irinadehartie.blogspot.com Web analytics

duminică, 28 iunie 2009

- Charlotte şi Makai -

Charlotte şi Makai. Se întâlnesc dimineaţa în drum spre grădiniţă. Îşi strâng mâna cum i-a învăţat domnişoara şi pornesc mai departe împreună, cu un pas-doi în faţa mamelor grăbite. Până în Parcul Rozelor aproape că nu îndrăznesc să-şi vorbească. Ea bâjbâie ceva despre vecina de la parter, el îi povesteşte ce-a făcut aseara roboţelul Tintin, dar niciodată nu se uită unul la celălalt.

Charlotte şi Makai sunt proiecte ale unei minţi obosite care încurcă femeile de la Hollywood cu africanii de la radio,cu grădinile din oraşul tocmai lăsat şi amintirile ceva mai târzii care nu erau tocmai aşa.

Charlotte şi Makai - minciună şi minciună.

Spunea că e din Cuba

Se născuse în Cuba. Cu câţiva ani în urmă în Havana oamenii ştiau să se nască. Era exagerat de altfel şi avea unghiile întortocheate ca şi cum s-ar fi strâns de gât cu infernul. Familia lui era nomadă. Era cubanez din întâmplare. Avea aproape patru metri. Cânta la pian şi la dinozauri. Mânca soluţie de curăţat geamuri neinventate. Îi era poftă de asfalt numai când străbătea mările. Se curăţa pe picioare foarte des şi despre mine spunea că sunt umilă. Avea aproape patru metri. Şi nimeni nu-l credea. Spunea că e cubanez, dar n-avea acte. Avea părul lung pentru că se temea de cuţite. Îşi colora ochii pentru că i se spărsese unul. Avea patru metri şi era cubanez din întâmplare. Nu ştia ce gust are romul şi nu fumase niciodată trabuc.Dormea de trei ori pe săptămână.Se chinuia să scrie şi îl dureau unghiile. Se născuse în Cuba. Din întâmplare. Părinţii lui aveau câte doi metri. El avea patru.

vineri, 26 iunie 2009

Cu-tine-vinte

Să joc fotbal într-o pădure de pini.
În România există cinci tipuri de femei.
Unde e vremea când se măsoară timpul?
Am o jachetă portocalie şi un măr verde.
Mâncare la caserolă în mişcări ameţite de zăpadă.
Simpatic şi simpatică - canalizare şi aspirator.
Trebuie să cânţi ca să inventezi avioane.
Ai nişte îngeri în plus?
Dau la schimb păpuşă de porţelan. Credinţă plus treisprezece RON.
În faţa blocului miroase a mărar uscat.
Cu-tine-loare.
Visează la câţiva sensei şi-apoi dormi.
Omul care şi-a negat naşterea a murit noaptea.

joi, 18 iunie 2009

Poveste de lângă Operă



Un bătrân elegant cântă la vioară. Un student la Arte face portrete.Doi tineri îşi fac planuri de căsătorie. Un grup de turişti germani aplaudă, dansează şi cântă. Un tată fericit îşi povesteşte fetiţa venită pe lume cu câteva ore în urmă. Lângă Opera din Timişoara, înainte de miezul nopţii, oamenii au alte nevoi decât în restul lumii.

Nu ştiu de ce încetează din senin frigul de vară.

miercuri, 17 iunie 2009

Dulce stil de început de secol

Îşi întorsese doar o secundă capul şi-acum nu mai era. Durase cam 35 de minute. Nu era sigur pentru că nu făcea drumul ăsta des. Ba chiar ar fi putut spune că era a doua oară când se urca în tramvaiul 4. Nici nu prea îi plăcea ruta. Prefera să întârzie în fiecare dimineaţă cinci-şase minute, dar să treacă pe lângă trei pieţe importante din centrul oraşului. Îi plăcea să vadă cum oamenii în vârstă se înghesuie dimineaţa, la ora şapte şi câteva minute să cumpere cele mai ieftine zarzavaturi. Astăzi n-avusese timp să aleagă. Se urcase în primul venit pentru că, de obosit ce era, se trezise aproape cu o jumătate de oră mai târziu decât de obicei. Era obişnuit să vadă ştirile dimineaţa, să-şi facă două cafele şi să bea numai una, să citească trei citate de o pagină web cunoscută şi să asculte vremea la radio. Apoi pleca. Ajungea mereu cu două minute înainte să treacă optul şi cu trei după ce trecea primul patru. Astăzi nu mai prinse decât ultimul patru de dinainte de ora la care lumea se potoleşte şi cauciucul de pe şine se odihneşte câte treisprezece minute.

