Optzeci, săraca de ea!

N-am auzit prea multe cuvinte. Nouăzeci de minute și de fapt n-am înțeles decât ”optzeci” și ”săraca de ea...”. 

În stânga mea, așteptând nu știu ce tren, doamna (pentru că-mi place mie să zic ”doamnă” când cei mai mulți ar zice ”tanti” și invers) cu batic maro pe cap, bluză albă, pantaloni  pescărești de un albastru electric deloc delicat, șosete albe și sandale maro. Are mai mult de șaizeci și cinci de ani. Păr alb. Și-o fi făcut cândva părul permanent. Pe scaunele noi și rupte din gară o păzezsc atente patru plase mari de rafie. Cu albastru, cu roșu, cu alb, cu grijă- ce să mai... 

Când își termină sadnwich-ul, doamna pleacă la baie și lasă plasele singure cu încrederea omului fără griji. Se întoarce, scoate hârtiile și începe să bolborosească. Să îngâne. Să citească cu voce tare, dar nu prea tare, ca și cum intenția ar fi fost publicul, dar publicul nu trebuie să știe tot. În afară de doamna de la întreținere (pe care într-o zi am auzit-o povestind cum un vecin i-a cerut să-și vândă fata), nu mai e nimeni în gară. Ditamai gara, abia construită, plină de durere. Ba doamna cu curățenia (un fel de directoare până la urmă), ba doamna cu permanentul, ba eu. Presimt că la ghișeu mai sunt și alte doamne, dar cum nu se văd, e ca și cum n-ar fi, ca și cum și-ar fi lăsat câte-o umbră-n schimb și-ar fi plecat la plajă sau la reparat de vagoane. Dar dac-ar fi, ar mai fi vreo trei doamne. Cu durerei de măsele, de inimi sau de foi albe bine împachetate în birou. 

N-am auzit nimic altceva. Atât. ”Optzeci.” ”Săraca de ea!” Spuse cu patimă și cu neliniște. Fără dicție. Cu pantaloni albaștri, în epoca asta în care toate doamnele din gări poartă fuste. 

Mi-am strâns laptopul rușinată că n-am și eu foi ușor îngălbenite și pixuri roșii ca să corectez, să completez, să scriu sau să citesc povestea. N-am. Așa că mă ridic și plec fără să știu. Nu știu nimic. Publicul a fost surprins. 

Optzeci de grame de zahăr pudră. Săraca de ea, nu știa că sunt o sută. 

Optzeci  - Legea din anul o mie nouă sute patruzeci și cinci. Săraca de ea, nu știa să citească. 

Optzeci de hectare de grâu. Săraca de ea, n-a apucat să treiere. 

Optzeci de lei. Săraca de ea, n-a avut să-i lase mai mult.

Optzeci de metri măsura Dunărea. Săraca de ea, s-a pierdut fără rost.

Optzeci de pagini. Săraca de ea, cât mai avea de citit. 

Optzeci de zile împreună. Săraca de ea, n-a știut niciodată. 

Optzeci, săraca de ea! 

De pe munte se coboară în gând

Am hotărât astăzi că-mi place să fac lucruri fără rost și să le scriu ca să pară mai reale. Pentru că nu pot să le dezvălui pe toate acum (secrete de om fără alineat), înșir doar câteva. 

Verbele băiatului din floarea-soarelui

Îi plăceau femeile care miroseau a rodii și-a apă minerală. Își clocotea gândurile în praf de pușcă și de copt și de cărți pe sub paturi curate și-și scotea în fiecare dimineață colții în fața oglinzii cu aburi de bucătărie. Îi plăceau fetele cu nasturi negri și ochi albaștri pe sub ochelari sparți și socotea c-ar fi mai bine să-și dreagă amintirile înainte de luna septembrie. 

Dacă-mi cânți la vioară îți mai spun un vis

Caut vioară. După ce-am concediat fără preaviz televizorul și literele zgomotoase ale ferestrelor cu convorbiri forțate și prost interpretate, am pus un anunț la ușa bisericii de lânga fabrica de bere. Să-mi caut somnul, am zis. Am scris clar, cu litere de tipar bine conturate (am făcut și câte-un zâmbet din loc în loc): CAUT VIOLONIST. Mai jos, delicat și subtil, poate puțin prea delicat, am înșirat cerințe și dorințe din tot felul de materiale textile. Trebuie să recunosc că pe mine frustrările mă fac să schimb instrumente. Cum mi-a plecat brusc și fără veste pianistul și compozitorul de jazz, m-am hotărât să adorm în sunete de vioară. Să fie vioară albastră, să aibă violonistul diplomă de tâmplar, să știe ce culori merg mai bine cu catifeaua, să cânte puțin și la robinet și, dacă se poate, numai dacă se poate, să aibă și-o fărâmă de suflet pentru serile de miercuri când vine mașina cu gunoi.

În același context muzical mi-am mai dorit și să șterg cu peria de sârmă animalele mistice cu un singur corn  din primele vise ale anotimpului și să le-nlocuiesc cu urși mici și rotunzi, puțin speriați de pantofii mari ai vecinilor. Dacă e posibil, am mai scris în anunț, aș vrea ca urșii să știe să înoate și să se-ncrunte de câte ori aud sunete de clopot sau cuvinte care se termină în vocale închise.

