Optzeci, săraca de ea!

N-am auzit prea multe cuvinte. Nouăzeci de minute și de fapt n-am înțeles decât ”optzeci” și ”săraca de ea...”. 

În stânga mea, așteptând nu știu ce tren, doamna (pentru că-mi place mie să zic ”doamnă” când cei mai mulți ar zice ”tanti” și invers) cu batic maro pe cap, bluză albă, pantaloni  pescărești de un albastru electric deloc delicat, șosete albe și sandale maro. Are mai mult de șaizeci și cinci de ani. Păr alb. Și-o fi făcut cândva părul permanent. Pe scaunele noi și rupte din gară o păzezsc atente patru plase mari de rafie. Cu albastru, cu roșu, cu alb, cu grijă- ce să mai... 

Când își termină sadnwich-ul, doamna pleacă la baie și lasă plasele singure cu încrederea omului fără griji. Se întoarce, scoate hârtiile și începe să bolborosească. Să îngâne. Să citească cu voce tare, dar nu prea tare, ca și cum intenția ar fi fost publicul, dar publicul nu trebuie să știe tot. În afară de doamna de la întreținere (pe care într-o zi am auzit-o povestind cum un vecin i-a cerut să-și vândă fata), nu mai e nimeni în gară. Ditamai gara, abia construită, plină de durere. Ba doamna cu curățenia (un fel de directoare până la urmă), ba doamna cu permanentul, ba eu. Presimt că la ghișeu mai sunt și alte doamne, dar cum nu se văd, e ca și cum n-ar fi, ca și cum și-ar fi lăsat câte-o umbră-n schimb și-ar fi plecat la plajă sau la reparat de vagoane. Dar dac-ar fi, ar mai fi vreo trei doamne. Cu durerei de măsele, de inimi sau de foi albe bine împachetate în birou. 

N-am auzit nimic altceva. Atât. ”Optzeci.” ”Săraca de ea!” Spuse cu patimă și cu neliniște. Fără dicție. Cu pantaloni albaștri, în epoca asta în care toate doamnele din gări poartă fuste. 

Mi-am strâns laptopul rușinată că n-am și eu foi ușor îngălbenite și pixuri roșii ca să corectez, să completez, să scriu sau să citesc povestea. N-am. Așa că mă ridic și plec fără să știu. Nu știu nimic. Publicul a fost surprins. 

Optzeci de grame de zahăr pudră. Săraca de ea, nu știa că sunt o sută. 

Optzeci  - Legea din anul o mie nouă sute patruzeci și cinci. Săraca de ea, nu știa să citească. 

Optzeci de hectare de grâu. Săraca de ea, n-a apucat să treiere. 

Optzeci de lei. Săraca de ea, n-a avut să-i lase mai mult.

Optzeci de metri măsura Dunărea. Săraca de ea, s-a pierdut fără rost.

Optzeci de pagini. Săraca de ea, cât mai avea de citit. 

Optzeci de zile împreună. Săraca de ea, n-a știut niciodată. 

Optzeci, săraca de ea! 

Planuri pentru apus

Am scris eu două-trei rânduri despre unul și altul (același, imaginar, albastru, unicorn fără țară și cu obsesii-ceai de pădure) și mi-am dat seama că sunt așa de egoistă că nu mai vreau să scriu decât despre mine. Că mi-e de-ajuns să-mi fac nod marinăresc la coate cu foi de ceapă și rădăcini de manuale despre crizanteme și să mă-ntind în spatele stelelor fără meniu. M-am plimbat câteva zile pe sub cutii de carton pline cu simțiri și-am hotărât că săptămâna asta, ce-o mai fi din eu vrea să fie orhidee, arahidă și h mic de mână. Săptămâna viitoare mă mut la cantina institutului de astronomie. Poate-acolo găsesc altruism la pachet și mă-ntorc la uitări forțate de-mprejurări libere. 

Desene animate fără creion corector

Ca să înțelegi. Mi-am șters norii din palme și m-am așezat pe marginea patului tău. Ți-am explicat ce-i cu deșertul, cu gramaticile neinaugurate, cu universul, cu cartofii și cu viitorul tău fără mine. Te-am rugat să mănânci ultima lingură de ciocolată și să te ștergi cu prosopul fără cusătură. Te-ai uitat la mine cu ochii verzi, ai deschis frigiderul și m-ai aruncat acolo undeva, într-un sertar cu cheie pătrată și șosete cu dungi. Am adormit gândindu-mă la pisicile tale și la cum n-am apucat să le cunosc vreodată. Și-am plâns. 

