cartofii și cu viitorul tău fără mine. Te-am rugat să mănânci ultima lingură de ciocolată și să te ștergi cu prosopul fără cusătură. Te-ai uitat la mine cu ochii verzi, ai deschis frigiderul și m-ai aruncat acolo undeva, într-un sertar cu cheie pătrată și șosete cu dungi. Am adormit gândindu-mă la pisicile tale și la cum n-am apucat să le cunosc vreodată. Și-am plâns. 

Sfârșitul lumii și de la capăt

Am senzația rătăcită că astăzi, doar astăzi, a mai rămas un singur om pe lume.Că e femeie și că de câte ori latră câte-un animal sălbatic de-atâta singurătate se sperie și-i trec prin minte alergând turme de oameni îmbrăcați în tricouri subțiri și plini de entuziasm; oameni care fug ca să nu-i prindă plictiseala, care se-ndoaie și se strâmbă de teama sfârșitului, de apăsarea lătratului și-a libelulelor fără aripi. Femeia stă, așteaptă să treacă unul dintre ei. Să treacă singurul om pe care l-ar mai recunoaște, singura suflare pe care și-ar mai aminti-o. Femeia stă. Înainte să se termine lumea își făcuse două codițe ca să-l sperie. Mai mare râsul! Să te prindă apocalipsa în cămașa lui și cu două codițe. Și unghiile...unghiile nu și le făcea de obicei. Astăzi stăruise puțin asupra lor și hotărâse să încerce două feluri de ojă. Și-apoi brusc am decis noi sfârșitul lumii. Să te prindă sfârșitul lumii cu ojă de două feluri pe degetele mici de la picioare. Și cu ochii-n patru că poate, poate a-ncetinit și el puțin și n-a ajuns încă la final. Că poate, poate se oprește câinele din lătrat și-adorm oamenii cu ciocolata și apare el obosit, aproape sfâșiat de destrămarea lumii, dar bucuros s-o vadă acolo, pe trotuarul de lângă casa ei, cu unghiile și codițele și cămașa pe care n-o mai purtase din noaptea aia puțin rătăcită și ea, în aprilie cândva, cu câțiva ani în urmă. Am senzația că tot atunci a dat cineva drumul la televizor și o doamnă cu sacou albastru și zâmbet de crocodil a hotărât că ar fi cazul să mai scurtăm din poveștile de dragoste și să mai destrămăm din lumile-astea izolate, că prea s-au înmulțit visătorii. Și noi am râs printre riduri de teamă și ne-am imaginat cum într-o zi o să adormi cu capul pe trotuar, în brațele mele copleșite de greutatea cămășii tale. 

Maniere de orice fel. Cum să cauți amintiri în dicționar

Cred că aveai ochii verzi și-ți țiuiau urechile când ți-era frig. Ți se rupeau șosetele când te supărai pe colegii de birou și dacă n-aveai chef de filme cu subtitrare mințeai că-ți e frig și că-n Alaska sunt interzise limbile străine.  Mă gândesc câteodată la roțile geamantanului tău. Se aud mai tare seara.

Sub șinele Personalului scârțâiau resturi de viscol și mie-mi înghețau sufletele cu gândul la sfârșitul lui mai. 

Casă: Vând sare din lacrimile pelerinilor permanenți.

Tarragona, 11.11.

Din piatră și codițe vechi de frunze noi, casa își construise cu anii o bordură din dantelă crăpată, probabil fără voia majordomului, dar cu încăpățânarea deloc rară a șoferului de la fabrica de mobilă. Pe piatră, în același loc, stătea liniștită în fiecare dimineață femeia bătrână cu ochii mici, cu picioarele obosite și bastonul orb. Lângă, se mai clătina din când în când catedrala. Bolnavă, șifonată, aproape singură, catedrala cu porți închise. Și-apoi era femeia cu ochii albaștri, trecuți prin viețile altora ca peștii de râu prin apa din cadă, femeia cu nasturi mici la cămăși largi, cu iubiri clintite de convenții sociale, femeia cu dorințe sărăcăcioase și împliniri pretențioase murmurate noaptea înainte de somnul catedralei. Catedrala care se săturase de turiști francezi. Femeia care-a cusut dantela altei rochii de mireasă și bordura crăpată care și-a dat delicatețea în schimbul puterii. Femeia-dantelă, femeia-catedrală, femeia-dorință. Turiștii francezi și-au anulat călătoriile și-au rămas la porțile catedralei.   

