Măcar de mi-aș mai aminti cum era povestea cu radicalul și pătratele și cele două trenuri care-ar trebui să se-ntâlnească în orașul X. Dar orașul X n-are gară. N-a avut niciodată.
Apăsătoare pe alocuri, de fapt, problema mea cea mai mare nu e logica. Rațională sunt eu pentru toată lumea și pentru următoarele două vieți ale fizicienilor. Problema mea e ceaiul. Nu pot să mă obișnuiesc cu toate ceaiurile astea. Și mă tot gândesc că din cauza ceaiului de mure și-a cănuțelor japoneze și-a sitelor cu codiță și mirosuri bilaterale, mă dor tot felul de calcule interioare și-am tot soiul de ambiții și amenințări sufletești. Ambiție și amenințare sunt cuvinte surori. În cazul în care cineva n-a avut revelația asta încă, o va avea probabil în fața unei cești sparte de cafea. De ceai. De cafea. De radical din doi când plouă mărunt înainte de zăpadă. Când plouă înainte, zăpada nu se mai prinde. Și-atunci te întrebi de ce mai ninge.
Nici măcar ceaiul n-ar fi o problemă. Dar mai e și Ulise. Și inima stângace a lui Calipso. Și nici asta n-ar fi tot dacă n-ar fi mamele care-și pierd copiii sau bărbații în paltoane negre care vorbesc pe stradă despre mașini stricate și-ajung să-și strige durerea-n gura mare, chiar când pe lângă ei ne strecurăm eu cu căciulă albastră și ceaiurile mele (Ulise și Calipso dorm bezmetici).
Nu sunt de hârtie. Deloc. Probabil că nici de carton. Sunt o ceșcuță goală în care pe vremuri creșteau livezi de miere (da, de miere- aia lipicioasă) și, copleșite de dragoste, se ascundeau zâmbete deloc normale, deloc raționale și aproape deloc triste.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu