Gramatică și zaruri

La teatrul de pe pervazul minții mele se folosesc schimonoseli de toate soiurile ca să nu trezim actorii. Visez corturi de rapiță și caut în dicționare cuvinte agricole cu consoane proprii. Azi noapte am sărit peste un r mic de mână și cineva legase câinele de un stâlp pe care de sus de tot îl țintea soția tehnicianului. Nu știu cum se face că dacă scriu, citesc cu voce tare și dacă tac aud stâlpul cum îngână lebede.

Și-apoi accentul n-a mai vrut să cadă

Noi doi miroseam a cafea dimineața pe marginea ferestrei și ne miram de cum trece lumea în spirală pe lângă sticlă. Apoi am început să ne amăgim cu ultimele două luni de anotimp fără barieră și un-litru de apă tonică, cu planuri pentru despărțiri fără lac de unghii și kick-boxing în golul stomacului fără inimă. 

După aceea au venit torturile, războiul, amintirile fără acoperiș, avioanele cu bilete rupte și câteva mâini de cireșe cu viermi mici care se țesuseră ca să ne mănânce realitatea în ritmuri de tango bătrân. 

Ziua în care m-am apucat să scriu un basm de dragoste

Rezumat:

"Și-apoi mai e și povestea cu noi doi și cu înghețata când răsărea soarele pe sub saltele și nicovalele se-ntărâtau singure de teama norilor și-a hârtiilor goale, povestea aia de pe vremea în care doi cai albaștri făcuseră rost de două coarne pe jumătate tocite ca să poată respira mai puțin critic poveștile cu minuni și spitale și aripi de fier pentru domnițe cu săruri la gât și-amintiri în buzunare."

Ce visează macii când plouă (1)

În tâmplele mele zvâcnesc puțin libidinoase gândurile altora, mai degrabă reconstruite decât triste și nepieptănate. Florile albe de cireș sunt necumpătate și grosolane ca șobolanii în pragul sinuciderii. Și mă tot gândesc c-o fi mai bine să fie septembrie înainte de vreme sau să șterg rândul cu asemănarea și pura întâmplare. Covoare mici de plastic violet în fața fântânilor cu apă râncedă.  M-am îndrăgostit ca să nu-mi cadă fulgere de neputință-n tulpină și-n pălărie. De câte ori se-aude venind somnul se-nchid în casă picioare mici fără papuci. Mă înclin în fața neisprăviților și-a cuvintelor nescrise-n scrisorile de dragoste din epoca mediocră. De-aici se văd poduri care stau să cadă și băieți cu ochi aproape verzi, aproape-nchiși. Visez ca să nu ziceți că n-am visat. 

Melc, melc...și apă turlbure

Pe vremea când eram melc m-am împiedicat în nenumărate rânduri de propriile-mi gânduri. Câteodată, după ani și ani de căutare, când câte-o fată bine crescută mă lua de pe trotuarul ud și mă arunca înapoi în grădină, simțeam nevoia să țip și să renunț la cele trei etaje, să-mi deschid aripile și să ajung cât pot de repede la clinchetul celor doi nasturi pe care-i desfăceau norii femeilor fără zâmbet. 

Și toate astea pentru că am fost mult timp melc: melc cu casă, grădină, trotuar și fete educate care-și luau inima-n dinți și mă aruncau înapoi în propria-mi conștiință. 

Cam așa gândesc melcii, mi s-a spus. 

Împiedicații și lumile lor atârnate

M-am împiedicat zilele trecute de lumea altcuiva. Un cineva mai mic, cu ciocârlii în urechi și arici printre dinți, un soi de cineva cu lumi în diagonală pe care le ține bine așezate într-un sertar prin care nebunii nu trec decât în batalioane, hotărâți să găsească plase cu pâine în plămânii dicționarelor. M-am oprit. Mi-am privit lumea în ochi. Din obraji i-au sărit rușinate cutii cu grisine și armuri pentru războinicii fără cai. I-am desfăcut părul, i-am cusut ochii cu rădăcini de lalele și-am întrebat-o dacă n-ar vrea să-și spele amintirile cu noroi din livada de ghețari. Mi-a răspuns că nu și s-a-ntors la singurele două cuvinte pe care le mai ținea minte de pe vremea când lumile aveau și ele dreptul la viață, din zilele când lumile erau ca melcii și se-ncolăceau în jurul nimicului de dragul aventurii și-al racilor. 

