În mintea și-n călcâiele mele sensibile și deranjate de ipocrizie, se plimbă cu oase-n vocabular și-n tristețe viitorul inuman al copiilor noștri. Cheia ta pe cutia poștală, gunoiul sub ea și eu, discret amărâtă, spre îndoieli și garoafe cu aspirină. Femei-crocodil în colanți și orășele cu viață de dimineață când în alte dimensiuni mor bunici și plâng femei cu gândul la viitorul neomenesc al nepoților.
joi, 16 februarie 2017
luni, 6 februarie 2017
Rezistă. Acasă.
În sufrageriile psihologiei noastre se târăsc pe covoare vechi, idei noi cu oameni și omenii moștenite. N-au voie în picioare pentru că mai sunt încă soldați din arhetipuri care-i apostrofează cu ghimpi. N-au voie să strige pentru că la noi televizorul e pe mut și subtitrarea decalată. N-au voie să se certe, dar se privesc cu mânie și tandrețe în aceleași oglinzi.
Generații desfăcute ca șosetele de lână se mângâie fără să-și recunoască meritele. Părinți care nu cred în ideile copiilor, dar cred în ei. Copii care condamnă trecutul, dar țin în suflet și-n pumni toate cuvintele de acasă.
Cu toate și cu mai multe, în compartimentele trenului nostru rațional se plimbă cu inima-n piept o țară-ntreagă.
joi, 2 februarie 2017
pe stradă
microlumile mele se pierd între știri și sentimente.
țara în care m-am născut are bun simț, suflet și oameni.
la noi acasă e trist.
copiii, din viitor, mă întreabă și nu înțeleg de ce am plecat.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)