La mine-n livadă cresc suflări afânate și dicționare grele

Ca o jumătate de ”la revedere” pe punct de plecare, pe marginea feliei de pâine, în sâmburii murelor și-n gustul și mijlocul nebuniei mecanicilor alternative. E un punct din care pleacă linii drepte, cercuri fără centru și raze rupte-n zeci de bucățele de sticlă. Din culori de toate culorile, picioare pline de durere, ortografie, cariocă alcoolică și muzică pe prăpastia surzeniei. Sărbători neliniștite, scări coborâte în grabă, senzația rară a doamnelor în fața oglinzii altei femei. Ar mai fi și cusătura rochiei pe care tocmai și-a dat-o jos balerina, acul care-a înțepat croitoreasa și patul în care s-au născut prințesele-pisici la început de toamnă. Câți lei? Câte animale pătrate? De câte ori îți arunci ochii pe fereastră dacă de lângă biserică se desprinde fum spre berărie? Cât costă? Cât e de sofisticat să fii liber în miros de salvie și compot de cireșe alintate?

(apetitoso y risueño)

Casă: Vând sare din lacrimile pelerinilor permanenți.

Tarragona, 11.11.

Din piatră și codițe vechi de frunze noi, casa își construise cu anii o bordură din dantelă crăpată, probabil fără voia majordomului, dar cu încăpățânarea deloc rară a șoferului de la fabrica de mobilă. Pe piatră, în același loc, stătea liniștită în fiecare dimineață femeia bătrână cu ochii mici, cu picioarele obosite și bastonul orb. Lângă, se mai clătina din când în când catedrala. Bolnavă, șifonată, aproape singură, catedrala cu porți închise. Și-apoi era femeia cu ochii albaștri, trecuți prin viețile altora ca peștii de râu prin apa din cadă, femeia cu nasturi mici la cămăși largi, cu iubiri clintite de convenții sociale, femeia cu dorințe sărăcăcioase și împliniri pretențioase murmurate noaptea înainte de somnul catedralei. Catedrala care se săturase de turiști francezi. Femeia care-a cusut dantela altei rochii de mireasă și bordura crăpată care și-a dat delicatețea în schimbul puterii. Femeia-dantelă, femeia-catedrală, femeia-dorință. Turiștii francezi și-au anulat călătoriile și-au rămas la porțile catedralei.   

Din ferestrele caselor vechi cade întotdeauna un soi de tăcere vinovată. Și femeia mai așteaptă sub geam. Încă puțin. Doar puțin.

Emoții renovate. Rațiunea si alte cămăși de corp

Când e frig, sub linia albă a șoselei se amestecă de trei ori mai multe simțiri, decupate fiecare în felul ei, fiecare de alt măcelar de speranțe, cu alte mâini care lasă cuvinte și-aceleași degete care transpiră de frig și de teama eclipselor de stele-cercei-buline mov pe rochii albe. Cu casca în cap, din ce în ce mai înfricoșat de perspective, tu te transformi în mine și-n singura clipă de decembrie din lume, în firimiturile de cozonac coapte sub șosea și-n zăpada pe care n-o mai găsesc decât bătrânii în amintirile dintr-un iulie pierdut pe planeta femeilor.

De fapt, emoțiile sunt cam ca pietrele de pe casele în renovare. Se șlefuiesc, se dau jos, se mângâie și se iau acasă sau se lasă acolo, că doar-doar n-o vedea nimeni că singura piatră tăcută e cea mai mică, cea mai estică și cea mai de dorit dintre pietrele neprețioase. Sub linia albă a șoselei, întrerupte de emoții, stau pietrele și magicienii lor, care mai de care mai puțin pricepuți, care mai de care mai plini de speranțe, care mai de care mai măcelari ai propriilor gânduri. 

Visele se lasă sub pat. Se ascund pe sub ghemuri de praf și bomboane colorate, sub pahare de vin vărsate pe pereți care mai lasă încă urme de fericire și se rod unele pe altele sub pat. Visele, ca toate fantomele de altfel, sunt destul de puțin constante. Fără să știe nimeni cele mai agitate vise sunt cele care-și planifică viitorul sub patul oamenilor care nu mai știu să se iubească fără cuvinte. Tot visele, ca toate creaturile somnului, miros a iarbă necrescută. Mărunțită și lipită pe geamurile trenurilor de mare viteză, sau aruncată într-un morman de praf pe care nu-l mai înțeleg nici cei care l-au măturat. Noi, noi toți sau noi câțiva, poate noi doi, ne-am prefăcut visele în bomboane colorate ascunse sub saltea și-apoi, fără să ne mai gândim, ne-am lăsat discursul la dospit și ne-am dorit din suflet să se schimbe cumva. 

