irinadehartie.blogspot.com Web analytics

luni, 31 august 2009

Fericirea în Cartagena. De-a călătorul

Trăiam într-un hotel de cinci stele în Cartagena şi-aveam bani de buzunar cât să-mi cumpăr jumătate din cărţile editate în ultimii şapte ani. Din soare mi se scurgeau peste ochii aproape închişi firimituri mici de pâine mucegăită franţuzeşte şi pe corpul verzui şi-adormit mi se căţărau pietre mărunte de ploaie neîngrijită. Câteodată, mai ales noaptea, mă certam cu balcoanele vecine şi cerşeam filme tibetane traficanţilor de droguri. Când mi-era lene să zâmbesc plângeam puţin.
La prânz, când mă trezeam aproape buimacă de-atâta fericire, mă spălam pe cap cu şampon de baobab şi toate culorile lumii mi se puneau la picioare ca să-mi spun părerea despre colecţia de toamnă. Întotdeauna despre colecţia de toamnă. Întotdeauna aveam altă părere. Întotdeauna mi-au plăcut literele scrise de francezi. În Cartagena nu prea scriam pentru că n-aveam timp. Mă copleşise globul de plastic cu toate întrebările şi sfaturile lui inutile.
Câteodată mergeam cu personalul. Apoi cu barca în insule. Soarele continua să-şi scuture zgrumele în părul meu prosper şi obosit. Columbieni bronzaţi şi cuminţi îmi încântau pleoapele palide, triste şi aproape naturalizate.

Eram fericită. Sunt.

Compot de litere

Nu ştiu cum se face că din când în când mă trezesc gândindu-mă la usturoi, dragoste şi bătrâneţe. Beau Coca-Cola şi-mi trece. Apoi mă doare mâna stângă şi-ncerc să adorm sprijinită pe câteva calcule greşite şi-o inimă cu reumatism. "Ar fi trebuit să fiu inginer"-îmi spun. Apoi îmi amintesc că într-o zi mi s-a părut că într-un top de coli albe unele erau mai mici şi-altele mai mari şi că m-am întrebat cândva de ce nu explodează bicicletele când cad în prăpăstii. Şi mă consolez cu ideea că numai filologii, fie ei şi traducători de betoane şi bilanţuri, pot fi atât de aiuriţi. Şi mă întorc la usturoi, dragoste şi bătrâneţe întrebându-mă ce compot ar ieşi din ele.

La cumpărături. Ia fusta şi bluza...amandoua la cinci lei...

Într-un târg de oraş, plin cu haine care mai de care mai din China şi Bulgaria, bătrâni cu timbre şi monede vechi, parfumuri contrafăcute de domni cu ochelari mari de soare şi câte-o tarabă cu dulciuri din afara zidurilor comuniste, alerga disperată după genţi de lac şi lac de unghii o doamnă pe la vreo şaizeci de ani, foarte blondă, foarte machiată şi îmbrăcată într-un trening foarte mătăsos, albastru deschis şi frumos călcat. Mi-e teamă că n-a găsit nimic. Mi-e teamă că era la cumpărături de singurătate. Şi mi-e teamă că nu şi-a găsit nimic. Cred că domnii care vindeau dragoste zăpăcită s-au ascuns de teama celor cu prosoape pufoase. Am înţeles că a fost un război în care cei din urmă au ieşit câştigători şi i-au expluzat atât pe primii, cât şi pe cei care comercializau tinereţe şi sutiene.

sâmbătă, 29 august 2009

M-am gândit şi m-am răzgândit. La fericirea asta vopsită cu pigmenţi mofturoşi de banal contribuie şi-o eşarfă de mătase albastră, abia spălată şi întinsă pe balcon, amintirea unui cuvânt stâlcit, oboseala adunată în ultimele luni, casa altcuiva şi-un cocoş cu pantofi roşii desenat astăzi.

