M-am cățărat pe fereastră și-am auzit greierii povestind...

”...atunci s-a apropiat de el și-a întrebat un pic dezorientată: ”Și-acum?”. El s-a uitat puțin încruntat, a luat-o de mână și i-a arătat sudul prin fereastra închisă. A plecat fără să mai spună nimic și s-a întrebat toată viața dacă după ce-a trântit ușa de pe casa scării el s-a așezat pe canapea și s-a uitat în continuare la știrile din sport. Nu s-au mai văzut niciodată. Niciunul n-a mai avut timp de jocuri de masă, ea n-a mai mâncat saramură de pui, el nu s-a mai bărbierit ca în ziua în care îi spusese că e cel mai urât băiat din lume. 

Aveau amândoi ochi mărunți și buze groase, care mai de care mai zgomotoase. Până la urmă cred că erau frumoși foc. Dar n-a mai știut nimeni. Știrile din sport încep întotdeauna cu dezastre amoroase.”

Ce visează macii când plouă (1)

În tâmplele mele zvâcnesc puțin libidinoase gândurile altora, mai degrabă reconstruite decât triste și nepieptănate. Florile albe de cireș sunt necumpătate și grosolane ca șobolanii în pragul sinuciderii. Și mă tot gândesc c-o fi mai bine să fie septembrie înainte de vreme sau să șterg rândul cu asemănarea și pura întâmplare. Covoare mici de plastic violet în fața fântânilor cu apă râncedă.  M-am îndrăgostit ca să nu-mi cadă fulgere de neputință-n tulpină și-n pălărie. De câte ori se-aude venind somnul se-nchid în casă picioare mici fără papuci. Mă înclin în fața neisprăviților și-a cuvintelor nescrise-n scrisorile de dragoste din epoca mediocră. De-aici se văd poduri care stau să cadă și băieți cu ochi aproape verzi, aproape-nchiși. Visez ca să nu ziceți că n-am visat. 

Melc, melc...și apă turlbure

Pe vremea când eram melc m-am împiedicat în nenumărate rânduri de propriile-mi gânduri. Câteodată, după ani și ani de căutare, când câte-o fată bine crescută mă lua de pe trotuarul ud și mă arunca înapoi în grădină, simțeam nevoia să țip și să renunț la cele trei etaje, să-mi deschid aripile și să ajung cât pot de repede la clinchetul celor doi nasturi pe care-i desfăceau norii femeilor fără zâmbet. 

Și toate astea pentru că am fost mult timp melc: melc cu casă, grădină, trotuar și fete educate care-și luau inima-n dinți și mă aruncau înapoi în propria-mi conștiință. 

Cam așa gândesc melcii, mi s-a spus. 

Împiedicații și lumile lor atârnate

M-am împiedicat zilele trecute de lumea altcuiva. Un cineva mai mic, cu ciocârlii în urechi și arici printre dinți, un soi de cineva cu lumi în diagonală pe care le ține bine așezate într-un sertar prin care nebunii nu trec decât în batalioane, hotărâți să găsească plase cu pâine în plămânii dicționarelor. M-am oprit. Mi-am privit lumea în ochi. Din obraji i-au sărit rușinate cutii cu grisine și armuri pentru războinicii fără cai. I-am desfăcut părul, i-am cusut ochii cu rădăcini de lalele și-am întrebat-o dacă n-ar vrea să-și spele amintirile cu noroi din livada de ghețari. Mi-a răspuns că nu și s-a-ntors la singurele două cuvinte pe care le mai ținea minte de pe vremea când lumile aveau și ele dreptul la viață, din zilele când lumile erau ca melcii și se-ncolăceau în jurul nimicului de dragul aventurii și-al racilor. 

"Dus-întors", o fi zis. Și n-a ascultat-o nimeni. 

Insecte și metale egoiste. Memoria.

De câțiva ani încoace mă tot întreb ce penaj are anul următor și răspunsurile sunt mereu pline de u-uri și de semne de întrebare întoarse și, cum de câte ori mă întreb, pe lângă mine-și face loc câte-un pui de vulpe argintie, cu dinți mici, abia răsăriți și plini de cretă de la orele de literatură sălbatică, mă dau bătută înainte să-mi scot pantofii. Mă războiesc mereu învinsă cu cărțile de joc și mă arunc plină de neputință peste posterele cu unicorni din librăriile nonconformiste, poate-poate ajunge să mă înțeleagă și pe mine vreo scamă de birou fără ferestre și-mi explică ce-o fi cu noi anul viitor și câte indicatoare de trafic trebuie să mai suport ca să mă transform în ființă fericită și înfășurată-n egoismul altora. De câte ori n-am răspunsuri, caut întrebări mai simple. Mă întreb cum se țin minte numerele de telefon când se șterg din memoria muștelor de-o zi și cum se vânează argintul când la picioarele romanțelor cresc ramuri de nisip. Cam asta mă-ntreb. 

De-a v-ați ascunselea-n debara

Împiedicată de catifea pe la toate colțurile și-apăsată de trecutul nelămurit al celor patru străbunici micuțe și pline de viață, femeia, deși femeie, se mai ascundea din când în când în debaraua cu pături și perne grele ca să-și caute umbra gonită și s-ascundă graba lumii de lipsa de foame a pisicilor. Mirosea întotdeauna a lemn și de câte ori întreba din ce se făcea somnul înainte de oboseală i se răspundea ba-n țipăt, ba-n șoaptă, că din lalele și bucăți de cireș crăpate și nefolositoare pe care, când aveau timp, le strângeau fetele nemăritate și le tocau cu toporașul de iarbă pentru rațe ori cu dinții bine spălați. Nu-nțelegea nimic și se culca la loc, ascunsă-n chip de melc sălbatic în debaraua în care se-ascundea de câteva sute de ani ca să nu cumva s-o găsească nesomnul și rugămințile catifelelor de inimă verde. 

Liniște crescută-n ghiveci

Mă apasă un fel de liniște prost croșetată întreruptă doar de tusea ramolită a eu-rilor (nu e-urilor) mele mai puțin curajoase.  Mă caută, mă gâdilă și mă mușcă de urechi, îmi dă ghionturi și fuge prefăcută ba-n sunet de oale nespălate, ba-n cuvinte deștepte. La fel de deștepte ca lichiorul de mere. Cam ca lichiorul de mere. Nu, eu n-am băut lichior de mere. Și nu m-am certat niciodată cu nimeni pe găleata de gunoi, n-am rupt prețul de pe preșurile din magazinul de lactate și nici nu m-am documentat cum ar fi trebuit despre arta împletirii cearșafurilor pentru cupluri nefericite și zgomotoase. Mai mult, de când cu punct-și-n-continuare și colțurile albastre peste care sar delfinii de pluș din magazinele pentru domnișoare fără gene, mă tot bate gândul să-mi neliniștesc liniștea cu câteva grame de zahăr brun, bine bătut în cafea fără povești și să continui cu Saramago și cu zambilele în ghiveci alb-negru fără rădăcini. Sau poate, poate mă cert și eu într-o zi ca oricare cu vreun vecin mai puțin concentrat și-mi risipesc liniștea-n câteva cuvinte deștepte. La fel de deștepte ca lichiorul de mere. 

Cioc! Cioc! Cum mi-am categorisit eu gândurile

Închizi ochii (ca la teatru). Mai întâi nimic. Negru. Mingea spre centru. Parcul verde cu nuanțe aproape libidinoase de mov. Steluța nelipsită cu accente subtile de anemie. Ce-ai spus ultima dată? Cât e ceasul? Din pod se aruncă porumbul direct în coș. Pauză. Actul al doilea. Gânduri ca-n desene animate, care mai de care mai puțin rotunde și cel puțin la fel de săritoare ca vecinele de la țară când e rost de scandal în șanț. Gândurile se împart și ele, ca oamenii, în mai multe sertare. Sunt gânduri frumoase, curioase, mai puțin delicate, înfricoșătoare și lista ar putea merge până-n pânzele colorate ale oceanelor goale. Gânduri-papuc, gânduri-cozonaci, gânduri-de ce nu sau de ce da, de ce așa, de ce nu invers, gânduri-cum, unde, gânduri-pinguini sau lingvistici răsturnate, gânduri-gânduri și gânduri negândite. Plus toate pânzele alea despre care nu vorbesc nici marinarii, nici croitorii și din care nu se mai fac rochii ca să nu cumva să-ți citească cineva gândurile. Ale mele, în toată coada lor de fazan mândru, stau întotdeauna în spatele unor uși. Mai multe uși. Și să zicem că aseară, cu puțină febră și tort de ciocolată, am reușit în sfârșit să lămuresc conceptul și să-mi categorisesc gândurile.
Ușa albă cu mâner auriu pentru gânduri frumoase care-ți fac rău. Amintiri trimise egoist de trecut ca să-ți anihileze viitorul. 