Am mutat paturile ca să mai uit de eșecurile societăților și-am zis să vorbesc puțin despre vise ca să nu vorbesc despre ce cred când nu dorm. 

Mă tot gândesc ce cuvinte mai încep cu mine

Astăzi, înainte de noapte, undeva între portocaliu și apus m-am împiedicat de soare și-am ținut de mână toți suferinzii din cartier până s-au lămurit că eu, eu-eu, n-am nicio legătură cu falimentul planetelor, că m-am adaptat mai ales la bere și la sucul de lămâie, că m-am scunfundat sub nămol și-am renunțat la toate privilegiile gratuite și care nu se restituie decât cu garanții din partea unor terți-statuiete, niște ființe aproape de plastic, cu pantofi împrumutați de la fotbaliști și note muzicale de fâș. 

Și-am cunoscut un unicorn foarte mic, aproape invizibil. Care până la urmă a și dispărut. Tăcut. 

Condimente și expediții de șampon 3

Astăzi am cunoscut doi oameni de piatră. I-am întrebat dacă sunt fericiți și-am aflat cât costă o cutie mică de lapte. Am râs discret și m-am gândit că mi-ar fi mai ușor să râd din nou. Atunci le-am plâns puțin peste pantofi și-am coborât grăbită către cele mai liniștite vise ale oamenilor de piatră. Un fel de vise de lacrimi de melc, de prepoziții clătite cu sare de mare, de rozmarin părăsit pe calea ferată. Un fel de vise-ale mele, păstrate pentru nopți mai pline, mai puțin luminate și mai abătute decât restul zilelor. 

Ieri seară m-am cățărat pe urmele unui castel-catedrală-casă veche italiană cu ierburi sălabtice pe la geamuri -și, ce să vezi, ca să vezi, am aflat că m-am născut fără una dintre puterile celor care zboară printre litere, pe la pagina doi a cărților impare, am aflat că marea n-are niciun merit, și, cel mai important, că mi-ar fi plăcut să am trei licheni domestici și să-i sălbăticesc. Atât. S-a încheiat descoperirea. S-a descoperit sfârșitul. Cu lichenii pe marginea râurilor stătătoare se liniștesc toate zările, toate pleoapele, toate cursele de mai puțin de douăzeci și doi de kilometri. Pe acoperișul castelului se cuibăresc trei sferturi din lupele sparte ale vechilor oameni cu ochi mărunțiți de vânt. Pe marginea acoperișului castelului stau ceaiurile de fructe colorate care s-au întors astăzi, ca niciodată, smerite și pline de miere pe unghii.  Ieri seară m-am cățărat pe urmele aproape șterse ale casei cu acoperiș italian în așteptare de gogoși pline cu bilețele despre viitorul fiecăreia dintre lupele pe care le-au zgâriat în Evul Mediu sălbaticii cu ecrane și roți, neguțători de roșii, desigur, veniți din alte lumi, mai hapsâne. 

Cam la fel și-un pic diferit

M-am abandonat curajoasă sub copacul propriei mele psihologii. Eu l-am desenat mare, tu mai mic, amândoi în partea dreaptă a foii, amândoi cu tot felul de fructe și amândoi pe jumătate închis. Dac-am fi știut ne-am fi abandonat sub aceleași crenguțe de căpșune, cu riscul oglindit al înțepăturilor traduse din alte limbi și din ce în ce mai privilegiați de momentul în care tu-ți vei lua în spate copacul și eu îmi voi recăpăta rădăcinile, lipsite de orice înțeles, dar scăpate de sub libertatea umilinței fructelor fără trunchi. Cam atât și puțin mai limpede. Mai limpede.  

Instrucciones médico-culinarias para aumentar la tristeza

Se cruza la calle. Se entra en el primer bar. Se mira con ojos tristes al camarero. Se pide cerveza de cualquier tipo. Se recomienda jarra de cristal casi rota con cerveza muy mala. Se escucha atentamente el ruido de la frustración del camarero y los platos nunca fregados por mujeres guapas. Se araña la barra con rabia inconsciente. Se paga. Se espera la vuelta. Se deja propina sin querer porque el camarero la ha invertido ya en su propia depresión. 

