irinadehartie.blogspot.com Web analytics

joi, 31 decembrie 2009



LA MULŢI ANI!

miercuri, 30 decembrie 2009

În suflet era conferinţă de presă. Se prezentaseră trei elevi de la Citire, clasa a II-a B şi un domn profesor suplinitor de Educaţie Fizică (cu majuscule rătăcite).
Măsoară-mi pălăria cu metrul roşu. Nu-mi plac milele şi nu vreau să ştiu nimic despre ace trecute prin foc. Unde e alcoolul? Spirtul? Cum se dezinfectează zăpada? Dă-mi mâna puţin şi cheamă câteva cărţi să ne facă pantofii. În suflet era conferinţă de presă. Dino Buzatti se răsuceşte în patul femeilor minore de teamă. Dar eu pun şi punct şi virgule şi elastice de păr. Cu drag, niciun personaj din nicio dragoste.

"Scrie-mi cum mă aştepţi..."


Ea se repezi cu paşii ceva mai puţin legănaţi către fereastră. Se întâmpla ca în poeziile cu rime forţate. Cu foc de la centrală. Cu muzică de la televizor. Cu aşteptare la fel de puţin naturală. Se credea cumva observată. Avea impresia că peste câţiva ani o să-şi descopere mişcările surprinse în imagini pe vreo casetă video pe jumătate ruptă sau în vreun jurnal digital. Toate astea în timp ce se îndrepta către geam. Peste alee, la blocul din faţă, vecinii se sărutau la toate geamurile. Toţi vecinii, toate gurile, toţi obrajii şi toate geamurile - într-un fel de complot narativ împotriva aştepării ei lirico-depresive. Din lupte oamenii se întorc puţin răniţi. Văzuse în filme, citise în câteva cărţi, auzise poveşti în cartier. Din luptă oamenii se întorc supăraţi şi se apropie fără chef de ferestrele în aşteptare. Vor să doarmă. Şi ea îi pregătise pătura moale şi pernele albe. Se gândeşte că poate ar fi bine să-l îmbrăţişeze. Poate i-ar plăcea să-l ţină în braţe. Să mănânce sarmale calde. Şi dacă sunt prea fierbinţi? Cineva i-ar filma şi le-ar arăta peste câţiva ani, când lui îi va fi trecut de mult rana, cum s-au reîntâlnit şi sarmalele nu erau deloc pregătite.

Se repezi din nou spre fereastră. Cineva o sunase odată, când dormea, să-i ceară lămuriri despre câteva probleme gramaticale. Erau pe punctul de a o da în judecată pentru respectarea noilor reguli. Cineva urcă scările. Se aud bagajele urlând de dorul nămolului. Din spatele uşii ficţiunea minţea. Parte din rutina femeii, din rasa conştiinţei, din puterea lui de a se întoarce acasă cu iluzia neînvinsului.

"Au mai rămas câţiva. Noi suntem bine."

marți, 29 decembrie 2009

La geamuri se îneacă două margarete murdare în ghivece pline cu nisip amestecat cu pietre.

Paşi de copil fără cuvânt

Existau trei sau patru cuvinte mai groase sau mai urâte, aproape neliniştite de multe ori, care se apropiau în paşi greşiţi de tango de toate vitrinele magazinelor pentru copii. Povestea cuvintelor. Pe care n-o spusese nimeni niciodată. Cum că vorbele se mai şi termină. Că nu întotdeauna numerele se se scriu cu litere şi că două surori aproape de-aceeaşi vârstă se pot înţelege prin semne. Despre lipse. Şi copii muţi. Povestea cuvintelor pasionate de jucării se poate spune numai cu paşi prin nămol. Fără silabe. Fără vocale. Numai prin nămol. Astăzi e uscat. E un fel de tristeţe a cuvintelor, silabisite fără poftă şi necolorate chiar dacă pe masă cariocile se usucă dezordonate. Să mai vorbim. Dacă tot putem.

duminică, 27 decembrie 2009

Faţa nimănui

Era o fată cu trei cuvinte şi-o sticlă aproape goală de vin roşu. Avea dinţi de plastic ascunşi în buzunarele copilăreşti şi se pedepsea cântându-şi romanţe colorate la naiul de plastic. Avea nepoţi, fraţi şi animale. Şi le cânta şi lor cu-aceeaşi intenţie când nu duceau gunoiul, încurcau cumpărăturile sau nu puneau toate semnele de punctuaţie. Cu animalele era un pic mai greu. Aveau nevoie de machiaj, de flori în ghiveci şi întotdeauna de puţin mov lichid turnat pe unghiile mici. Cu animalele era mai greu. Şi din cauza asta se golea sticla. Cuvintele rămâneau mici. De fiecare dată punea altceva pe foc. De fiecare dată simţea altceva când rostea cuvântul ceapă. Şi sticla se golea pe masa din bucătărie. De fiecare dată altfel. Cu şi mai multe soluţii de cusut buzunarele rupte ale lumii.