Ușa neagră cu vizor-fără vizor pentru gânduri care te fac să plângi.

Ușa cu interfon pentru memoria selectiva. 

Cea care scârțâie pentru informații academice. 

Soneria răgușită pentru genul substantivelor. 

Gratii pentru gândurile altora. (neinspirată idee!)

Perdea pentru flori de liliac, tigri și pantofi fără toc. 

Se-aud aplauze din spatele ușii cu mâner auriu. Și lacrimi mărunte din cușca câinelui. Asta pentru ce mai era? Și liftul? Mai erau și alte uși. 

Visele se lasă sub pat. Se ascund pe sub ghemuri de praf și bomboane colorate, sub pahare de vin vărsate pe pereți care mai lasă încă urme de fericire și se rod unele pe altele sub pat. Visele, ca toate fantomele de altfel, sunt destul de puțin constante. Fără să știe nimeni cele mai agitate vise sunt cele care-și planifică viitorul sub patul oamenilor care nu mai știu să se iubească fără cuvinte. Tot visele, ca toate creaturile somnului, miros a iarbă necrescută. Mărunțită și lipită pe geamurile trenurilor de mare viteză, sau aruncată într-un morman de praf pe care nu-l mai înțeleg nici cei care l-au măturat. Noi, noi toți sau noi câțiva, poate noi doi, ne-am prefăcut visele în bomboane colorate ascunse sub saltea și-apoi, fără să ne mai gândim, ne-am lăsat discursul la dospit și ne-am dorit din suflet să se schimbe cumva. 

Am mutat paturile ca să mai uit de eșecurile societăților și-am zis să vorbesc puțin despre vise ca să nu vorbesc despre ce cred când nu dorm. 

Amintiri din metropolă

Clinchete sălbatice de cavaleri romantici călare pe cai cu amintiri năprasnice, măgari cu demnitate și lupte fără șanse de câștig. Eu nu citesc decât pentru cei care scriu la nai. Și am pretenții de la bătălii, de la nunți și de la peisaje. Știu cât ești de liber .Și de firav. Trăiesc în două lumi. Și una din ele e egală cu cea mai puțin clocotită. Și cel mai ușor e când în zumzetul cuceririlor lui Columb de piatră se întrevăd baruri pline de zâne și oameni de zăpadă îndrăgostiți de fluturi, fabrici și borcane mărunte fără capace. Prin orașele mari întotdeauna colindă câte-un cavaler în căutare de sabie. Și nu știu de ce, de câte ori se împiedică, barurile-și închid ușile și Calipso-și aruncă aripile. 

Pianistul ar fi vrut pâine prăjită

Marele  pianist şi compozitor de jazz n-avea cafea. Şi se simţea puţin umilit de lipsa de materie primă din gheţarul lui personal şi se liniştea de fiecare dată cu aceeaşi frază secretă a artiştilor. Artiştii au un fel ciudat de-a nu spune niciodată nimic celuilalt despre cufărul cu mingi de plastic care le chinuie sărbătorile interioare. Şi dacă din întâmplare afli ceva despre viaţa personală a unui pianist, să te păzească zeii instrumentelor cu clape de nevoia de a recuerge la informaţia secretă. Despre pianişti nu se spune nimic. E ca şi cum ar scrie cărţi şi nu le-ar citi nici editorul de teama deznodământului. E un fel de "vreau, nu vreau, îţi spun sau mai tac puţin, mă hotărăsc mai târziu, dar între timp îţi mai cânt o bucăţică din secretele secrete ale celui mai limpede crivăţ din sala de teatru de pe strada cu numele ăla scârbos de poet necinstit" . Cam aşa gândeşte un pianist care mai e şi compozitor de jazz. Şi te mulţumeşti în final cu ce primeşti, cu prune coapte şi pâine prăjită, diplome pe pereţi şi parfumuri cu cafea din gheţarul de dimineaţă

Înfloreşte

Şi după un timp s-au rupt minele şi mi s-au aprins ochii şi mi s-au deschis venele şi din sânge mi s-a desprins un fel de zăpadă artificială care mă urmăreşte încă şi mă oboseşte şi de care eu şi cei şapte elefanţi cu urechi zburătoare pe care-i cunosc ne săturăm din ce în ce mai tare în fiecare dimineaţă. Casa mea se sprijină cumva pe nord-vest şi, ca să fiu curajoasă ca toţi finlandezii, o să spun că mi-e dor de mare.