Nu şi-ar fi imaginat vreodată că în cea mai urâtă dintre staţii, lângă una dintre cele mai sărace şi vulgare fabrici din oraş, avea să vadă cea mai ciudată fiinţă din memoria lui de până atunci.

Femeia se dădu jos, îşi strânse şireturile şi plecă ameţită pe aleea din Piaţa Traian. Un băiat care mergea a doua oară în viaţă cu tramvaiul patru rămăsese cu gândul la a unghiile ei pătate. Şi ea nu ştia.

Motivele autoexilaţilor


Aş fi putut cunoaşte un student budist. Care să zâmbească atunci când nu plouă deloc şi să râdă atunci când plouă tare. Dar nu l-am cunoscut. A rămas suspendat într-una din gările occidentale aşteptând să vină câteva gheişe nordice să-i mângâie gâtul umflat de tăcere. Studenţii budişti sunt corsari pricepuţi: picioare de lemn, păr de păpuşă stricată şi suflet de intelectual beţivan.
Regret că n-am cunoscut niciun student budist. I-aş fi oferit trei linguri de gem de vişine într-un borcănel ciobit de cristal. L-aş fi invitat să citim împreună câteva studii de mecanică şi n-aş fi rezistat fără să-l întreb unde în lume ar vrea să trăiască. Dacă n-ar putea să rămână m-aş duce la ambasadă şi i-aş implora să-i prelungească viza. Dacă n-ar vrea...aş pleca eu. Nu acasă la el unde sufletele se tratează cu flori de lotus şi alifii de lapte de capră. M-aş exila într-o ţară închisă şi rece unde numai gândul că ai putea cunoaşte un student budist te-ar împinge într-un ţarc în care caprele te sfâşie cu dinţii lor conservatori şi te poţi stinge curajos cu gândul la istoria care nu se scrie.
Aş fi putut cunoaşte un student budist. Dar nu l-am cunoscut.

marți, 16 iunie 2009

Venus (Stea fără colţuri 2)

Venus ar putea fi un crocodil cocoşat sau un astronaut uşuratic, dar a ales să fie o stea obosită şi singură cu amintiri de domnişoară bătrână pe care nimeni n-o mai vizitează de mult de teama unor bătăi cu cireşe şi prune olteneşti. Venus a avut cândva nuanţă de mahon zeiesc. S-a retras când a simţit că Orientul a avut cu mult înainte tot ceea ce încercau şi grecii şi romanii să creeze atunci. Venus nu e din Milo. E o minciună cruntă pe care a inventat-o un sculptor indian pe vremea când ea mai credea încă în simfonia celor trei lumi. Îi povestea în fiecare dimineaţă că într-o zi oamenii vor ajunge de-acolo aici în mai puţin de o noapte şi că nu va mai fi aşa întuneric, că de undeva din nicăieri vor răsări câteva lumini (aşa...fără curent..pe baterii...)şi vor deschide calea împăcării între lumea ei şi lumea lui.
Dar a spus asta de atâtea ori, încât într-o zi sculptorul i-a luat o mână, a doua zi alta, iar a treia a trimis-o (aşa..pe baterii) să lumineze în cer.
Şi ce legende se mai pot inventa ...toate de când Venus a-nceput să mintă c-a fost şi zeiţă şi frumoasă şi de piatră.
Biata stea fără colţuri...Minte de singurătate...

luni, 15 iunie 2009

De planeta mea atârnă două schele prăpădite. Tinere. Două schele mişcătoare care se transformă noaptea, când inginerii dorm, în personaje manga. Planeta mea ar râde în hohote dacă schelele nu ar fi agăţate de colţurile buzelor. Nu mai plânge...te rog!


Aş spune chiar adolescente. Auzi...Manga!

luni, 8 iunie 2009

Obositor de căsătoriţi

Dinspre Paris spre Paris sunt două sute de mii de franci. Şi ca să te căsătoreşti acolo ai nevoie de aprobare de la primarul din comuna în care s-a născut al şaptelea membru al arborelui tău genealogic. Tai mustăţile de la rădăcină, te speli pe mâini cu pastile de săpun de lavandă acră şi dacă tot nu vrea îi oferi un plic cu lapte praf. Dinspre Paris spre Paris sunt o sută nouăzeci şi nouă de franci. Restul i-ai dat pe căsătorie. Primarul numără crăiţari sub tăblia patului regal. Vă declar căsătoriţi. La căminul cultural din Paris.