vineri, 25 decembrie 2009

Globul numărul cinci

Trăiesc în interiorul unui glob pământesc. Mă ascund în spatele Sudanului. Aş cânta acolo câteva cuvinte bâlbâite, i-aş învăţa limba română pe oamenii de sub cartonul albastru, aş mânca tatuaje mucegăite şi-aş mătura străzile cu tot felul de orhidee coapte.
Aş dormi neînvelită.
Aş mânca cireşe toamna.
Aş simplifica filozofia şi matematica.
L-aş simpatiza mai tare pe Roth.
Aş comenta meciuri de pe alte continente pentru concetăţenii surzi.
Aş sărbători venirea acasă a copiilor plecaţi în deşert.
Aş citi subtitrări fără filme.
Aş colora mai tare podelele de sticlă.
M-aş împiedica şi-aş râde mai tare decât toţi ceilalţi.

De Crăciun

Urarea mea e să fiţi fericiţi. Să simţiţi că e linişte şi sărbătoare în acelaşi timp. Să fiţi fericiţi. Şi să nu fiţi departe de voi. Să fiţi fericiţi. Asta e urarea mea.

Crăciun fericit!


(Pe scara de zahăr se căţărau moşi grăsuţi şi simpatici ca să fure steaua. Eu îi vedeam şi râdeam mulţumită de rezultat. Vârful nu mai e acolo de mulţi ani. Moşii continuă să vină. Ieri le-am pus pe fiecare treaptă câte o felicitare şi-o motocicletă de jucărie.Mint:))

luni, 21 decembrie 2009

Bătăi în uşi sârbeşti

Cioc! Cioc! Din ochi mi se răspunde cu părere de rău. "Au plecat şi ei." Mă întreb cum poate fi paznicul genelor peltic. Îi zâmbesc prin gaura cheii convinsă de viitorul succes al golanilor în materie de teatru.

Cioc!Cioc! Mi-am pierdut darul. Dintre suflete îmi şopteşte suflarea unui prag de lemn: "Asta ţi-ai dorit." Mă caţăr pe visele deformate ale sudamericanilor. Mi-e puţin dor de viaţa mea de indian taino. Încerc s-o recuperez.

Cioc! Cioc! Sunt eu. Am venit acasă. Pielea de scorţişoară: albă, neagră şi mai ales rece.

sâmbătă, 19 decembrie 2009

Draga mea Zână a Ierbii,

M-am gândit să-i scriu lui Moş Crăciun. N-a fost chip să găsesc un poştaş dispus să plece cu bicicleta mâine. M-am hotărât să-i scriu un e-mail, dar se pare că serverul de la Pol şi-a pierdut cheful de muncă. Mă întreb ce îi scriu ceilalţi. Mă întreb ce se visează în alte paturi, pe alte perne, la alte mese, cu alte mâini şi alte gene. (Genele lui de sus se încurcă cu genele de jos şi nu poate să deschidă ochii. Şi eu zâmbesc de departe.) Îţi scriu ca să nu crezi că n-am nevoie de nimic. Ştiu că n-ai uitat nici tu. Ştiu că pe vremea când eram amândouă zâne, înainte ca eu să mă împiedic, ne doream aceeaşi cutie cu fundiţă aurie. Bucurie şi cât mai puţine boli, copii cu case calde, războaie deloc şi poate câteva kilograme date altora. Nu te-am mai văzut de pe vremea când erai gimnastă. Când Zâna Zânelor te certa că nu-ţi pui rochia cu palate, că nu mănânci pâine de secară şi că-ţi tai bretonul. Ştii...când mi-e dor de viaţa de zână, beau capuccino. Nu îţi cer nimic. Dar vreau multe. Să nu crezi că oamenii n-au dorinţe. Astăzi mă gândesc să-l cer pe februarie. Mâine poate o să vreau o bucată din Germania. Visurile mele sunt conspiraţiile tuturor firelor albe de iarbă. Iarbă albă.

Cu drag,
...

vineri, 18 decembrie 2009

M-am împiedicat de oasele înghesuite ale norilor. Emigrez. Sud-Vest. Oasele norilor se accidentează la baseball. Am citit despre colonii de apă transpirată, duse acolo şi transformate în porţi spre plajă, în lună de miere şi în ghidoane reci de bicicletă-martir. Plănuiesc să-mi ţin planurile secrete. Şi planurile se transformă în cuvinte sătule de sufixe şi sufixele se revoltă şi-mi aruncă mâncare de ciori în plasele pline de virgule. Spre sud-vest.
Mă socoteam albastră. Până mi-au scos măselele şi-am respirat cristal. Şi ţi-am suflat peste urechi fire de şampon amărui, ţi-am povestit povestea genunchilor, ţi-am risipit toate grijile păstrate bine în casca de război, am dat drumul păsărilor să mănânce norii şi-apoi am nins puţin cu cartoane ca să nu ne plictisim. Mă socoteam albastră. Şi-acum mă socotesc cu minus.

marți, 15 decembrie 2009

Poveste despre plecare. A lu' Buf.


