În tâmplele mele zvâcnesc puțin libidinoase gândurile altora, mai degrabă reconstruite decât triste și nepieptănate. Florile albe de cireș sunt necumpătate și grosolane ca șobolanii în pragul sinuciderii. Și mă tot gândesc c-o fi mai bine să fie septembrie înainte de vreme sau să șterg rândul cu asemănarea și pura întâmplare. Covoare mici de plastic violet în fața fântânilor cu apă râncedă. M-am îndrăgostit ca să nu-mi cadă fulgere de neputință-n tulpină și-n pălărie. De câte ori se-aude venind somnul se-nchid în casă picioare mici fără papuci. Mă înclin în fața neisprăviților și-a cuvintelor nescrise-n scrisorile de dragoste din epoca mediocră. De-aici se văd poduri care stau să cadă și băieți cu ochi aproape verzi, aproape-nchiși. Visez ca să nu ziceți că n-am visat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu