Ianuarie și trenuri ignorante

Pe cealaltă bancă, nebun și cocoșat, omul îngână ușor nume de amante, infractori și mâncăruri cu mălai. Omul e speriat. Îi e frig, are bătături și n-a știut niciodată cum stă treaba cu ironia. Nici să schieze. Să iubească. 

N-am mai avut timp

A venit ploaia. Și școala militară. Tramvaiele fără noimă și cârlige pe șina în curbă. Librăriile pline de parfumuri. Căscatul la fiecare doi pași. Promisiunile că data viitoare nu mai adoarme în mijlocul străzii. Ploaia. Școala militară. Bine că ai plecat tu, măcar așa se mai aștern lucrurile-n ordine și se-ntoarce lumea pe dos. Pe dosul ăla pe care mi l-a cusut nenea de la croitorie cu tot felul de ațe de aceeași culoare. N-aș putea să spun ce culoare. Era pe dos. Când se întoarce lumea pe dos eu închid ochii și dorm în mijlocul străzii. Bine c-a venit ploaia. Și școala militară plină de copii cu fețe dărăpănate și uniforme verde-sticlă. O fi fost școala de turism. Sau ploaia. Nu mai știu. Oricum, de vreo trei ani, lumea asta își arată prea mult tivurile.

De pe lista de dorințe a artistului fără trecut

Când nu știa ce să mestece și cum să gândească, pianistul și compozitorul de jazz își descărca gândurile cu lumânări neparfumate și neaprinse, necumpărate ori nevândute și cu cafea de orez, lapte, panseluțe și fete-femei cu fuste lungi, albe și de cele mai multe ori neaprinse, neparfumate, necăjite și nevăzute.

Apoi pianistul și compozitorul de jazz se așeza pe marginea scărilor și plângea ca un copil. Copil fără pian.

Carte de colorat pentru femei cu aripi

M-am trezit în mijlocul unui concurs de mâncat amintiri cu gheare ascuțite de vultur fără aripi. Închisă într-un coteț pentru găini golașe, cu jgheaburi murdare și găuri făcute de șoarecii deloc arătoși, m-am trezit aplaudată de frunzele de viță de vie care-și crescuseră mâini și degete ca dirijorii de la Filarmonică. Și-apoi m-am cățărat pe garduri și m-am sprijinit de artera cea mai groasă a inimii, am încercat s-o rup cu ghearele și s-o arunc și m-am prăbușit ca-n filmele cu maimuțe gălăgioase. M-am trezit limpede la cap și murdară pe mâini, speriată și neisprăvită, cam ca șoarecii care-mi lipesc sprâncenele înainte să amestec spanacul. Pernele mele nu plâng cu lacrimi de plastic. Am zis că nu! Să vedem dacă înțelegeți și nu mai rupeți aripile vânătorilor de cadavre ca să vă colorați ochelarii dimineața, înainte de prima dragoste. 

Pe plantație

Și dacă tot vorbeam despre pământ, mi-am plantat bucățele de timp în mingile de plastic pe care le spărgeau când eram mici copiii de la mine din cartier ca să vadă cu ce minuni sunt umplute. Și dacă tot m-am trezit cu mâinile obosite și resturi de filme mute pe sub pleoape, m-am gândit să-mi dezgrop umbra zânelor de sub mormanul de diamante de la chiuvetă și s-o informez subtil (cu decență și diplomație, cum trebuie tratate mai mereu umbrele prințeselor) despre craterele din noile gramatici ale noilor academii din noile țări cu granițe vechi. 

Trăiesc, trăim în lumea întortocheată a lui ”mâine mătur și poimâine sigur o să fie mai bine”. La propriu. Trăim confuz. Și apăsat, apocaliptic, aprins și stins în aceeași clipă. Trăim ca să nu ne luăm cuvintele și frazele clipocite la pachet, ca să apucăm să spunem că n-am fost noi de vină, că de departe s-au întins toate rufele, că noi am răspuns sever și prompt, așa cum se cuvine. Trăim ca să limităm versuri. Ca să neliniștim liniști. Ca să clipocim fraze din care s-au trezit la realitate stele și ramuri și bucățele mici de croissant fără miere. Ca să zicem și noi c-am trăit. 

Stropiți cu cerneală

M-am transformat în vârf de stilou și-am alergat din geam în geam să văd ce se mai întâmplă prin sufrageriile oamenilor din orașul meu. Apoi am trecut granița și-am studiat și alte comportamente umano-mediteraneene, dar asta e altă poveste, mai delicată pentru sufletul meu și despre care, spre binele hârtiei, vârful stiloului ar prefera să nu scrie astăzi. 