Croim ţări pe măsură

M-aş prinde astăzi cu mâinile sau cu urechile de un balon plin cu apă uşoară şi murdară şi-aş zbura din loc în loc, de la balcon la balcon, spre meleaguri în care steagul dansează mai puţin lasciv şi oamenii te primesc la ei acasă fără să te-ntrebe cât porţi la picior şi cine ţi-a croit cămaşa, spre ţări mai mici sau mai mari care mai cred încă în  onoare paradisului, spre bulevarde în care, dacă te opreşti puţin ca să admiri frigul nu te goneşte nimeni cu pietre sau stele călcate în picioare.

La mine acasă, sub cerul meu, se sărbătoreşte sărăcia, guvernul şi fotbalul altora. 

Cu cercei

Îmi pierd cerceii cu îndemânarea caprelor care-şi lasă gândurile la câmpie. Nu ştiu de ce sau cum. De lemn negru sau buzdugane mici, de câte ori mă întâlnesc cu câte-un strop de fericire nesărată, las un cercel. Ca şi cum, liniştită de câteva nelinişti subconştiente, m-aş transforma o dată la două săptămâni în Cenuşăreasa din faţa Operei şi, speriată de tocurile prea înalte pentru prinţii care măsoară sub 1.84 şi-au urechi mari de cauciuc, aş alege să pierd cercei. Pierd cercei cu neîndemânarea caprelor care, odată ajunse la munte, se-ntreabă unde şi-au lăsat gândurile.

Îndrăgostită pe mare

Elvira e o japoneză simpatică, roşcată, cu nasul mic şi puţin cocoşat, cu picioare scurte şi subţiri şi umeri înguşti, aproape perfect sculptaţi pe lângă gât. Citeşte cărţi de bucate şi Cehov în original. Are prea multă energie zbârlită şi şi-o consumă cu tot felul de îndrăgostiri şi tranzacţii de sufletisme. Elvira e albă, roşie şi portocaliu'naivă. Câteodată o îndrăgostesc marinari dulci plini de tatuaje şi oameni politici călcaţi pe moralitate de biciclete încărcate cu zahăr brun. Are urechi mici şi, câteodată, colţul buzei, acolo unde gura se intersectează ilegal cu obrazul stâng, i se strânge timid sub dinţii albi. Când se îndrăgosteşte, Elvira îşi ia bagajele şi pleacă în căutarea colţişorului pierdut pe sub pielea tatuată a unui marinar de grâu. Marinarii se pierd ca visele nefierte. Colţişorul a fugit cu el. Au mai rămas dinţii, supăraţi pe salata de morcovi şi pe buzele aerodinamice. Au mai rămas dinţii. Marinarul a fugit.

Despre iubiri carnivore eliberate din ierbar

A fost o hârtie despre care nu s-a scris nimic. Şi-apoi, în mijlocul unui raft, exact în mijlocul unui raft, a sunat-o pe telefonul mobil un fel de prinţ plagiator, cam de aceeaşi vârstă, dar puţin cam violent, cam puţin înăltuţ, hotărât şi aparent deloc blând, dar probabil cam mincinos. Ea s-a dat jos de pe raft, el i-a luat cetăţenia, au văzut un film cu giganţi, au făcut curat pe sub mese, s-au întors pe partea cealaltă, şi-au sărutat urechile şi colţurile buzelor şi lumea s-a transformat cumva în ploaie sculptată mediocru de Michelangelo şi s-a prăpădit exact peste cerul gurii celor doi. A fost o hârtie încăpăţânată şi îndrăgostită de un prinţ. El i-a scris câteva luni, ea s-a sfiit să-i răspundă şi atracţia s-a făcut praf într-un curs de învârtit clătite bronzate şi limbă clătită cu apă de gură. Hârtiile au guri mari cu cer vineţiu. Câteodată sunt populate de avioane fără glas. Dacă gândurile mele ar fi de grâu...

"Hearts burst into fire"