Sâmbăta-mandolină

Dacă ai o îngheţată de ciocolată, un pahar cu suc de portocale, o canapea moale, perspectiva unei dimineţi lungi şi un concert televizat (nu...nu Madonna...nu şi aici!!!) al lui Tudor Gheorghe...tot îţi mai trebuie câteva lucruri ca să fii fericit. Dar nu multe.

vineri, 28 august 2009

Fara consecinţe


Cum e sfârşit de anotimp şi broaştele ţestoase încep să se transforme-n păpuşi mici de pluş m-am gândit că ar fi cazul să începi să citeşti umbrelele despre care-ţi povesteam şi să le zâmbeşti puţin mai portocaliu chelenerilor, să bei din când în când un Limoncello şi să-ţi convingi cerul să nu-şi opereze nasul, să-l mai lase-un anotimp pistruiat şi-apoi să-i dea cu acuarele albastre ca pe vremea când abecedarul se-mprietenea cu blocul de desen şi treningul pentru sport în ghiozdanul mare şi galben care se chinuia să-i dea bobârnace spatelui tău de copil uimit de sfârşitul de-anotimp.
Îmi plac umbrelele. Sălbatice, dar grijulii cu coastele de sârmă, umbrelele sunt creaturi de basm.

joi, 27 august 2009

Rânduri de nefumător

Ţigările subţiri sunt frumoase. Şi miros a dulce. Sunt ordonate. Şi curajoase. Ameninţă pe toată lumea, dar sunt puţini cei care se sperie. Sunt îngrijite ca nişte copii. Albe sau aurii, elegante întotdeauna. Martore la cele mai aprigi certuri, la cele mai excentrice petreceri, la cele mai vaporoase iubiri şi mai ales la cele mai înalte suferinţe. Ţigările-astea, aşa cum sunt ele, mai mult rele decât bune, dovedesc lumii. Ce? Parcă tu n-ai fi auzit.

Kyoto

Sunt un japonez înalt, cu părul lung şi ochii aplecaţi spre cer. Am trei documente de identitate şi cartea de vizită a unui doctor de sânge-albastru. Deţin trei hoteluri imature şi un aeroport confortabil. Plănuiesc să-mi cumpăr un set nou de picioare pentru că cele originale s-au cam demodat. Câteodată citesc de nevoie. Literele îmi dau o oarecare încredere şi de multe ori idei pentru afacerile cu paranteze rotunde de import. Am şi defecte, deşi n-aţi crede. Mă roşesc când vânzătoarele îmi spun mulţumesc. Simt nevoia să le contrazic, dar tac cu mult tact. Să nu credeţi că sunt bătrân. Am mai puţin de şaisezeci de ani, deşi codul de bare indică altceva.
Sunt un japonez înalt, cu părul lung şi ochii aplecaţi spre cer.
Câteodată mânânc prăjituri cu năut.

miercuri, 26 august 2009

Câte ironii s-au împiedicat astăzi pe bulevard?

Ironic, cum credeai şi tu, venele frunzelor nu sunt nici verzi, nici agitate.

Dimineaţa mă trezesc poveşti somnambule pierdute în praful de pe veioză. Ţipă şi mă-ntreabă mereu, pe acelaşi ton de carnaval, ce culoare are ziua în care m-am născut. De săpun-le spun.
Nu-mi amintesc cum trece ziua, dar seara, înainte ca tu să adormi, mă prefac că citesc trei şiruri indiene de litere vulgare şi-apoi rămân aşa, sclavă a aceleiaşi veioze stricate, cu ochii către rufele întinse atent pe balcon.
Măslinele şi coliva sunt mâncărurile preferate ale cuiva. Alţii nu ştiu ce gust au. Câţi oameni or fi desculţi la ora asta? Câţi oameni au veioză ca a mea? Câţi dorm exact în aceeaşi poziţie ca tine? Cineva se spală pe dinţi. Câţi oameni m-au iubit?
Dimineaţa poveştile agitate mă trezesc din nou ca pe un ostaş leneş. Tu eşti de mult în picioare, în pijamaua ta, lângă cana ta, cu poveştile şi pleoapele tale.
La mai puţin de trei sute de metri de momentul în care te-ai născut mirosea a frunze uscate de dafin şi busuiocul se dădea de ceasul morţii că n-are bani de botez. Eu eram, în fotografii de pe vremea când nu ajunsesem încă, timidă şi cochetă, aproape la fel de cochetă ca dimineţile tale.