"Dus-întors", o fi zis. Și n-a ascultat-o nimeni. 

Insecte și metale egoiste. Memoria.

De câțiva ani încoace mă tot întreb ce penaj are anul următor și răspunsurile sunt mereu pline de u-uri și de semne de întrebare întoarse și, cum de câte ori mă întreb, pe lângă mine-și face loc câte-un pui de vulpe argintie, cu dinți mici, abia răsăriți și plini de cretă de la orele de literatură sălbatică, mă dau bătută înainte să-mi scot pantofii. Mă războiesc mereu învinsă cu cărțile de joc și mă arunc plină de neputință peste posterele cu unicorni din librăriile nonconformiste, poate-poate ajunge să mă înțeleagă și pe mine vreo scamă de birou fără ferestre și-mi explică ce-o fi cu noi anul viitor și câte indicatoare de trafic trebuie să mai suport ca să mă transform în ființă fericită și înfășurată-n egoismul altora. De câte ori n-am răspunsuri, caut întrebări mai simple. Mă întreb cum se țin minte numerele de telefon când se șterg din memoria muștelor de-o zi și cum se vânează argintul când la picioarele romanțelor cresc ramuri de nisip. Cam asta mă-ntreb. 

De-a v-ați ascunselea-n debara

Împiedicată de catifea pe la toate colțurile și-apăsată de trecutul nelămurit al celor patru străbunici micuțe și pline de viață, femeia, deși femeie, se mai ascundea din când în când în debaraua cu pături și perne grele ca să-și caute umbra gonită și s-ascundă graba lumii de lipsa de foame a pisicilor. Mirosea întotdeauna a lemn și de câte ori întreba din ce se făcea somnul înainte de oboseală i se răspundea ba-n țipăt, ba-n șoaptă, că din lalele și bucăți de cireș crăpate și nefolositoare pe care, când aveau timp, le strângeau fetele nemăritate și le tocau cu toporașul de iarbă pentru rațe ori cu dinții bine spălați. Nu-nțelegea nimic și se culca la loc, ascunsă-n chip de melc sălbatic în debaraua în care se-ascundea de câteva sute de ani ca să nu cumva s-o găsească nesomnul și rugămințile catifelelor de inimă verde. 

Liniște crescută-n ghiveci

Mă apasă un fel de liniște prost croșetată întreruptă doar de tusea ramolită a eu-rilor (nu e-urilor) mele mai puțin curajoase.  Mă caută, mă gâdilă și mă mușcă de urechi, îmi dă ghionturi și fuge prefăcută ba-n sunet de oale nespălate, ba-n cuvinte deștepte. La fel de deștepte ca lichiorul de mere. Cam ca lichiorul de mere. Nu, eu n-am băut lichior de mere. Și nu m-am certat niciodată cu nimeni pe găleata de gunoi, n-am rupt prețul de pe preșurile din magazinul de lactate și nici nu m-am documentat cum ar fi trebuit despre arta împletirii cearșafurilor pentru cupluri nefericite și zgomotoase. Mai mult, de când cu punct-și-n-continuare și colțurile albastre peste care sar delfinii de pluș din magazinele pentru domnișoare fără gene, mă tot bate gândul să-mi neliniștesc liniștea cu câteva grame de zahăr brun, bine bătut în cafea fără povești și să continui cu Saramago și cu zambilele în ghiveci alb-negru fără rădăcini. Sau poate, poate mă cert și eu într-o zi ca oricare cu vreun vecin mai puțin concentrat și-mi risipesc liniștea-n câteva cuvinte deștepte. La fel de deștepte ca lichiorul de mere. 

Locuiesc într-o fabrică de pantofi. Interzisă folosirea metaforelor

Trăiesc într-o fabrică de pantofi. Dorm într-un pat care se zbate între verticală și orizontală, mă trezesc cu ochii în clopotele bisericii și cu nasul în fumul fabricilor de bere. Mai mult. Mai mult și fără metafore. În fața geamului meu se leagănă între viață și moarte un felinar chinuit de urările noastre de prea multă lumină. În sufletul și-n gândul meu, amândouă la fel de încete și zdruncinate, înainte de fiecare somn, imediat după vise, apare regretul. Regret că am ales geamul din fața lui, că mi-am rugat iubirile prăpăstioase să-i șteargă lumină, un fel de regret mai puțin convențional pentru toate serile în care, înainte de culcare, mă ascundeam nerușinată după rama metalică a geamului. Răspuns final la lipsa de întrebări: ca să nu-mi mai amintesc de prea-multa lumină din rugina lui domolită, dorm. Felinarul din fața fabricii de pantofi moare încet în ciuda doctorilor de la Enel care-au venit cu aripi-macarale să-l întrebe de sănătate. Mai mult. Mai mult și fără metafore. Pe culoarul pe care se află și casa mea, chiar înainte de ușa cu zăvor și trei încuietoare (așa e la fabrica de pantofi, înțelegeți), locuiesc monștri sportivi cu picioare lungi și pantofi mari tare. Locuiesc e mult spus. În fiecare anecdotă, mai mult sau mai puțin colorat-șifonată, stă câte-un picior de monstru, fiecare cu pantoful lui uriaș, fiecare cu povestea lui accidentată, fiecare cu gândul la câte-o fată mai mică, de multe ori cu picioare lungi și subțiri și talpă măruntă. Și mie, mă iertați pentru toată modestia metaforelor din lumile de peste mare, îmi vine mereu aceeași idee: să torn marmeladă de nuci, de struguri și poate chiar gem de prune și caise, în pantofii uriașilor de la etajul unu al fostei fabrici de pantofi.  Și-apoi se mai stinge becul de ciudă din când în când... 

Ea se apropie tipitl, puțin timdă și puțin neliniștită, el își îndreaptă privirea către copiii de pe trotuar. Ea poartă șosetele lui, el pleacă de fiecare dată când fericirea începe să-și trăiască ființa. Să recunoști dragostea chiar și atunci când nu mai e. Așa am răspuns.

Mă tot întreb dacă nu cumva în spatele oricărei povești de dor se ascund o pereche de șosete gri prea mari, o mână de flori uscate de liliac bătut și neînflorit și multă zăpadă necălcată. Opțional orgolii călcate-n picioare, dureri musculare și magnolii la mijlocul lui ianuarie. 

Două mii trei sute de ani. Pariu.

Tocmai m-am întâlnit cu o fotografie de acum două mii trei sute de ani. Aș putea spune mai mult, dar mi-e teamă de critică și de reacțiile științifice. Timpul provoacă întotdeauna discuții între jucătorii de șeptică. M-am liniștit. E murdară. Cred că erau urme de degete îndrăgostite. Pe chipul curat al femeii care spăla eșarfe de mătase pe pietrele de la râu. Departe, în spate, ca o fantomă agitată de răsărit, se arunca îndrăzneț din leagăn un bărbat cu ochi mici și nas discret. Ce-mi mai plac epitetele când e vorba de fotografii murdare și milenare! Femeia care spăla mătase la râu. Bărbatul din leagăn. Fotografia mea și degetele tale. Acum două mii trei sute de ani la opt dimineața. Șapte de frunză. 

Prolog. Atelier. „Reparăm mașini de lux. Ignorăm sălbăticia.”

Când plouă iarna, înainte să ningă, în pantofii mei se strâng tot felul de idei și se ascund de parcă m-ar pândi ca să se tranforme în realități pe jumătate amare când mi-e lumea mai plină cu zăpadă, soare sau zahăr colorat cu cretă pentru copiii de la unu-patru. Ca un sat bătrân sătul de zgomotul bărcilor. Trăiesc ca un sat bătrân.
Când plouă, pantofii mei adună culori și pești mici de plastic și-i transformă-n pungi de hârtie crem, în libertăți pe sfoară și-n mingi mincinoase, aproape mingi, aproape mincinoase. 