duminică, 7 iunie 2009

Dimineaţa

Cred ca as putea fi o planeta. Sau o constelatie. Sau un desen animat care nu mai ştie să râdă. Aş fi în stare să fiu un fir de praf. Sau de prag. Mă dor picioarele când cânt. Şi cred că aş putea fi o stea. Anii 60. Sau mai târziu.Mi-ar plăcea să-mi storci dimineaţa portocale. Şi să ne uităm la stele. Dimineaţa. Când nu se văd.

vineri, 5 iunie 2009


Am două inimi şi fiecare e mai mare.

joi, 4 iunie 2009

Cum se vede lumea altfel



Îmi place joia pentru că e scurtă, veselă şi începe cu j. Niciodată nu mi-au plăcut cifrele impare. Mi se par viclene şi arţăgoase. Şi mă supără când se strâmbă la complexul de inferioritate al celor pe perechi. Litera G mi s-a părut întotdeauna o femeie bătrână îmbrăcată în negru,cu fundul mare şi un coş pe unul din coate. Merele mi se par mai sufletise decât perele. Cireşele mai sincere decât căpşunile. Îmi place luna decembrie. Iulie e ascuţită. August e palidă. Handbalul e mai greu decât fotbalul. Zodiacul e o prostie deşteaptă. Seara e mai blândă decât orice altceva. Ca supa de pui. Şi mă înspăimânt când văd pene de gâscă legate cu aţe de roşu. Mă gândesc să mă fac australiancă. Poate că în spatele acestui cuvânt stă altul pe care nu pot să îl spun pentru că e ceaţă. Şi e iunie. N-ar trebui să fie ceaţă.
Şi mie îmi place sucul de portocale dimineaţa.
Cu toate astea: "An apple juice, please!"

miercuri, 3 iunie 2009

Zăpăcite de miros

Degetele de bucătar neîndemânatic se pot plimba prin părul ei zile întregi. Îi face codiţe împletite. I-l linişteşte când se trezeşte supărat. O face să îl iubească. Câteodată o piaptănă. I-l leagă cu fundiţe sau elastice de bani. O sărută măcar pe obraz în fiecare dimineaţă.
Aşa se poartă bucătarii îndrăgostiţi.

Dar vai...Bucătarii nu ştiu să iubească!

Şi părul femeilor rămâne nemângâiat sub zorii aparatelor de zbor.

Stele fără colţuri (1)


Am auzit acum două zile despre o insulă de pe care se poate apuca foarte uşor cu mâna stângă o constelaţie. Mi-a spus că Vega e cea mai comunicativă şi că dacă vrei să-i transmiţi ceva cerului ea are mereu o cameră de filmat cu care înregistrează numere de telefon şi adrese.E o stea singuratică. A lonely girl in a busy sky. Şi când se plictiseşte îşi ia chitara electrică şi face scandal. Supără pe toată lumea până rămâne singură cu câte-un turist în tranzit. Vega e destul de ciudată. Are câteva unghii în plus şi ochii foarte coloraţi. Şi mici. Vega are ochii mici. Şi de pe insula despre care nu mi-a povestit nimeni de fapt se văd atât de bine încât ai putea să-ţi doreşti să fii o viaţă întreagă în tranzit. Nimeni nu mi-a spus nimic despre Vega. Dar e acolo. Cu blugii ei decoloraţi şi părul lucios şi negru, Vega se uită cum tu stai pe o sferă şi te crezi cub. Vega nu răspunde niciodată la scrisori. E orgolioasă. Şi singură-
Să căutăm insula. Măcar atât. Şi pe cel care spune.

luni, 1 iunie 2009

Despre cireşe şi flotări

A fost cândva o cireaşă. Apoi a murit. Şi au rămas două flori. Care au murit şi ele. Un pic mai târziu doar. Apoi s-au întâlnit într-un aeroport, după ce călătoriseră una în spatele celeilalte, una citind, alta savurând sucuri artificale de roşii. Apoi s-au despărţit. Pe una a furat-o o stea, pe alta a mişcat-o un cântec cam prost. Liliacul era invidios. Şi aşa a rămas.
A fost cândva o poveste. Care nu s-a terminat nicicum. Pentru că nici măcar luceferii altor continente nu au înţelepciunea femeilor. Adică femeile-flori de cireşe. Ca să nu cumva să supărăm copacii masculini atât de mândri de florile lor muritoare.
Şi-a mai fost o poveste. Dar asta a rămas nespusă. Şi-a murit.