Sub pătura ironică, roşie şi fără ciucurei, picioare curate, abia odihnite şi două buburuze care acum doi-trei ani copiau pe sub bănci la tot felul de examene stupide. Sub pat se spun poveşti cu balauri. Mă bucur că eşti aici. Ba despre frunze căzute, ba despre cele şapte vaci din faţa blocului, despre căprioara de pe parbriz, despre puzzle-ul veneţian, despre soldatul îngrijorat, despre barba iubitului meu şi aeroportul iubitului tău, despre proştii familiilor, despre buturugi, nervi, lacrimi, negri, căzături în genunchi, gheaţă, fotografii şi buletine, şuncă, brânză şi ziare, zăpadă în tren şi examene cu Amadeus. Mai ţii minte când...? Mai ţinem minte...

Din casa mea se pleacă la Londra. Am vrut s-o îndepărtez cu cuţitul de plastic. Avea ochi frumoşi şi dorinţele mele. Ne-am trezit de-atâtea ori la aceeaşi oră şi-am avut de-atâta ori aceleaşi speranţe, de atâtea ori cu alte cuvinte, de şi mai multe ori, în şi mai multe feluri.
Dacă ar avea loc i-aş cumpăra o trotinetă, o babă şi-o pipă sudamericană. Pentru ea nu mi-e frică.
E unul dintre cei mai puternici oameni pe care-i cunosc. Găteşte, schimbă becuri, zugrăveşte şi îşi caută fericirea. Drum bun şi să nu ceri napolitane în avion! Dacă te întâlneşti cumva cu Suzică, să-l saluţi din partea mea. O să-ţi fie bine...o să fii fericită! :) Te pup.

luni, 7 decembrie 2009

Soldatul înainte de Crăciun. (Cred că am aflat unde şi când se doarme în război)

Soldatul plânge. Ascuns sub masa de scris, împrăştie lacrimi moi, nervoase şi aproape murdare. Părul lung şi barba, ochii mici de oboseală sau de beţie, dinţii-indieni albi pe sub buze creole, obraji de glonţ pufos - soldatul e tânăr, murdar şi plânge. Îl întreb cum doarme, cu pleoapele crăpate, cum mănâncă, cu buzele pline de înjurături, mai iubeşte, da, mai iubeşte. De Crăciun soldatul e în război. Anul nou vine altfel în minciună. Soldatul se gândeşte la casa din cartierul sărac. Soldatul e emigrant şi e singur. Luptă pentru ţara altcuiva.

De sub pământ balerine cu pantofi rupţi îi fac cu ochiul. Soldatul vede nori vanilaţi. Şi plânge.

duminică, 6 decembrie 2009

Fără Hansel

Mi-am pierdut jumătate din pene pe drumul dpre casă din război. Ajută-mă să nu mă întorc. Tragicomedia penelor. Nici măcar trilogie. Ceva ca doişpe paşi prin nămol şi-o găleată de vopsea furată de la vecini.

joi, 3 decembrie 2009

Chiuveta cu spumă în care plutesc cărţi de poezii uitate peste noapte la cuptor. Îngrijitoare neglijente, frumos mirositoare. Nu ştiu de ce îţi sclipesc dinţii. Şi teamă şi indecizie şi lipsă de echilibru.

Tratat despre prima zi de şcoală. Lipsesc elevii. Aş zice eu.

Anatomia peretelui

Jumătate din pieptul meu scurtură margarete prespălate. Cealaltă scuipă curent şi frunze de palmier căzute de-atâta greutate pe plaja din spatele blocului. Cred că mi-au emigrat glezenele. O cutie cu oase de toate felurile.Toate ferestrele şi toţi vecinii bătrâni, toate episoadele din toate serialele cu adolescenţi, toate nopţile ocupate de taxiuri. Purtate în călcâie şi măturate de poezii galbene de pictori murdari. Îşi plânge ultima grijă, îşi mişcă ultimul somn, îşi continuă ultimul rezultat. Vopseaua nu se şterge cu mătură. Pe glezne îmi curg picături din tehnologia slabă a peretelui alb cu gărgăriţe decupate.

Înainte să plece, fluturii infirmi îşi întind spatele, îşi pocnesc oasele, sărută muşchii somnoroşi ai zânelor şi se-ascund puţin între uşă şi chiuvetă.
Parca îţi sclipeau dinţii.