La mine la bloc

Muzele nu există. Există speranță, durere, sarmale și semințe de floarea soarelui. Muze nu. 

Șantiere de pe vremea lui Ceaușescu și cofetării în care se fuma fără rușine. Terenuri de fotbal înlocuite de case diforme și dicționare în care nu s-au înregsitrat încă înjurăturile de la bloc. 

La mine la bloc muzele jucau pitulușu, se împingeau în zăpadă și se îmbrăcau frumos de Mărțișor și de Paște. Se ascundeau în subsoluri pline de apă și șobolani și numărau până la mie cu ochii întredeschiși, speriați de mumiile din poveștile lui Noni. Eu urcam și coboram de zeci de ori pe zi ca să mă schimb și ca să fur felii de castraveți din frigiderul nesupravegheat. 

La bloc nimeni nu vorbea despre politică externă, nici despre școală, nici despre muze. Cel mult ne interesa filmul de la ora patru și cel puțin ce taxi conduce vecinul de la trei. Eu am vândut pâmânt cu lingurița la intrarea în scară și mi-am pus unghii de petale în grădină. Ne prăpădeam de râs cu gura leului și ne umpleam genunchii de bandaje și bălării în excursii periculoase până la blocul de la bănci. 

A se citi cu gura tristă

De câțiva ani, cam de când au început ceilalți să creadă că m-am făcut mare, mă tot gândesc la fericire și la lista cu cerințe pentru bursa de bucurii. Și nu găsesc nimic. Nici poarta de intrare pentru unicorni fără arcuri, nici dulapurile cu gălăgie. Cu atât mai puțin pachetul cu apă tonică din Ungaria. Azi-noapte, la 04.23, m-am hotărât să îndrept lucrurile cu ceară de pantofi. Ascultați. Se aplică încet, se zâmbește și se uită. Așa. În mijlocul dimineții. Când încă nu s-a făcut zi, dar primăria a hotărât să stingă luminile. 

Ceară de pantofi, să nu cumva să uiți. 

Consoloarea consoanelor cu insomnie

Pe la ora cinci mi-au venit câteva idei despre cum ar trebui semănate, culese, alese, puse-n borcan și rătăcite-n beciuri nobile gândurile oamenilor dragi prin care ne măsurăm viața. Tot pe la ora cinci m-am ridicat din pat puțin amărâtă de-atâta neologism și arhaism forțat, de pistele de biciclete fără roți și de cuvintele care nu există și pe care le folosim ca să exprimăm gânduri care nu sunt ale noastre. Am închis ochii, mi-am amintit că în toiul verii, acum doi ani, am explicat zăpada cu mâinile și gura până la urechi și m-am culcat aproape încremenită de memoria prost aleasă pe care mi-o fi semănat-o și mie vreun om cu nesomn arhaic de pisică împrumutată din țări nevorbitoare. 

Intuiția-cutremur (de ce?)

N-am mai apărut de mult în geamul tău pentru că ți-au murit florile de-atâta vis și-au îngălbenit transparențele de frica liliecilor-animale și-a foarfecelor pierdute din buzunarul bicicletei. Prea multe substantive. Prea mult lipici și sclipici la tine-n geam. Așa că n-am mai apărut ca să nu-ți îndoi echilibrul și gândacii, gramatica, mușchii de la picioare și nopțile în care ne agățam de faruri fără mare ca să mai tragem de timp și de valurile-alea care zice lumea că te iau și te duc departe, în deșerturi fără sare. Asta am făcut eu de când n-am mai apărut. Am tras de timp, de dinții de usturoi și de cărți cu copertă de-albastru. Poate poate te fac să mai stai sau să-nchizi geamul. Să spargi ghiveciul sau să vopsești galbenul în bani de plastic și de zaharină. Mi se pare că în spatele gândurilor tale se zbătea un turn de catedrală-n uitare. Și-a căzut de teamă că și-ar putea aminti cineva de pașii tăi pe sub construcția necreștină și conștiința mea prespălată.  