Paradoxal, cum nu m-aş fi gândit, soarele a fost inventat iarna.

Casa de nebuni şi uşa de roşu

Bate la uşa roşie, de lemn. Casa impunătoare nu lasă pe nimeni să iasă. El bate la uşă ca la o tobă tribală, fără oprire, fără cuvinte, fără gesturi şi fără să cheme pe nimeni. Din casa cu uşă roşie pitici cocoşaţi şi doamne parfumate se uită pe geamuri şi-l râd. Îl prefac în hliziri, în lacrimi, în cărţi de poveşti şi mingi de ping-pong. Uşa roşie se roade cu măselele de lapte. Apoi se intră şi nu se mai deschide. Şi din ea se aud corzi de vioară stropite de vin vechi, oţetit şi roase de pitici cocoşaţi şi doamne parfumate cu apă de colonie Albă ca Zăpadă. Mi-e cam dor de casa cu uşă roşie şi-aş vrea să-şi deschidă cineva ochii să intru. Să mă primească vioara la corzile-i timide şi să dorm în husa ei mică sau pe preşul geamurilor. Măcar în chiuveta piticilor. Şi eu bat la uşă în ritmuri de jazz şi nimeni n-aude. Pitici cocoşaţi şi doamne cochete stau pe la geamuri surde.

marți, 25 august 2009

Pe maidan


Era o lume în care spicele de buruiană mângâiau copilării. Şi astăzi nu prea mai e. În locul ei sunt case cu etaj şi lanţuri de restaurante. Dac-aş putea ţi le-aş pune la gât şi te-aş ruga să-mi dai în schimbul lor(dar numai pentru o clipă) florile gura-leului cu mirosul şi capacitatea lor de a deschide gura (surprinzător tocmai ca un leu) şi petalele celorlalte din care ne făceam unghii roz şi lungi. Cazematele, terenul de fotbal, pituluşul, subsourile şi bubele din genunchi. Şi Tiţa, căţeaua. Copiii: Trompă, Adina, Varză, Noni, Ciuperca, Mihaela, Dovleac, Stanciu, Beni şi alţii. Noi nu prea aveam porecle. Eram mai cuminţi. Tică ar fi de menţionat totuşi :)

Calendar de emoţii


Într-o zi, prin martie, i-a inventat un fotoliu roşu. Mai târziu, în luna cu ceaiuri, a transformat o magnolie în tablou electric de artă. Când i-a fost frică de soare i-a croşetat din sârme moi o pălărie stufoasă. Mai spre toamnă a şters tot praful de pe frunzele căzute din lumea-ntreagă şi din el, din praful multicolor, i-a scris o carte de joc. Când s-au trezit sub zăpadă a râs ştrengăreşte şi-a gâdilat-o puţin cu un om de zăpadă aproape viu. Şi-apoi a venit iar primăvara şi ea s-a ascuns prin flori de prun ca să n-o mai găsească atâta fericire.

luni, 24 august 2009

A nu se plânge noaptea-n Buenos Aires.

Cum jucăriile se iubesc câteodată. Cerul singur.