Din ferestrele caselor vechi cade întotdeauna un soi de tăcere vinovată. Și femeia mai așteaptă sub geam. Încă puțin. Doar puțin.

Capul prințesei pe umerii insectelor

Există un cântec care vorbește despre o anumită dependență a oamenilor de tristețe. De orice fel de tristețe.
Eu, ca să fim sinceri, nu prea cred în note muzicale. Nici în statui. Sau în libertatea supravegheată. Nu cred în meteorologie, bucățele mici de ciocolată albă sau nevoi personale care se transformă în publicitate gratuită. Cred în tristețea anumitor oameni. Și-n gările din care se pleacă fără speranță. În întoarceri cu alte așteptări și-n tineri îmbătrâniți care-și dau seama că le plăcea mai mult paranteza găsită pe drum și-abandonată decât fraza cu care-și spală ochii în fiecare dimineață. Nu prea am încredere în mărăcini, roți și unghii lipite cu hârtie. Nici în șosetele cu multe degete. Poate dac-ar avea mai multe degete...
Și cu toate astea rezist ca parfumul gărilor sub hainele abia spălate.

Tristețea e cel mai potrivit joc de noroc pentru oamenii cu păr albastru. Știți că există oameni care la rădăcină au părul albastru? De obicei sunt cei ai căror umeri sunt făcuți special ca să încapă capul altora. Oricât ar părea de extravagant, există un domn care are între cap, gât și umeri un culcuș în care numai sprâncenele unei anumite domnișoare se simt ca acasă. Și cel mai probabil, în ciuda neîncrederii mele, e că domnul ăsta va adăposti alt cap sau alte plete și va fi dependent toată viața de o tristețe pentru care n-are nici cea mai măruntă explicație.

N-am încredere în statui. Tot felul de lei, păsări, poeți și domnitori care încearcă să te convingă de tot felul de prețuri exagerate pentru bucurii mărunte și istorii dezlipte. Pietre cioplite cu aripi fără pene și ochi fără alergii care, tot dintr-un fel de dependență de tristețe, au uitat să-și facă loc pe umeri pentru țeasta mai puțin tare a vreunui cetățean nelămurit.

(    )

Nefericire amânată

Mi-am făcut câteva calcule (teoria lui Pitagora generalizată ajută în probleme de morală și sentimente neglijate) și-am hotărât c-ar trebui să țip mai ascuțit, să-mi înlocuiesc gândurile confuze cu bucățele mărunte de praz și să lipesc pe stâlpi etichete alb-negru cu ochi verzi pentru oamenii cu buze subțiri. Mă gândeam și să mănânc profiterol la micul-dejun și să mă spăl pe cap cu suc de gramatici structurate, concentrate și de multe ori abandonate imediat după absolvire. 

Mi-am mai făcut două-trei calcule, cu răspunsuri greșite și tăieturi adânci, și-am decis să las pe mâine orice hotărâre importantă, să beau apă plată cu cristale mici în care cresc dorințe liliachii-convalescente și să mai amân puțin plecarea pe alte pârtii albastre ca să nu alunec în nepăsarea iubirilor de dragul societății. Mi-e puțin frig. Și puțină liniște.

07.50.A.M. Profiterol?

Condimente și expediții de șampon 3

Astăzi am cunoscut doi oameni de piatră. I-am întrebat dacă sunt fericiți și-am aflat cât costă o cutie mică de lapte. Am râs discret și m-am gândit că mi-ar fi mai ușor să râd din nou. Atunci le-am plâns puțin peste pantofi și-am coborât grăbită către cele mai liniștite vise ale oamenilor de piatră. Un fel de vise de lacrimi de melc, de prepoziții clătite cu sare de mare, de rozmarin părăsit pe calea ferată. Un fel de vise-ale mele, păstrate pentru nopți mai pline, mai puțin luminate și mai abătute decât restul zilelor. 

Când s-a umplut cerul de nisip 2

Astăzi m-am hotărât să-mi schimb limitele. Le-am luat frumos de cot, le-am poftit în grădina limitelor și m-am cocoțat cu toate verbele clare și nerespectate într-un pom de zahăr când copt, când ars, ca să supraveghem marea libertate a limitelor.  Când semnezi actele de frontieră, îți dai seama că fiecare dintre potcoave are câteva drepturi. Drepturi să nu-și încalce limitele. Și-apoi te trezești singur, dezamăgit și puțin fugărit de ploaie la douăzeci de grade și te tot întrebi cât de limitat erai pe vremea când aveai și tu, ca toată lumea, granițele tale trăite și trăsnite, de cele mai multe ori pline de crivăț și de levant și de strigăte de dor și ajutor și alte fructe mai puțin dulci. Astăzi mi-am luat înapoi clinchetele, almanahul și rimele. Am zis să mai plece și limitele la plimbare. Cine n-a înțeles să ridice mâna și ochii din foaie. Și să plece.