Din geam în geam

Zilele trecute m-am transformat din hârtie în geam. Geam, geam, ca orice geam. Vă rog să nu căutați sensuri ascunse și metafore forțate acolo unde nu e nici cadou, nici ființă. Eram teoretic transparent și, în miezul zilei, oamenii vedeau prin mine alți oameni, iar noaptea, cu tot cu iluminatul stradal, își vedeau ochii și cearcănele și se stâmbau la motoarele fără zahăr ale amintirilor. Acum că știu cum e să fii geam, apreciez mai tare sticla groasă, borcanele și ochelarii fără lanț care te  apară de hoți și nu te lasă să te murdărești de ploi și de palme nevrotice. Dacă mă gândesc bine, cred că eram mai puțin îndrăzneț decât geamurile ușilor, care-și permit până și să-și piardă calitatea de geam. Într-o zi, în aceeași zi, mi-am luat inima-n dinți și m-am transformat din nou în mine, cu toată nenorocirea mea de netransparență și cu toate viciile mele de carton subțire. Cred că a fost cea mai înțeleaptă indecizie. 

Insecte și metale egoiste. Memoria.

De câțiva ani încoace mă tot întreb ce penaj are anul următor și răspunsurile sunt mereu pline de u-uri și de semne de întrebare întoarse și, cum de câte ori mă întreb, pe lângă mine-și face loc câte-un pui de vulpe argintie, cu dinți mici, abia răsăriți și plini de cretă de la orele de literatură sălbatică, mă dau bătută înainte să-mi scot pantofii. Mă războiesc mereu învinsă cu cărțile de joc și mă arunc plină de neputință peste posterele cu unicorni din librăriile nonconformiste, poate-poate ajunge să mă înțeleagă și pe mine vreo scamă de birou fără ferestre și-mi explică ce-o fi cu noi anul viitor și câte indicatoare de trafic trebuie să mai suport ca să mă transform în ființă fericită și înfășurată-n egoismul altora. De câte ori n-am răspunsuri, caut întrebări mai simple. Mă întreb cum se țin minte numerele de telefon când se șterg din memoria muștelor de-o zi și cum se vânează argintul când la picioarele romanțelor cresc ramuri de nisip. Cam asta mă-ntreb. 

Becurile nu dorm cu șosete (partea 1)

Și pe lângă toate mini-apocalipsele mele de hârtie, am mai și visat adevărul sincer și-un loc de liniște-n port. Cine s-ar fi gândit? Și cine n-ar vrea să fie far, stâlp de iluminat stradal sau veioză spartă când de pe partea cealaltă a fluviului te observă cu ochelari de vaporeni psihologii? Într-o vară mi-am scos ciorapii și-n timp ce-ți explicam ce e zăpada am aruncat trei fulgere în fața mașinii tale. Ca să-nțelegi că nu e rost de ceartă și că bijuteriile se sparg ca și casele sau cărămizile caselor, ca și becurile când le scoți șosetele și-ncerci să le explici că zăpada nu vrea să cadă, vrea să se topească și să-și mănânce unghiile la tine-n brațe. Și nu se poate. Așa cum nimeni nu poate să priceapă de ce verbele tocite pe la colțuri se conjugă mai ușor desculțe. Și-atunci becul se descalță și-și lasă șosetele lângă pat. Și doarme ca să viseze locuri de liniște în porturi înalte. Cu vaporeni și ochelari și tot ce spuneam odată despre psihologi și psihologii amărâte.

Pețitorii lui Calipso țeseau hârtie

M-am hotărât să scriu despre materiale textile. De fapt de astăzi nu mai scriu nimic; vreau să croiesc, să croșetez și să împletesc fulare, eșarfe și șaluri lungi și inutile de litere și semne de punctuație despre tot ce-am auzit și-am simțit în amintirile și poveștile despre facturi și acte notariale, toate prăbușite sub nori, caramele și manifestări pretențioase. Nu m-am simțit singură. M-am simțit soldat. Liniștită. Amară. Coșar bătrân în sufragerii albe cu flori de soc.

Maniere de orice fel. Cum să cauți amintiri în dicționar

Cred că aveai ochii verzi și-ți țiuiau urechile când ți-era frig. Ți se rupeau șosetele când te supărai pe colegii de birou și dacă n-aveai chef de filme cu subtitrare mințeai că-ți e frig și că-n Alaska sunt interzise limbile străine.  Mă gândesc câteodată la roțile geamantanului tău. Se aud mai tare seara.

Sub șinele Personalului scârțâiau resturi de viscol și mie-mi înghețau sufletele cu gândul la sfârșitul lui mai.