Surprinsă nu sunt. Oamenii sunt în general mulțumiți. Mulțumiți cu fericirile și nefericirile lor șic, cu liniile drepte care le potrivesc salata și pâinea de la brutărie, cu canapeaua și nopțile și rădăcinile lungi, mulțumiți că sunt vii, că n-a fost cutremur, că nimeni n-a aflat, că până la urmă s-au răzgândit și nu s-au mai urcat când erau mai mici în trenul ăla nesuferit pe care-l construiseră din hârtie ca să fugă în lume. 

Și mai sunt și cei care vor să pară fericiți și-au uitat că există și cuvintele. 

Nu, nu cred că toți oamenii sunt nefericiți. Cred că există oameni care-au avut noroc sau și-au asumat riscuri și-au găsit bucurii în ceilalți și simțiri păstrate pentru cei care știu să aleagă scările netezite. Și mai știu și că în câteva sufragerii plâng în sinea lor oameni cu totul și cu totul nefericiți, aproape sălbatici, aproape perfecți (ce ne mai place să zâmbim!) sau aproape în pragul dispariției; suflețele mici care n-au știut să crească și-au lăsat să scape povești și neliniști care astăzi le-ar fi colorat geamurile și ochii. Și mulți sunt tineri, zău! 

Și sufrageriile? Sufrageriile sunt acvarii mici, transparente, prăfuite și clătinate de cutremurele alea pe care oamenii nu le mai simt. Acvarii mărunte în care cresc gânduri și doruri, frustrări și bucurii, împliniri și salate bine măsurate, puse cu gândul în farfurii de porțelan de pe care, mulțumiți că n-a aflat nimeni, mâncăm cu lupa masa de seară și mergem liniștiți să ne transformăm în vârfuri de stilou. Nu de alta, dar știind că și ceilalți sunt mărunți, parcă ne simțim mai ușori. 

N-am aflat nimic. Mă întorc la starea de mediocritate rară. Stilourile nu mai sunt la modă de pe vremea când oamenii mâncau în farfurii de porțelan și se gândeau la cât sunt de liberi. 

Ca o steluță de frica lipitorilor

Pe genunchii mei, știm toți cât de urâți sunt genunchii mei, nu?, ei bine, pe genunchii mei cresc basme cu frunze și fluturi cu cătușe și cactuși și lipitori care te sperie și eu te apăr și ai ochii verzi câteodată...să revenim la genunchi.

Să trecem la mâini, la degete lungi cu unghii de lemn și gânduri despre inele cu versuri în limbi necunoscute celor fără mare. Să ne trecem la categoria trecut. Fără mânie nici genunchii, nici pistruii, nici ochii în lacrimi nu-și mai află liniștea. Pe genunchii mei, pe care-i ascund cu pasiunea bărbaților care-ascund chipul femeilor frumoase, cresc amintiri de pe vremea când niciunul din noi nu știa cât de necăjit urma să fie celălalt. Prin venele mele curge ploaia rătăcită prin șanțuri fără muncitori. Muncitorii au plecat, să nu cumva să rămână femeile cu chipul neacoperit. Să nu cumva să crească fluturi pe genunchii noștri. 

N-ai fi putut să spargi becul din fața ferestrei mele înainte să pleci? Așa, ca bonus pentru fericire și pentru jeleuri...

În Raval nu se pierd cercei

Montjüic ziua. Montjüic noaptea. Cobori de pe Montjüic pe jos.

Inventar pierderi: de trei ori metroul, de două ori trenul, telefericul, un cercel (fac ce fac și când sunt oarecum fericită pierd câte un cercel, niciodată doi), pe mine. În Poble Sec. Pe Avenida de Gaudi. Și în Raval. Să te pierzi în Raval e ca și cum ai trăi un coșmar pe care, curios, îți dorești să-l mai visezi din când în când. Să te pierzi în Raval. Și să auzi vorbind românește. În Raval. 

Reflexión, reflexionar, reflexivo - D. Carlos Castilla del Pino

DOS BIOGRAFÍAS

”Los seres humanos disponemos de dos biografías, dispares entre sí, pero dependientes una de otra. A lo largo de nuestra existencia biológica construimos ambas alternativamente. La primera de ellas es la biografía pública, la que se escenifica ante los demás, pocos, varios o muchos. La compone el conjunto de nuestras actuaciones observables y observadas. Es la que erróneamente consideramos la única vida real¹ .