Nici nu e vorba de ploaie, așa cum nu era vorba de ceai sau de Odiseea sau de libertatea supravegheată a ciocârliilor. E undeva acolo, sub tălpile mele, dacă sunt ale mele, o poveste mai șoptită decât altele, povestea cu calul sălbatic căzut pe trotuar  în fața atelierului de reparații de mașini de lux. Scandal în sufletul meu. 

Când plouă, mai ales iarna, când aștepți nerăbdător să se legalizeze desenele animate, să intre Scoția în Uniunea Sovietică, să se așeze cineva lângă altcineva și să-i povestească despre riduri, zâmbete și alte neliniști, dar mai ales să-i spună denumiri filozofice de animale mari cu piele aspră, când plouă așa, aproape urât, mai bine mă ascund în atelierul de reparații și citesc cărți de bucate sau mă documentez despre viața și viitorul pantofarilor din cartierele de pescari.

Ambiția calculelor

Măcar de mi-aș mai aminti cum era povestea cu radicalul și pătratele și cele două trenuri care-ar trebui să se-ntâlnească în orașul X. Dar orașul X n-are gară. N-a avut niciodată. 

Apăsătoare pe alocuri, de fapt, problema mea cea mai mare nu e logica. Rațională sunt eu pentru toată lumea și pentru următoarele două vieți ale fizicienilor. Problema mea e ceaiul. Nu pot să mă obișnuiesc cu toate ceaiurile astea. Și mă tot gândesc că din cauza ceaiului de mure și-a cănuțelor japoneze și-a sitelor cu codiță și mirosuri bilaterale, mă dor tot felul de calcule interioare și-am tot soiul de ambiții și amenințări sufletești. Ambiție și amenințare sunt cuvinte surori. În cazul în care cineva n-a avut revelația asta încă, o va avea probabil în fața unei cești sparte de cafea. De ceai. De cafea. De radical din doi când plouă mărunt înainte de zăpadă. Când plouă înainte, zăpada nu se mai prinde. Și-atunci te întrebi de ce mai ninge. 

Nici măcar ceaiul n-ar fi o problemă. Dar mai e și Ulise. Și inima stângace a lui Calipso. Și nici asta n-ar fi tot dacă n-ar fi mamele care-și pierd copiii sau bărbații în paltoane negre care vorbesc  pe stradă despre mașini stricate și-ajung să-și strige durerea-n gura mare, chiar când pe lângă ei ne strecurăm eu cu căciulă albastră și ceaiurile mele (Ulise și Calipso dorm bezmetici). 

Nu sunt de hârtie. Deloc. Probabil că nici de carton. Sunt o ceșcuță goală în care pe vremuri creșteau livezi de miere (da, de miere- aia lipicioasă) și, copleșite de dragoste, se ascundeau zâmbete deloc normale, deloc raționale și aproape deloc triste. 

Amintiri din metropolă

Clinchete sălbatice de cavaleri romantici călare pe cai cu amintiri năprasnice, măgari cu demnitate și lupte fără șanse de câștig. Eu nu citesc decât pentru cei care scriu la nai. Și am pretenții de la bătălii, de la nunți și de la peisaje. Știu cât ești de liber .Și de firav. Trăiesc în două lumi. Și una din ele e egală cu cea mai puțin clocotită. Și cel mai ușor e când în zumzetul cuceririlor lui Columb de piatră se întrevăd baruri pline de zâne și oameni de zăpadă îndrăgostiți de fluturi, fabrici și borcane mărunte fără capace. Prin orașele mari întotdeauna colindă câte-un cavaler în căutare de sabie. Și nu știu de ce, de câte ori se împiedică, barurile-și închid ușile și Calipso-și aruncă aripile. 

Vis cu subtitrare. La opt fără zece.

Mă fascinează oamenii care nu vorbesc aceeaşi limbă. Care se-nţeleg şi se iubesc şi dorm sub aceeaşi pătură mică în acelaşi pat mare, dar n-au crescut vorbind la fel. Când se sperie zânele lingvisticii şi ea vorbeşte mai tare şi-njură cum n-ar face nicicând în faţa compatrioţilor. Şi el nu-nţelege şi zice c-o fi ceva despre primul volum de poezii pe care-l ascunde ea sub pat şi din care citeşte cu voce tare în limba lui când crede că el doarme. Ascultă pronunţia proastă şi râde-n vis. Nu de ea. De ignoranţa poeziei care se lasă citită de cineva care nu-i cunoaşte cheile, broaştele, zăvoarele sau măcar sforile. Şi răspunde în dialecte şi limbi moarte cum că-i pare rău că nu poate s-o lase să fie mai mult decât manualul lui de filologie clasică. Că i-ar plăcea să fie cumva, cumva altfel, că poate-ar fi mai bine să-i cumpere o strecurătoare de ceai sau s-o îmbrăţişeze cu pungile de sub ochi, să-i spună despre vacanţe în alte lumi sau s-o întrebe despre plantele de pe muntele cu zahăr ars şi cereale cu ciocolată şi s-o mai lase să doarmă. Să-i spună că-i leneşă şi ca pe tărâmul ei de neînţeles (de neînţeles serios) nu există mare. 

Şi încheie: "Înainte să speli vasele, le laşi cu puţină apă-n chiuvetă." 

Şi ea nu-nţelege şi şterge tabla de stele şi le pune condimente şi le tatuează cu trei rujuri şi le dă voie să plece dacă au nevoie în căutare de anulări şi de amânări şi de lilieci şi de pâine cu banane şi cu voinţă.

Şi rămân surzi şi verzi şi gălăgioşi în fascinaţia şi plictiseala mea cu aspiraţii multilingve.  

O carte cu copertă verde şi trei semne care se urăsc

M-am speriat. Mi s-a încâlcit părul cu un cordon de stele şi m-am cam plictisit în încercarea de a-l convinge că stelele nu locuiesc în păr şi că parcul nu e viu şi că din ochi nu curg bomboane dreptunghiulare cu gust de cafea. Cafeaua cu apă nu se bea cu scorţişoară. Zahărul vanilat nu se trăieşte în pungi. Pâinicile cu lapte nu se pun în ceai. Avem o problemă de comunicare, eu şi celelalte componente ale eului-tuului meu. Mă tot lipesc de câteva imagini la fel de încăpăţânate ca sunetele şi nu ştiu cum să-mi explic, dar se întorc de fiecare dată ca şi cum ar fi prima şi ultima înfăţişare în faţa unei minţi liliachii cu cizme de cauciuc şi tocuri înalte înfipte în amestecul de amintiri şi fructe seci. 

Motive suficiente

• Dacă el (soarele alunecă peste mare) şi ea (ninge încet, dar nu se prinde) nu s-ar fi cunoscut, în locul ghiveciului de pe prima stradă la dreapta ar fi zăcut un cais uscat, aproape mort, intenţionat abandonat de câteva idei împărţite greşit în silabe.
• Pe spatele tău, pe ceafă mai exact, doarme un spiriduş mic parfumat matematic (e ceva cu trei, ceva cu patru şi ceva cu unu înainte de patru), care, când (şi dacă) adormi, se bagă în plapumă lângă mine şi-mi şopteşte formule inversate ca să-mi dea viaţa peste cap şi să mă neliniştească liniştit. 
• Când în lumea ta imaginară se interesectează creioane neascuţie, linii subţiri şi peşti spadă, e semn clar că nu s-a schimbat nimic şi că e momentul să renunţi la iluzii şi idealuri nebotezate. 
• Să se-nchidă străzile, vă rog. 

Fără nimic

Mi-am amintit de mine. Şi m-am oprit în faţa acvariului, i-am pus unuia dintre peşti ochelari mari de vedere, l-am mângâiat cu silabele tonice şi l-am învelit cu cele nordice. Mi-am amintit de peşti şi mi-am spus câteva poveşti pline de consoane vesele tocmai ieşite din clădirea Operei. Şi-am uitat din nou de mine în favoarea unui elefant mic care când nu doarme rămâne fără ochi.