Cioc! Cioc! Cum mi-am categorisit eu gândurile

Închizi ochii (ca la teatru). Mai întâi nimic. Negru. Mingea spre centru. Parcul verde cu nuanțe aproape libidinoase de mov. Steluța nelipsită cu accente subtile de anemie. Ce-ai spus ultima dată? Cât e ceasul? Din pod se aruncă porumbul direct în coș. Pauză. Actul al doilea. Gânduri ca-n desene animate, care mai de care mai puțin rotunde și cel puțin la fel de săritoare ca vecinele de la țară când e rost de scandal în șanț. Gândurile se împart și ele, ca oamenii, în mai multe sertare. Sunt gânduri frumoase, curioase, mai puțin delicate, înfricoșătoare și lista ar putea merge până-n pânzele colorate ale oceanelor goale. Gânduri-papuc, gânduri-cozonaci, gânduri-de ce nu sau de ce da, de ce așa, de ce nu invers, gânduri-cum, unde, gânduri-pinguini sau lingvistici răsturnate, gânduri-gânduri și gânduri negândite. Plus toate pânzele alea despre care nu vorbesc nici marinarii, nici croitorii și din care nu se mai fac rochii ca să nu cumva să-ți citească cineva gândurile. Ale mele, în toată coada lor de fazan mândru, stau întotdeauna în spatele unor uși. Mai multe uși. Și să zicem că aseară, cu puțină febră și tort de ciocolată, am reușit în sfârșit să lămuresc conceptul și să-mi categorisesc gândurile.
Ușa albă cu mâner auriu pentru gânduri frumoase care-ți fac rău. Amintiri trimise egoist de trecut ca să-ți anihileze viitorul. 

Ușa neagră cu vizor-fără vizor pentru gânduri care te fac să plângi.

Ușa cu interfon pentru memoria selectiva. 

Cea care scârțâie pentru informații academice. 

Soneria răgușită pentru genul substantivelor. 

Gratii pentru gândurile altora. (neinspirată idee!)

Perdea pentru flori de liliac, tigri și pantofi fără toc. 

Se-aud aplauze din spatele ușii cu mâner auriu. Și lacrimi mărunte din cușca câinelui. Asta pentru ce mai era? Și liftul? Mai erau și alte uși. 

Mă întreb dacă bisericile care locuiesc între fabrici sunt fericite cu poziția lor socială. Asta așa, pentru că de la mine de-acasă, pe geam, prin perdea, se strecoară lumini - când de la lumânări, când de la fabricile de bere. Mă-ntreb și eu. 

La coborâre

Am crezut și eu, ca mulți alții ca mine, că dacă începi să scrii într-un caiet alb, fără trecut, fără scame, fără Sabina și Serrat, lași în urmă toate așteptările, toate soneriile, toți gândacii de dinainte de tine și toții urșii panda pe care mi i-ai lăsat pe scaunul de la intrare. M-am gândit că poate dacă nu s-ar mai vinde bijuterii sau dacă m-aș ascunde undeva în spatele pastelor albastre de pix de plastic, aș ajunge să înțelge zgomotul dintre noi toți. Așa am crezut eu. Coboram. Și mă gândeam. Și mă tot gândeam. 

Mă tot gândesc ce cuvinte mai încep cu mine

Astăzi, înainte de noapte, undeva între portocaliu și apus m-am împiedicat de soare și-am ținut de mână toți suferinzii din cartier până s-au lămurit că eu, eu-eu, n-am nicio legătură cu falimentul planetelor, că m-am adaptat mai ales la bere și la sucul de lămâie, că m-am scunfundat sub nămol și-am renunțat la toate privilegiile gratuite și care nu se restituie decât cu garanții din partea unor terți-statuiete, niște ființe aproape de plastic, cu pantofi împrumutați de la fotbaliști și note muzicale de fâș. 

Și-am cunoscut un unicorn foarte mic, aproape invizibil. Care până la urmă a și dispărut. Tăcut. 

Ieri seară m-am cățărat pe urmele unui castel-catedrală-casă veche italiană cu ierburi sălabtice pe la geamuri -și, ce să vezi, ca să vezi, am aflat că m-am născut fără una dintre puterile celor care zboară printre litere, pe la pagina doi a cărților impare, am aflat că marea n-are niciun merit, și, cel mai important, că mi-ar fi plăcut să am trei licheni domestici și să-i sălbăticesc. Atât. S-a încheiat descoperirea. S-a descoperit sfârșitul. Cu lichenii pe marginea râurilor stătătoare se liniștesc toate zările, toate pleoapele, toate cursele de mai puțin de douăzeci și doi de kilometri. Pe acoperișul castelului se cuibăresc trei sferturi din lupele sparte ale vechilor oameni cu ochi mărunțiți de vânt. Pe marginea acoperișului castelului stau ceaiurile de fructe colorate care s-au întors astăzi, ca niciodată, smerite și pline de miere pe unghii.  Ieri seară m-am cățărat pe urmele aproape șterse ale casei cu acoperiș italian în așteptare de gogoși pline cu bilețele despre viitorul fiecăreia dintre lupele pe care le-au zgâriat în Evul Mediu sălbaticii cu ecrane și roți, neguțători de roșii, desigur, veniți din alte lumi, mai hapsâne. 