  La segunda la constituye nuestra biografía íntima: la fantaseada, la de nuestros deseos aún o quizá por siempre insatisfechos, la de los sueños y ensueños, la de nuestros sentimientos ocultos hacia personas que nos rodean: una vida secreta (¡y qué bien que lo sea!, como viene a decir Jonathan Franzen ² ). Secreta porque es inobservable. De vez en cuando, sacamos al exterior, aunque, eso sí, convenientemente acicalado, un segmento de esa vida oculta y lo convertimos en público. Ahora bien, esta vida íntima no es menos real que la otra, la vida empírica, aunque es puramente mental. Pero la mente forma parte de la Naturaleza, como las demás funciones de nuestro organismo (la circulación, la respiración, el metabolismo de los hidratos de carbono, la síntesis de la dopamina, etcétera), como también los otros que con nosotros están, o el paisaje que contemplamos, o las palabras que escuchamos... Anton Chéjov hace decir a un personaje —una vez leído, me pareció una obviedad— en respuesta a otro que alucinaba: "Es una alucinación, pero la alucinación es real porque forma parte del ser humano y, por tanto, de la Naturaleza"³ .

  Esta vida de la fantasía, la vida íntima a la que me estoy refiriendo, tiene una propiedad formidable: hace al sujeto omnipotente en esa realidad. Ya lo señaló Sigmund Freud, y muchos otros antes que él, aunque no, desde luego, en el corpus de una teoría  . A diferencia de lo que ocurre en la vida exterior, en la íntima los deseos se satisfacen de manera inmediata; y esa y no otra es su función, esencial, por cierto, para la economía del sujeto —como lo es el dormir y el soñar—: la sustitución pasajera de la vida empírica. ¿Cómo sobrevivir años y años en prisiones horribles —esa es o ha sido la vida empírica de muchos— sin la vida fantaseada, por fortuna inaccesible e inexpugnable para el verdugo de turno? Gracias a la vida de la fantasía, forma figurada del deseo, podemos soportar esa otra vida a la que habitualmente reservamos el calificativo de real, la externa a nosotros, la vida social, preñada de frustraciones, errores, desengaños y sufrimientos, aunque a veces, entreverada de éxitos, depare pasajero júbilo. La fantasía, que nadie lo dude, es la ortopedia del sujeto.”

Invitat de onoare la gând

Și-atunci am să mă ridic în picioare. Îmi iau la pachet îndrăzneala, îmi colorez colecțiile albinoase de frustrări nervoase și le-ascund sub toate j-urile din numele meu cel mai ascuns.

M-am gândit bine. Aveam mai puține griji și mai multe bătăi de inimă. Coji de portocale prăjte și frunze murdare în pahare de plastic. M-am ridicat în picioare. Și-am stat, am ascultat, n-am înțeles nimic și m-am așezat. Am dat din cap ca și cum ceva din fiecare emisferă a strămoșilor mei ar fi contribuit la marea adunare a gândurilor. Ceva din mine s-a coborât la rangul celor mai proaspete vorbe și m-am prăbușit rușinată sub propriul meu prag. Acolo, cumva, s-au limpezit fântânile și-am rămas blocați în iarbă. Am plâns puțin. De teamă, dar mai ales de dor de plâns, am renunțat mândră la propriile mele gânduri. Cele mai proaspete și cele mai tulburi. Uscate, unsuroase. Suspin.

Suspin e un substantiv comun. Delicat. 

în uitare

cât despre poezii și diacritice și maniere, atât. 

probabil că m-aș fi grăbit să te întâmpin sau să te ridic de sub saltea, 

sau m-aș fi lămurit supărată și-aș fi căutat îndoieli noi, 

aș fi desfăcut imperii și-aș fi construit poduri mici sub clinchete de zahăr. 

dar n-am nimic de spus. 

nici despre poezii, nici despre tine. 

de câte ori pot îmi topesc oasele pe sub câte-o fotografie digitală crăpată

sau judec versurile cântecelor peruane, 

mă ascund în junglă sau caut cuvinte 

care să nu-și termine clinchetul înainte de dicționar.

închid uși. închid uși, mărunțesc diacritice și respir aer dulce. 