Explozie de stele în nisipul de sub valuri 1

Trăiesc în metrou. Intru, adorm, scriu o carte mai mică pe un caiet mai mare, scriu, scriu, dorm, ies din metrou, intru în metrou, dorm. Pe genunchii mei cresc arbori mici cu zâne arhivate și ochi mici nepensați. Ochi mici de metrou. Pentru că trăiesc în metrou. Și-n sufletul meu cresc țări străine și infracțiuni cu reproșuri și regrete și alte cuvinte cu r, care mai de care mai pline de libertate, mai pline de iubiri din alea mici terminate, cu concluzii fine și abrevieri triste. Pe străzile din metroul meu cresc frunze necăzute și căzătoare, cam ca stelele de sub asfalt, cam ca stelele fără podea, cam ca stelele în libertate supravegheată, stele fără ochelari, stele mișcate de sistem. 

Invitat de onoare la gând

Și-atunci am să mă ridic în picioare. Îmi iau la pachet îndrăzneala, îmi colorez colecțiile albinoase de frustrări nervoase și le-ascund sub toate j-urile din numele meu cel mai ascuns.

M-am gândit bine. Aveam mai puține griji și mai multe bătăi de inimă. Coji de portocale prăjte și frunze murdare în pahare de plastic. M-am ridicat în picioare. Și-am stat, am ascultat, n-am înțeles nimic și m-am așezat. Am dat din cap ca și cum ceva din fiecare emisferă a strămoșilor mei ar fi contribuit la marea adunare a gândurilor. Ceva din mine s-a coborât la rangul celor mai proaspete vorbe și m-am prăbușit rușinată sub propriul meu prag. Acolo, cumva, s-au limpezit fântânile și-am rămas blocați în iarbă. Am plâns puțin. De teamă, dar mai ales de dor de plâns, am renunțat mândră la propriile mele gânduri. Cele mai proaspete și cele mai tulburi. Uscate, unsuroase. Suspin.

Suspin e un substantiv comun. Delicat. 

aproape-versuri despre amintire ca orice altceva

îți amintești cum scria cu toate culorile și tu le citeai pe rând și le desenai
le făceai pachete și le trimiteai la expoziții mici în subsoluri și canalizări,
cu spectatori iluștri și dansuri pe sârmă de poezie și de cretă.
îți amintești din când în când că aveai voie să uiți, să ștergi și să lași curentul neplătit.
că ea era mai sigură și din când în când își umplea ochii de lacrimi,
că peste toate era clientă fidelă a magazinelor cu orice pentru tine,
și că, deși erai exact ca toți ceilalți, ție-ți scria poezii și altora nu.
tu, cu toate gândurile și ambițiile și banii ascunși în casa altcuiva.
și ea, cu ochii mai mult în lacrimi și zâmbetul din tort de ciocolată
și niciun plan și poezii despre jazz și nume pentru copii și pentru fericire.
poate că nu-ți mai amintești, dar fericirea era proiectată fără tine.
și-a rămas așa. exact cum nu bănuise nimeni niciodată.
în pungi mici cu jeleuri și povești cu urși și tigri albi și alți ochi în același pat.

Planeta mea interioară

Am părul blond. Şi-aş vrea să am urechi lungi de elf. Nas mic de cristal şi-un obraz neobrăzat care-şi caută mângâierea-n braţele din alimentară. Căpşuni în urechi şi-n ochi un ochi mai mic de zahăr. Curăţ mere în grădina mănăstirilor budiste. Şi-aduc apă pentru animale dacă le văd triste. Am şi tot felul de gânduri. Dar le mai ţin în frâu. M-am născut în grădina propriei mele limbi. Curăţ mere verzi până se fac roşii şi poezie şi păr blond peste urechi mici de elf sălbatic. 

Mitologie la promoţie. Gratis.

Calipso se descurca din ce în ce mai greu. Şi-avea tot felul de gânduri, se desfăta cu picături din picturi şi se mângâia cu şiraguri de regrete neînchipuite şi bine întemeiate. Pe Calipso la gară n-o aştepta nimeni. Copii n-avea. Licurici din plin. Şi gazde şi oaspeţi şi carii în suflet şi-ntr-o măsea neascultătoare. Copii n-avea Calipso. N-o păzeau decât nişte nopţi nefinisate şi-un amant de sfârşit de anotimp. Pe umerii lui Calipso, săracii, zăceau două suflete: unul încifrat electronico-imaginar şi-altul cu lacăte ruginite şi fermoare la promoţie fără mărgăritar sau lăcrămioare. 