Mingea şi zmeul se rostogoleau în doi. Câteodată, fără să se poată atinge, se iubeau gospodăreşte. El îi întindea rufele acolo unde mâinile copiilor n-o puteau arunca, ea bătătorea pământul nunţilor şi când aveau timp cinau prin buzele mâinilor care-i înălţau. El îi citea în nori, ea îi curăţa nuci verzi şi-l bombarda cu seminţe de pepeni. Câteodată cerul se umplea de nuanţe: ea cu vorbele de duh, el cu privirile deocheate, ea cu gâtul gol, el cu aripile arcuite, el cioflăia şi ea se dădea cu fundul de pământ. În sfârşit cerul îşi făcuse prieteni. Parcă era totuşi mai singur. Masa în trei nu se ia numai în filmele proaste. Mingea se gândea să-l cupleze cu fântâna. Fântâna era uşuratică. Cerul era cam ciudat, cam fidel.
Culorile şi creioanele de ochi, sfoara năbădăioasă şi teama de naufragiu, colţurile lui şi coapsele ei misterioase-peisaj de iubire în joacă.
Să nu minţiţi, copii!
Cerul rămâne singur.
Aud veşti suprinzătoare care mă spală pe cap cu ruşine, durere şi teamă. Cuvintele şi tot ce e dincolo de expresia feţei. Şi de câte ori o sa mai greşesc parola? De câte ori o să mă mai împiedic înainte să intru în grădina (cam proastă şi naivă) a cuvintelor? Mă doare stânga şi mă încălzesc morile de pe partea dreapta a trenului. Mă cam dor şi inelele, somnul copiilor şi şamponul cu urzici. Aş vrea să am mai mult loc.

vineri, 21 august 2009

Peisaj cu cer murdar

Trenul-cu burta lui plină de călători, întins la soare ca o oaie ispitită de calea lactee. Mă doare puţin să-l văd aşa, cu oamenii lui nepăsători care-i murdăresc canapelele şi-i umplu coşurile de gunoi, oameni săraţi care-i afectează ochii-geamuri şi oameni amari care-i mângâie podelele cu biscuiţi cu struguri, aduşi tocmai din Turcia cu alte autocare, trenuri şi maşini mici, foarte mici.
Şi mărul-cu crengile lui pline de mere mai puţin otrăvitoare şi cireşe-coliere care se strecoară pe sub rădăcini şi-i mănâncă soldaţii căzuţi.
Şi cerul-cu norii şi avioanele lui, cu explozii de stele chioare şi păsări ameţite de competiţie, pierdut şi el, cerul, în universul cerurilor murdare.
Şi sticla-cu nisipul ei plin de trenuri care-aleargă prin cer după mere, sticla, coborâtă acum câteva decenii şi încoronată ca mamă a ferestrelor şi-a elasticelor julite.
Că mult îmi mai place să bat drumurile patriei, smintită ca duşmanii şi cuminte ca oile ispitite de calea lactee!

joi, 20 august 2009

Printre dinţi

În luna în care aparatele dentare se transformă în diademe cu smaralde curate, toate formele iau forma deformaţilor. Şi mă gândesc de unde până unde s-au inventat dansurile, mâncărurile fără sare şi colanţii pentru bărbaţi. Ca să fiu mai cinstită, cred că nu mă gândesc la nimic. Sau poate la ploaia de zahăr. Polonic după polonic, vorbe nespuse se coboară strigătelor din mintea mea şi se mărunţesc strecurându-se violent prin sita sufletului meu de hârtie. Aproape crem, aproape albă, aproape de culoarea nucilor.
Pune-mă într-o ramă de sârmă ghimpată, zincată şi culcată peste toate câmpurile necultivate şi lasă-mă acolo câteva semestre, material didactic pentru nisip, culori triste şi toate felurile de pauze.
Sună puţin clopoţelul. Aş vrea să mă odihnesc. În lunile astea cu aparat dentar n-am timp nici să îmi măsor gingiile.

Felicitări, nenea din Noua Zeelandă!

Povestea e simplă, reală şi deloc abstractă.
Un bărbat din Noua Zeelandă şi-a pierdut acum un an verigheta, după trei luni de la căsătorie. A căzut în ocean. A căutat-o un an şi zilele-astea a găsit-o. Deloc ciudat. Cine nu-şi găseşte fericirea după un an, bine înfiptă în ocean? Eu mi-am descoperit copilăria acum vreo două zile ascunsă-n coşul de gunoi al unei fabrici de bretele.

