irinadehartie.blogspot.com Web analytics

luni, 11 mai 2009

Aqui...onde a terra se acaba e o mar comença...


Să te trezeşti în Lisabona şi să nu mai ştii cum ai plecat. Mă gândesc că nu e dulce aerul de la capătul pământului. Un pic mai încolo, unde turismul îi obliga pe oameni să spună că l-au îngropat pe Hercule, era oarecum liniştitor.
Ştiaţi că lumea e păzită de rechini îndureraţi? Şi că nimeni nu merge la înmormântare când ei mor râzând?
Poate în Lisabona e altfel. Câteva picături de sare de lămâie cu sodă caustică şi o palmă mare de femeie şi rechinul moare plângând. Atunci se adună toate babele coafate, îl jelesc în limba lor cârâitoare şi se gândesc că a fost şi el un suflet, că doar intrarea pe pământ nu e chiar cea de Hades şi că rechinii nu sunt câini, că dinţii lor sunt de gumă şi că în final n-a fost aşa de rău. Poate că aşa i-au antrenat în armată. Poate portughezii sunt mai sinceri. Şi nici nu plâng atâta ca la celălalt capăt al pâmântului.
Aş avea nevoie de nişte cârpe. Am un rechin care lăcrimează involuntar şi veterinarul i-a spus să se trateze cu glicerină. La capătul pământului e un far. La 500 km altul. Unde sunt zeii luminaţi când rechinii plâng?

Socoteală

Femeile îşi mai numără din când în când iubirea. Dacă spun că numără iubirile mint. Se chinuie doar să îşi facă bilanţuri şi balanţe iubirii pe care au simţit-o şi n-o mai simt. Femeile au fost îndrăgostite de Richard Gere. Şi de Balzac. Şi-apoi şi-au numărat iubirea. Şi nu toate femeile se spală pe dinţi dimineaţa. Aşa cum nu toate femeile iubesc. Când îşi măsoară piatra şi cariile femeile se simt umilite în faţa periuţei. Şi plâng. Sau îşi numără dimineţile. Sau pasta. Sau îşi scot dinţii.
Femeile mint. Şi îşi numără iubirile. De cele mai multe ori îl uită pe Mitică. Şi el plânge.

Mişcări


Părul lui blond şi cei 163 de centimetri ai ei din poezia unui pletos. Zilele în Africa şi orele de algebră. Nimic. Deschide geamul! Dacă mai plânge dă-i o bomboană. Dacă mai mor dă-le puţin sânge. Şi ochii lui care nu erau ca ai ei. Şi ea era tandră. Şi el nu era beat. Uitaseră să pună câteva prepoziţii. Şi ce dacă mai sunt şi alţii? Cel mai frumos cadou...Dacă se trezeşte spune-i o poveste. Puteţi să vă duceţi la meci. Joacă Sevilla. ...e o gumă de mestecat.

Dacă ai treabă poţi să le dai drumul. Niciodată nu e prea devreme pentru mâţişorii de salcie.

duminică, 10 mai 2009

Raport

Unul cu bicicletă. Pe stânci. Apoi unul mic mic. Cu o pată pe obrazul drept. Şi faţa pufoasă. O riglă şi-un parfum. Două dosare respinse. Cel cu adidaşi roşii umbrit de cel înalt. Şi încă o faţă pufoasă. Să ştii să pictezi! Şi există bărbaţi cu breton. Unii îşi sparg capul. Mi-l pierd. Fără nume. Apoi stăm turceşte. Cu părul lung. Şi cu steagul Italiei. Buzele măritate. Fără caschetă.

Dialog între dorinţele celor doi

"Păi mie mi-ar plăcea să fiu un jgheab mic prin care să treacă apa când n-are timp să se transforme în noroi."

"Eu aş vrea să pot să plâng dimineaţa.La 3:48 dimineaţa. Câteodată."

"Şi ziua de naştere în submarinul de la spital."

"Să ne tutuim."

"Sau să îmi atingă urechea cu buzele de fiecare dată când îmi spune ceva."

"Nu tu"

"Eu îmi doresc să joc în desene animate!"

"Să mă transform o dată într-un Ţ."

"Trimite-mi o scrisoare de pe mare."

"E ocean."

"Şi să repar ceasuri pe strada marocană din Zurich."

"Să n-am nevoie de colţare."

"Aş vrea să fiu o rigolă prin care să treacă lichidul când nu are timp să devină solid."