Eu m-am tot gândit cât să las din mobilă şi cât să ard. M-am gândit cum să ridic şaua, cum să mut castelul, cum s-o conving pe Calipso să-şi ia licuricii înapoi.

M-am tot zbătut, am cântărit suflările şi soluţiile deshidratate şi-am ajuns să le îngrop în pahare mari de plastic în speranţa că orice cafenea e un ghiveci de libelule moarte şi-o dorinţă de femeie neîndeplinită. 

Astăzi m-am întâlnit cu Cortázar. Sau cu o soră de-a lui, oarbă, clătită cu apă din mările lui Circe-Calipso-Coca-Cola, deşi se crede mamă şi fiică şi însăşi Penelope. 

Sora lui Cortázar are ochi mari şi buze de carton şi păr lung şi libelule sălbatice în pahare domesticite pe care le poartă la curea. Sora lui Cortázar, Calipso rătăcită printre vopsele de păr şi nervi şi hormoni şi teorii literare revoluţionare, e şi sora mea. Şi sunt şi eu. Suntem copiii lui Ulise şi cărţile marinarilor şi iubitele de departe ale celor neîntorşi încă de-aproape. 

Anul trecut, pe vremea lui Penelope, vorbeam despre lână şi ciorapi transparenţi şi viitorul prezent. Acum vorbim despre piele, amaruri şi apă de colonie şi plângem, eu şi Calipso, de dorul lui Cortázar. 

Instrucţiuni medical-culinare pentru înteţirea tristeţii

Se trece strada. Se intră în primul bar. Se priveşte cu ochi trişti chelnerul. Se cere bere de orice fel. Se recomandă halbă de sticlă aproape spartă cu rece foarte proastă. Se ascultă atent zgomotzul frustrării chelnerului şi farfuriile niciodată spălate de femei frumoase. Se zgârie tejgheaua cu furie inconştientă. Se plăteşte. Se aşteaptă restul. Se lasă bacşiş fără voie pentru că distinsul chelner l-a investit deja în propria depresie.

Se merge către zebră. Se calcă doar dungile albe ca să nu se piardă din amărăciune.

Atenţie! Reacţii adverse: pericol de zebre în spatele barului.

Contraindicaţii: A nu se confunda tristeţea cu berea, nici vinul cu ospătarul.

Se serveşte caldă cu lacrimi la cuptor în scrisori fără plic.

Şi se adaugă un discurs de primire şi-o scrisoare de rămas-bun

Ca să am cui să mă plâng ar trebui să cobor luna din ficusul-premiu-pentru-cel-mai-bun-actor-în-rol-principal şi s-o transform în planuri din trecut schiţate cu vopsele aurii şi roşii, vopsele mediteraneene puse pe pânze ieftine româneşti, cumpărate din bani împrumutaţi şi abia daţi înapoi. Pictează-mi luna. Fără talent, cu încăpăţânare şi curaj, cu pumni în masă şi pasiuni fotbalistice născute împotriva tuturor regulilor naţionaliste. Eu folosesc cuvinte pe care nu le ştiu, dar pe care mi le-ai explicat tu. Şi nu le ştiu, dar le ţin minte ca să i le explic Lunei. Despre Luna, în variantă masculină, a scris astăzi un poet fără ştampilă de poet. Şi i-a explicat că pe pământ nu e chiar aşa cum ar vrea ea-el. Eu i-aş mai spune că merită, cât de cât convinsă, şi că pe spatele pânzei se pictează cărţi de joc ascunse în care părinţii ei îşi scriu cu auriu-roşu secretul. Din poezia aproape-poetului lipseşte aripa prost-născută a unui soi de iubire nelipsită de lipici şi maşini de cusut fără benzină, tatuaje şi zile de sărbătoare cu seminţe de floarea-soarelui sparte de dinţi necăjiţi. Dinţi necăjiţi, întorşi pe dos şi aproape nehotărâţi cu privire la trecut, la deciziile altora şi la regulile de despărţire în silabe, care se grăbesc pe zi ce trece mai tare să se picteze cu auriu şi roşu aprins şi trei pensule mici cu coadă de plastic transparent pe pânze ieftine pe care le ţine în braţe Luna când nu doarme pentru că nu există.