Se dirige hacia el paso de cebra. Se pisan sólo las rayas blancas para no perder la tristeza.

¡Ojo! Reacciones adversas: peligro de cebras detrás de la barra del bar. 

Contraindicaciones: No confundir la tristeza con la cerveza, ni el vino con el camarero. 

Se sirve caliente con lágrimas asadas en cartas sin sobre. 

Un fel de Paris îngheţat sub apă

În Oceanul Arctic cresc hoteluri de patru sau cinci stele, împodobite cu invidii şi dorinţe de dor de ducă, hoteluri pline cu oameni nesuferiţi însoţiţi de alţii, zâmbitori şi amabili, cuceriţi cumva de lipsa de încredere în forţele proprii şi-ntr-o societate mai puţin speriată de peria de sârmă a ipotecilor şi-a convenţiilor socialo-băneşti. În Oceanul Arctic cresc pe sub pietre animale mici care se cred pline de suflet şi-şi îngheaţă gândurile înainte de fiecare viscol de teama dezumanizării. În Oceanul Arctic cresc limpezi ghimpi coloraţi cu fel de fel de creme de pantofi scumpi de damă. 

De dimineaţă

Astăzi îmi încep ziua cu opt vocale din altă limbă, cu senzaţia de "nu-văd-nimic-dar-vorbesc-ca-şi-cum-aş-ştii-cu-cine" de aseară (emoţionat şi emoţionant aseară!), cu redescoperirea triftongilor şi noua descoperire a biscuiţilor cu unt lăsaţi prea mult la cuptorul nemţesc, cu imaginea pătuţului şi cu felicitările pregătite, cu întrebări şi afirmaţii încurcate, cu artişti speriaţi şi voci de privighetoare-Nina Simone, cu amintiri despre o sticlă de vin pierdută şi-un băiat bătrân care doarme pe o barcă, are o pălărie verde, o bluză mov, o chitară şi-o muzicuţă. Mai ştiu, tot aşa de dimineaţă, şi că îmi prieşte alarma specială de la ora opt şi-un pic mai mult.  

Declaraţie pe răspunderea altora

M-am pierdut în deşert şi-n limba română. În peniţe murdare de stilou bătrân şi-n prăjituri cu fulgi de ciocolată  (niciodată n-am înţeles cum e povestea asta cu fulgii de ciocolată). Mă pierd în picioarele împiedicate ale trenului care se opreşte să-şi aştepte alt tren mai mare şi mai urât. Tremur de câte ori mă pierd. Şi-mi revin de câte ori îmi dau seama că nu e prima dată şi că n-o să găsesc ieşirea, că mai bine mă opresc într-un bar cu nume de formaţie rock sau într-o toamnă fără frunze zăpăcite sau într-un sac de scrisori copiate cu creionul de pe ecran. Mă pierd în încercarea de-a trece strada pe lângă semafor. Poate că duminica e duminică şi duminica mea e duminica mea. Dacă e prea târziu nu prea ştiu cum să fac ca să nu mai fie. Mă mai pierd puţin şi mă-ntorc. 

O carte cu copertă verde şi trei semne care se urăsc

M-am speriat. Mi s-a încâlcit părul cu un cordon de stele şi m-am cam plictisit în încercarea de a-l convinge că stelele nu locuiesc în păr şi că parcul nu e viu şi că din ochi nu curg bomboane dreptunghiulare cu gust de cafea. Cafeaua cu apă nu se bea cu scorţişoară. Zahărul vanilat nu se trăieşte în pungi. Pâinicile cu lapte nu se pun în ceai. Avem o problemă de comunicare, eu şi celelalte componente ale eului-tuului meu. Mă tot lipesc de câteva imagini la fel de încăpăţânate ca sunetele şi nu ştiu cum să-mi explic, dar se întorc de fiecare dată ca şi cum ar fi prima şi ultima înfăţişare în faţa unei minţi liliachii cu cizme de cauciuc şi tocuri înalte înfipte în amestecul de amintiri şi fructe seci. 