Un radio prea limpede

Cred că de fiecare dată când mă caută libertatea îi închid uşa-n nas cu fineţea platourilor tradiţionale. Şi mă mai liniştesc. Mă gândesc. Încerc să găsesc explicaţii. Despre mâini albe, onestitate şi alte chei ale lirismului cu linii de dialog. În spatele uşii: eu. Pe drum deja: libertatea. Am nevoie de mai puţină fericire şi dacă n-aş fi om, probabil aş fi liliac uscat sau cozonac fără nucă, sau aş fi eu însumi libertatea care vine să bată la uşa altora şi le citeşte apometrele ochilor şi le prezintă tacticos privilegiile şi micile dezavantaje. Eu sunt. Ploaia anunţată care nu mai vine. Ploaia.

Ipocrizia trenurilor şi tristeţea gărilor

Ca-ntr-o poveste plină de confetti şi de zâmbete-nimicuri şi de lacrimi-de-toate, pe mine mă aşteaptă într-o gară cu două linii şi-un peron nepremiat un băiat cu pantaloni aproape negri şi bluză de neculoare aparent inocentă. În braţe-şi ţine pruncul altora şi m-aşteaptă şi-i promite c-o să vin şi-o să-i cânt. În lumea mea de focuri artificial-naturale şi maşinării de cafea în curtea gării, băiatul e tânăr şi pare-ndrăzneţ şi puternic şi blond şi puţin ipocrit şi laş.

O carte cu copertă verde şi trei semne care se urăsc

M-am speriat. Mi s-a încâlcit părul cu un cordon de stele şi m-am cam plictisit în încercarea de a-l convinge că stelele nu locuiesc în păr şi că parcul nu e viu şi că din ochi nu curg bomboane dreptunghiulare cu gust de cafea. Cafeaua cu apă nu se bea cu scorţişoară. Zahărul vanilat nu se trăieşte în pungi. Pâinicile cu lapte nu se pun în ceai. Avem o problemă de comunicare, eu şi celelalte componente ale eului-tuului meu. Mă tot lipesc de câteva imagini la fel de încăpăţânate ca sunetele şi nu ştiu cum să-mi explic, dar se întorc de fiecare dată ca şi cum ar fi prima şi ultima înfăţişare în faţa unei minţi liliachii cu cizme de cauciuc şi tocuri înalte înfipte în amestecul de amintiri şi fructe seci. 

Arta se leagă cu puţină făină de grâu

Mai acum vreo trei zile şi-un pic mi-am aruncat sticlele din ochi într-un pahar plin cu nevăzut. Şi-am măsurat din nou cu pete mici de cărbune toate minutele neterminate. Într-o toamnă cu târziu clasic am sărbătorit silabisirea weekend-urilor şi-a genitivului, am colorat fiţuici cu note bune şi note triste şi de câte ori m-am împiedicat de-un soldat îngâmfat l-am transformat în sunet de telefon fix. Mi-am spus apoi că poate e momentul să-mi scot diploma de vrăjitoare de sub pat şi exact înainte să ningă mi-am croşetat un fular mic cu ciucuri mari ca să mă laud fără prepoziţii. Mi-am acordat chitara cu pensula. Şi-am hotărât împreună cu toţi cei fără putere de decizie că soarele e mai mult măr decât lămâie şi că e timpul ca pentru dragostea sirenelor să se îndure lupte cu durerea dorului şi mai ales cu doi litri de vin şi-un pic de zahăr în vodkă. 

"Înainte să apară oamenii, nici nu mi-ar fi trecut prin cap că licoarea şi licuriciul s-ar putea ţine de mână." - zise un domn cu cearcăne, puţin supărat pe televizoare. 

Învăţături cu flori uscate şi ochi plini de somn

Copii care n-au ochi de teamă să nu divorţeze părinţii. Şi buze mari pentru alţi copii, pentru ziua în care din senin, aproape pe nerăsuflate, vor cunoaşte obraji mici de alţi copii-cu ochi mari. Băieţii fără ochi visează fete cu ochi mari. Şi plimbări înalte, pe prelate de magazine verzi, gâturi subţiri cu mărgele de sticlă-plastic şi flori mici uscate. Flori uscate. Şi copii care prind cu dinţii fluturi înfometaţi. Flori proaspete ascunse în mustăţi de domni cu păr alb care visează să-şi piardă ochii în amintirea părinţilor fericiţi şi buzele în obrajii unor doamne pierdute pe continente cu sărbători multe şi vechi.