Un radio prea limpede

Cred că de fiecare dată când mă caută libertatea îi închid uşa-n nas cu fineţea platourilor tradiţionale. Şi mă mai liniştesc. Mă gândesc. Încerc să găsesc explicaţii. Despre mâini albe, onestitate şi alte chei ale lirismului cu linii de dialog. În spatele uşii: eu. Pe drum deja: libertatea. Am nevoie de mai puţină fericire şi dacă n-aş fi om, probabil aş fi liliac uscat sau cozonac fără nucă, sau aş fi eu însumi libertatea care vine să bată la uşa altora şi le citeşte apometrele ochilor şi le prezintă tacticos privilegiile şi micile dezavantaje. Eu sunt. Ploaia anunţată care nu mai vine. Ploaia.

Chiar dacă ţi se pare că nu mai visăm

Am vrut să fur o cizmă. Mi-am cumpărat timpul şi munca. Am amestecat pantofii cu papetăria. Am fugit printre ploaie şi priviri în gara lângă care nu stau. Am primit mesaje pe ciocolată Toblerone. Uşile şcolii se închideau şi se deschideau la fără zece şi la fix. Pantofii erau aceeaşi. Cred că Răzvan îmi spunea cât de rele sunt premiile pentru filme. Unii băuseră. Alţii îşi lăsau demnitatea sub covorul de la ieşire. Cuvinte în baloane de limbă franceză la ora trei dimineaţa. Biscuiţi ovali care ascund secrete fără stare. Cineva ascultă visele.

Dacă le notezi, te rog nu şterge nimic. Visele merită publicate. Măcar într-o cărticică de metrou.

Bej

Apoi i s-a arătat în diferite ipostaze. Medic, nebun, înalt, indian sau ateu. Avea câteodată nasul mare şi ochii oblici, altădată visele lungi şi neîntrerupte şi de câteva ori purta pantofi atât de mici încât ar fi putut să o sperie.
Nu îl inspirase niciodată. Mai scrisese trei poezii despre diluantul de unghii şi îl lăsase şi ea baltă. Nimic din ce se năştea din imaginaţia lor nu mai avea legătură cu celălalt. Că se gândeau să mănânce zahăr ars la Paris era cert. Că ea băuse un pahar de vin când avea 15 ani. Că el visase o fată şi-apoi o cunoscuse. Că unul din ei, nu mai ştiau nici ei care, sărise geamul. Că se minunaseră de fiecare dată de mirosul celuilalt. Că niciunul din ei nu ştia să închidă uşa. Şi că nimic nu fusese adevărat. Că fuseseră inspiraţii de secunde. Că ea încercase să-l ascundă, iar el s-o arate atunci când nu era. Ea auzea căni sparte în pereţii de lângă, iar el încerca să-şi amintească dacă bluza ei albă avea bretele sau mâneci.
Şi într-o zi toate astea au încetat să mai apară. S-au subţiat amintirile, s-au dat toate premiile pentru romantism, s-au plictisit personajele, s-au dovedit a fi fericite cu nefericirea sau pur şi simplu şi-au amintit că nu s-a întâmplat nimic niciodată.
Tastele se spărgeau sub degetele lui murdare, mintea ei zvâcnea de câte ori o părăsea sufletul şi înclinaţiile amândurora de genii se spărgeau ca farfuriile grecilor. Fericite că şi-au încheiat povestea spre beneficiul nefericirii.
Sunt oameni simpli care nu s-au văzut niciodată şi încă se mai ţin minte. Poate doar unul din ei...

Cine mai plânge la 4:36 AM?

Pe sub rama dreaptă îmi scapă o lacrimă de somn. Se aşteaptă talente noi la concursul de plâns dimineaţa la 4:36. Avem nevoie de chitarişti, de zugravi, de matematicieni, de zmei, de precupeţe, de imigranţi, de emigranţi, de genuri gramaticale şi arareori de redactori de note muticale...adică nici muzicale..nici mute..ceva..la răscruce.
Înscrierile se fac până în data de 15.09.2010 şi decernarea premiilor va avea loc în prima duminică după 21.09.2002. Vă aşteptăm! Elevii, studenţii şi pensionarii sunt înscrişi de la sine. Restul...vă rugăm completaţi dvs. o cerere...şi vă mai aşteptăm cu drag. Dacă doriţi puteţi proba. Poate găsiţi ceva ce vă place. Apoi vă vom oferi drept rest trei gume Orbit şi vă vom întreba dacă nu vreţi să asortaţi lacrimilor câteva suspine. Nu nu...pe frez nu ţinem! Şi mai lăsaţi-mă că sunt în pauza de masă...La 4:36 AM mâine deschidem din nou ghişeul.
Pe sub rama stângă îmi scapă o înjurătură de somn.
Mulţumesc! La revedere.