"Eu am spus asta primul. Dar altfel..."

joi, 7 mai 2009

Îmi plac structurile de beton. Şi barajele. Dar mai rar. Nu prea îmi plac podurile cu structură metalică. Nici inversiunile. Doar metaforele şi epitetele de culoare.

miercuri, 6 mai 2009

După cafea

La ora nouă şi jumătate dimineaţa unul dintre noi pleacă să ia cafea. În pahare de plastic. Cu lapte, zahăr şi beţişoare. De obicei cinci. Câteodată patru. De foarte puţine ori trei sau două. Ne ducem cu o cutiuţă. De multe ori aceeaşi. Câteodată unul din noi o uită şi se întoarce cu alta. Eu o uit de cele mai multe ori. Eu aduc de cele mai multe ori altă cutie. Cu cinci cafele. Sau mai puţine. Depinde. Astăzi am adus patru într-o cutie verde şi lunguiaţă: o cutie pentru pungi de seminţe de floarea soarelui. În drum spre locul de unde aducem cafeaua am trecut pe lângă o companie de moarte. Adică o societate care organizează moartea. Adică organizează neorganizatul. Cineva le aducea flori cu camionul. Un loc unde se vând flori şi nu e florărie. Mai aproape de destinaţie, pe celălalt trotuar un copil s-a întors puţin dezorientat şi a luat-o la fugă în sens invers. Apoi s-a întors şi m-a depăşit. Cred că voia doar să vadă cum e să alergi dinspre Maria spre Bălcescu. Şi-a apucat liniştit mama de mână şi şi-au continuat drumul.Încet. La pas. Ca şi cum fuga fusese doar în imaginaţia lui. Sau a mea. Mama şi-a întors puţin capul şi i-am văzut trăsăturile obrazului stâng. Era una dintre mamele despre care altcineva ar spune că e frumoasă ca bătaia unui evantai andaluz în mijlocul iernii. Altcineva ar simţi durerea frumuseţii mamei copilului care fuge. Eu nu.
La întoarcere n-am mai văzut nimic. Tramvaiele şuierau un pic răguşite pe lângă cafelele mele.
Astăzi am adus patru cafele într-o cutie verde de floarea soarelui. Era rândul meu.

marți, 5 mai 2009

Jucăriile se nasc la marginea oraşului

Hală 5000 mp. Albastru ruginit. Cum intri în oraş dinspre sud-est, pe partea stângă. Treci de portarul îmbibat în alcool de calitate îndoielnică şi intri. Te surprinde culoarea. N-ai văzut niciodată atâta fier, plastic, lemn şi culoare la un loc. Parcă nu te poţi obişnui nici cu mirosul. Ţi-l aminteşti cumva, dar nu ştii de unde. Ştii doar că dura puţin. Parcă de ziua ta. Şi de Crăciun. Şi cumva (dar altcumva) atunci când era ziua altor copii. Şi nu..nu erau prăjiturile, dar sentimentul era cam acelaşi.

În fabrica de jucării căluţii de lemn se dau cu capul de şuruburi şi dinozaurii se uită invidioşi la păpuşile cu picioare lungi. Fiecare robot face câte o piesă. Robotul numărul trei sute douăzeci şi unu suferă pentru că nu ştie ce şasiu va întâlni roata pe care a făcut-o cu atâta dragoste. Pe bandă trec jucăriile LEGO. Din colţul celălalt aragazul de jucărie îşi scrie ideile teroriste. Nimeni nu-şi aminteşte câte butelii de plastic au fost catalogat drept rebuturi. Sufletul lui se scarpină cu indiferenţa magnaţilor proprietari de fabrici de jucării. Într-o zi îşi va duce la capăt planul. Supereroii se plictisesc în timp ce gheruţele de oţel ale maşinăriilor le ataşează accesorii colorate. Cine a mai văzut bărbat cu centură roşie? Şi iubirea aia tâmpă a băieţilor. Şi privirile de-a dreptul proaste ale râzgâiatelor care îi îmbracă în costume de ginere. Ce urât.Ce lume o fi şi asta în care sunt aruncate bietele jucării de la intrarea în oraş...Şi cine mai e şi asta care se uită la ele ca-n oglinda bunică-sii?

Plec la fel de nelămurită. N-am înţeles ce se fabrică sub tabla asta ruginită. Doar mirosul...

luni, 4 mai 2009

My fictive album

SARAINA
God is looking for action

Acum trei ani cerul mirosea a vanilie crudă. Vanilie gălbuie şi câteva boabe de struguri acri prin care se plimbă ciorile din complexul studenţesc. Acum trei ani ar fi trebuit să învăţ să pictez. Să inspir diluant şi să expir artă. Acum trei ani n-am făcut mai nimic. Am vorbit un pic despre toate astea, le-am amestecat cu puţină neruşinare şi-apoi le-am abandonat pe scările arabilor ca să ia ei liniştiţi tot farmecul tinereţii mele şi să-l îngroape unde-or găsi de cuviinţă.