În lumea mea ninge cu aşternuturi reci. Reci şi verzi. Cu elefanţi serioşi care nu mănâncă decât flori ofilite de lotus. Câteodată, cu fierul de călcat scos din priză, îmi calc lumea. Lumea are ochelari de plastic colorat. În boxele lumii tale se recită rock american fals. Rock american în sticle mici de rom britanic transportate în buzunare de milonga. Ieri m-am trezit drogată de mirosul de aţă portocalie înfăşurată în oameni de cărbune cu nas alb. M-am trezit cu corpul trist şi lumea de hârtie ruptă. Îmi place să dorm câte două ore înainte de unşpe seara. Trimit trei cuvinte în Orient pentru occidentalii emigranţi. Inima pierde apă. Corpul e nins de elefanţi emoţionaţi. La bariera de la ieşirea din parcarea hotelului răsună delicat trei înjurături fără diacritice. Mă întreb dacă femeia de la semafor e mai fericită decât cea din chioşc. Tocurile pline de mocirlă subtilă, "la revedere.mulţumesc", nu-mi plac oamenii care jură. Nu mă supără fumul de ţigară atâta timp cât nu se agită în blugi. Hamburgeri din Ungaria. Pe lângă noi se scutură cireşii întorşi din primăvară. Minciuni căzute din steag. Mă ignor cu neruşinarea caselor roz. Mânecile pijamalei sunt cărţi de poker. Să am sau să nu mai am timp? Ceasul se mai opreşte şi astăzi. Lumea mea e şifonată şi-mi place. În lumea mea cărţile se scriu cu gheaţă.

Gônoprojatontri Bangladesh

În Bangladeş ne cam plictisim. Avem nevoie de apă, de ziare şi de şosete curate. Câteodată înotăm în spir(i)t şi flirtăm cu soldaţii revoluţionari. Băieţii încearcă să se apropie de femeie, ea fuge şi povestea se întoarce la rădăcinile-i mucegăite regeşte. În Bangladeş hotelul e murdar. Şi are nevoie de oameni ca să-şi hrănească pofta de grotesc şi de haz. Şi sânge-albastru de bărbaţi cu sticle de Blue Curaçao ascunse-n saci de rafie cu dungi întrerupte şi sufleţele sălbatice.
Ceilalţi sunt veseli şi-mpiedicaţi. Pe mine mă cam bate vântul în Bangaldeş. Tocmai când mă decisesem să fiu solară.
Mâine vreau să-mi vând urechile cu trei Taka şi să-mi cumpăr două unghii frumoase cu patru. Pe cel care-mi lipseşte-l inventez, convinsă astăzi de puterea imaginaţiilor. În bengali mâinile mele sunt mai reci decât în spaniolă.
Imperiul Marilor Moguli mă copleşeşte.

Idei în cor

Îmi plac cascadorii şi acrobaţii, circarii şi Superman. Cred că Batman ar trebui să se îmbrace în alb. Aş sta la etajul patru. Nu beau vodkă, mulţumesc. Şi-mi doresc să găsesc floarea lui Sandy Belle. Probabil că Mark e bucătar în Italia. Solicit tăiere unghiilor marilor rockeri. Căştile miros a radio. Mai ştii cum arătai în halat de baie? Oasele colegilor concediaţi te urmăresc din actele legalizate. Îmi place să cred că ai prăjituri cu vişine în loc de urechi. Mi-am pierdut gândurile pe coloanele romane. Aş putea să te învăţ ceva. Râd pentru ochii tăi. Poţi să-mi apropii dinţii de jos?

Decupează-mă!

Cunosc un om care pictează cu ochii. Şi mă întreabă întotdeauna dacă-mi place ce scrie. Scrie cu pensule diluate şi cu stropi de fericire înăbuşită într-un fel de egocentrism simpatic şi colorat. Urechile mele pe pereţii albaştri şi mâinile murdare de vopsea pe perdelele de plastic gălăgios. Ce-am eu cu perdelele oare? Câteodată cântă. Şi-atunci din ochi îi sar bucăţi de culori şi-mpodobesc pânzele rămase din războiul cu iubita lui. Caut ceva mai puţin gălăgios, i-am spus. El s-a uitat la mine puţin plictisit şi mi-a pictat doi ochi mai mari şi câteva buze mai subţiri. Mi-a putrezit puţin sufletul, i-am spus. El s-a uitat la mine şi mi-a înlocuit sânii cu două flori de lotus. Zâmbeam ca să nu râd cu lacrimi şi el îmi zâmbea înapoi cu gura de cărbune fosforescent.
Cunosc un om care vede lumea printr-un evantai de vopsele şi nu ştie să se răzgândească decât cu graţia oamenilor de hârtie.
Am impresia că l-am văzut odată sub pereţii unei mănăstiri verzi. Omul cu ochii schiţaţi de lacrimi era ascuns sub tastele lui Dumnezeu ca să dea formă mişcării lumii de-atunci. Şi femeia îi plângea distanţa şi el zâmbea de-acolo, de sub hainele murdare, fericit că putea să cânte cu ochii şi nimeni n-avea să ştie vreodată ce le spunea sfinţilor.