Lângă tine. Chiar lângă (Salcâmii la spitalul de nebuni)

Butonul verde. Dincolo e el. Sau ea. Tu eşti aici. Pronume personale, reflexii ale reflexivelor, matematici neîncâlcite şi doi care e mai mare decât trei oricând. Dincolo e el. Sau ea. Îţi plac batoanele cu susan şi miere. Şi vinul alb. Nu pătează somnul. Visezi căţei mici şi albi pe bicicletă şi măicuţe-chinezi în chioşcul de lângă leagănul roşu. Dacă amesteci mere şi portocale cu butonul verde şi trei mărci universale de papuci de casă s-ar putea să fii mai fericit. Fericit e un cuvânt. Dacă vrei poţi să-l transformi. Oamenii din ţara mea vorbesc des. Şi ciudat. "Fericit" e aproape neîntâlnit. Îl păstrăm pentru viitor în cutii mici de plastic. Fiecare literă în cutia ei, fiecare vis în carapacea lui, fiecare idee bine dosită sub preşul vecinului. Ţara mea e în grevă, ştii? Nu...nu de douăzeci de ani. Nu de acum. Nu după primul război. Noi nu ne-am luptat niciodată cu nimeni. Aşteptăm Crăciunul în fiecare an, de dinainte de primii brazi cu lumânări din Bucureşti, ca să deschidem cutiile mici de plastic albastru. În fiecare an apare acelaşi horn gol şi fumul supravieţuitor îşi pune delicat degetele pe buzele cutiilor albastre. "Nimeni nu deschide nimic!" Nu astăzi. La anul o să fie zăpadă mai albă, o să fugă cei care nu mai au timp pentru fericire, o să se nască şi copiii vărului din satul vecin, la anul, mai bine la anul, la anul. Anul viitor putem să deschidem cutiile de plastic albastru. Fiecare cutie cu fericirea ei. Butonul verde. Dincolo (pentru că nu mai avem fire şi receptoare - or fi în cutiile albastre?-) e el. Sau ea. Eu sunt aici. Aştept să visez întrebări cu majusculă. La început şi la sfârşit de propoziţie se pun semne de îngrijorare. Aşa învăţăm noi să conjugăm verbe pe scări de lemn. Aşa.

Visez. Un spital plin de beţivi. Doctori, asistente, îngrijitori şi bolnavi. Astăzi nu se primesc vizite. Vis. Tirintintin! Tirintintin!

Dimineţi întârziate de luni cu ploi

Sunt gări din care n-o să plecăm niciodată. Cărora peronul le păstrează delicateţea nepătată de picioarele noastre barbare. Trenuri pe care n-o să le plătim. Scaune pe care n-o să le apăsăm şi oameni pe care n-o să-i cunoaştem. Şi gări pe lângă care trecem din întâmplare, scaune pe care le cumpărăm şi le facem cadou fără să le folosim vreodată, haine care se ascund în şifonierul vecinului de lângă, la nici trei metri de patul meu şi pe care n-o să apuc vreodată să le port. Cimpoiul la care n-o să mai cânte nimeni pentru că s-a pierdut sub un stâlp de telefonie mobilă şi cineva, un animal probabil, l-a călcat şi i-a muţit neliniştea. Sunt oameni pe care n-o să-i cunoşti niciodată. Şi alţii cu care o să-ţi promiţi revederi şi scrisori şi n-o să mai ştii nicicând nimic. Sunt câţiva oameni, aproape mulţi, aproape sinceri, pe care îi întâlneşti zi de zi în autobuzul către şcoală (unii până în Pontevedra, alţii până în Elviña) şi despre care n-o să afli niciodată nimic. Domnul cu costum şi geacă, fetiţele autiste, omul cu ochi de arhitect, mama cuiva, şoferi calmi...şi vreo gară abia construită pe vreun continent nedescoperit. Oameni pe care îi uiţi. Şi alţii care nu ştiu cum să se mai facă uitaţi deşi nu vor.

Nume şi nume

Numele tău îmi poartă neliniştea pe tălpile papucilor, pe tocurile uşii de la intrare şi în pasta pixului roşu. Numele tău mă ceartă de câte ori citez din neatenţie şi mă completează când, la intrarea în sticla rece cu lapte sau în pereţii cu ochi verzi, mă împiedic de vreo vocală deschisă. Numele tău mă supără pentru că are rădăcini lungi. Foarfecele, deşi hotărâte să-l îndrăgostească prin gulerul cămăşii, se lasă învinse în faţa zâmbetului descusut. Zâmbetul numelui oricui. Despre tine e vorba. Orice nume.