Nici broaştele albastre nu l-ar înţelege

De ceva timp pe clădirea din faţa cuibului meu de lăcuste s-a instalat un avion incolor, puţin mistic şi puţin indecis, care pare a avea o singură aripă dacă-l priveşti din perspectiva consoanelor de pe coloanele romane şi două aripi crestate dacă te ascunzi după o tabletă mare de ciocolată amăruie cu lapte praf. Mai mult inspirată de notele de jazz care îi curg din ochi când strănută decât de construcţiile extravagante, aseară l-am invitat la cină. I-am spus că nu gătesc, l-am întrebat dacă poate face faţă unui cuib de lăcuste nedomesticite care dorm într-un borcan de zahăr ars cu bricheta şi l-am convins că într-o casă normală pe o stradă cu nume de planetă n-au ce căuta avioane relative, cu ochi aproape închişi şi puţin - dar foarte puţin - de culoarea cărămizilor când prind viaţă. Realitatea mea e mai puţin miraculoasă şi mai mult lipsită de interes, dar ne descurcăm destul de bine de când în faţa casei celor treizeci de lăcuste sălbatice-sălbăticite s-a instalat un avion incolor, puţin mistic, dar care s-a hotărât într-o seară, la o cină fără mâncare, să vorbească despre orice şi să fie mai puţin relativ şi mai mult clinchet de chei în uşă. 

Pungi de caramele

Dacă m-ar prinde cumva, într-un fel mai puţin obişnuit, de mână şi m-ar ruga să cânt, i-aş cânta despre somn şi despre lipsa de somn, despre ochi deschişi sub lumina becului, a vecinilor, a soarelui, a primăriei şi-a stelelor, întotdeauna deschişi, întotdeauna în aşteptarea unui cineva care să te tragă de mânecă şi să te roage să murmuri despre toate astea. Cum nu mă cheamă nimeni pentru aplauze, m-am gândit să-mi deschid un penar în care să cânt cu răgete despre sticle sparte şi priviri reci şi  lucruri despre care nu vrei să vorbeşti dar ajungi să le spui nelămurit şi pe care nu mai vrei să le ştii şi le arunci pe apa duminicilor triste şi bolnave.Pe apa murdară a unei duminici pline cu borcane. Când nu mă cheamă nimeni arunc caramele în sus şi-n jos. Şi aştept, răbdătoare, să se umple lumea cu acte ca să începem să nu le mai băgăm în seamă şi să ne alegem naţionalităţi şi rude şi trecuturi. Şi-atunci probabil că m-ar chema cineva şi-aş putea să tac liniştită. Şi-aş salva saci întregi de caramele. 

Între genele mele doarme un porc mistreţ îndrăgostit

Dacă cineva (preferabil fără baston) are un unchi sau un verişor sau un şofer de camion în Scoţia, pe mine mă cheamă Maggie. Şi-mi las părul peste tot. Pe unde merg, împiedicată şi hotărâtă-nehotărâtă să nu pierd din ochi niciun perete în care-aş putea să mă plâng o veşnicie, las fire de păr blond care cu vreo douăzeci de ani în urmă a fost spălat chiar şi cu gaz. Când râd, uimită de lipsa de coerenţă a fericirii, îmi aduc aminte de ceva mai puţin liliachiu şi mai mult îndrăzneţ. Şi tac.Cu gust de final frumos şi obositor. Prin părul meu au trecut mâini şi basme şi reţete culinare, libertăţi şi bătăi de clopot nereligios şi de cele mai multe ori ochi ascunşi în pernă de ruşinea altor gene. 

Când dorm ei doi plouă cu caramele

Când dorm -pentru că abia dorm- ei doi se ţin în braţe de departe, de la marginea patului, de pe canapeaua stricată, aproape bolnavă de-atâta vis şi-atâtea accente şi-atâtea vocale şi multe zgomote plimbăreţe, de-atâtea clipe de linişte, de-atâta fotbal nejucat şi neajutorat, de-atâta neputinţă şi-atâta dormit tălpi în tălpi. "Acolo e locul meu." Eu am dormit toată viaţa la perete. De obicei peretele vine acolo unde sunt eu. E ca şi cum intruşi în mărime naturală, intruşi cu nume de câini blânzi şi colţi de zambile, se amestecă în legătura ta cu peretele, mâna ta pe perete, peretele tău şi mila.

Mânâncă covrigi şi ridichii şi lapte bătut. A treia zi. Singură, aproape hotărâtă, mănâncă ridichii cu ochii sprijiniţi de castronul de lemn plin cu caramele care au plouat peste locul de la perete, au plouat fericite. Când dorm.