http://news.yahoo.com/s/nm/20090820/lf_nm_life/us_newzealand_ring

miercuri, 19 august 2009

Vase nespălate de întrebări

Îngheţata, fluturii negri şi femeile care se machiază fără oglindă fac cât nouă stele ale nordului.
Actriţele cu părul scurt ar putea fi mitraliere simpatice.
Peisaje şi ochelari, fiecare pereche pe drumul ei.
Prizele sunt distractive dacă te ajută să-ţi faci temele la fizică.
Aş cam vrea un evantai fabricat la uzina ta.
Brichetele şi lupele pot da foc inimilor instabile.
Când se deschid magazinele verzi?
Librăria şi cafeneaua.
De ce nu aleargă antrenorii?
Şi eu aş vrea o portocala imensă într-o piscină friguroasă.
Cred că norii poartă căciuli de lână.
În tribunal se judecă hoţii şi mirosurile prea dulci.
Dădaca ta poartă cravată?Din televizorul tău se strâmbă oameni pe care nu-i cunoşti?
Needucaţi.
Chitara se-atinge cu pana de-avion.
Nu numai tu eşti minunat câteodată.Cred că în lume mai sunt vreo doi ca tine. Aproape.
Ce minune! Uite...o cană cam albă plină ochi cu cireşe coapte!!!
Stau pe un scaun negru, în mijlocul unei străzi dn Buenos Aires.
De fapt astăzi aş trăi în Brazilia, dar n-am bagajele gata. Lipsesc îngheţata, fluturii negri şi fardul fără oglindă.
În rest...stelele nordice sunt bine, sănătoase. Cresc articole hotărâte enclitice.
Am uitat! Dimineaţa, pe la nouă fără un sfert, înainte să ies din scară, de pe balcon vine tacticos la uşă, ca să mă conducă, un clovn negru-auriu căruia-i e frică şi de şurubelniţe şi de ghilimele şi de florile-n formă de bujor cu parfum de lăcrămioară.

Bună dimineaţa cu scrisori şi basme

Când mă trezesc, pe la opt şi jumătate, în patul plin de flori galbene şi albe, cu tulpini aspre şi frunze catifelate, mă apropii de bucătăria care nu mai ştiu de ce miroase întotdeauna a porumb fiert şi brânză din Normandia, îmi spăl ochii cu apa de izvor din Kazahstan care curge mincinos în baie şi mă îmbrac în hainele de mătase, catifea şi brocart foarte verzi şi foarte subţiri, hotărâtă să mă arunc în oceanul orăşenesc care mă aşteaptă şi el la fel de nepregătit.
Că mă trezesc uneori în garaj şi mă îmbrac în materiale de construcţii şi uit să-mi deschis ochii, las apa pornită şi mânânc pereţii bucătăriei ca pe-un corn cu ciocolată, e altă poveste.
Ies din scara blocului de la adresa pe care n-o cunosc, intru pe gangul căruia-i lipseşte betonul doar deasupra şi mă îndrept tacticos către grădina cu zâne şi poştaşi, frumos aliniaţi ca să nu stârnească râsul copiilor.
Zâna s-a căsătorit cu poştaşul, furioasă pe fostul logodnic care nu-i scria scrisori. Apoi s-au dedublat şi s-au copiat, s-au scanat şi s-au uitat în oglinzi până s-a umplut grădina de zâne transparente şi poştaşi pe bicicletă care m-aşteaptă în fiecare dimineaţă, după ce cobor din patul meu plin de flori galbene şi albe cu tulpini aspre şi frunze catifelate.

marți, 18 august 2009

Când ai unsprezece ani şi uiţi poezia pe scenă

Când peste trotuarele augustului se aşterne pesticidul aruncat suav din elicopterul verde cu mustăţi lungi şi subţiri şi goale de suflet şi mai aşa ca şi altfel, încep să mă tem de război. Că e al meu, al lor sau al veveriţelor citadine, nu prea mă intersează. Ca o veritabilă concurentă la miss care n-a urcat aproape niciodată pe scenă, mă împiedic şi cad, urlând totuşi cu toată graţia de care dispun: Vreau pace pe pământ! Tocurile mi se astupă cu aplauze, eşarfa se transformă-n steag alb şi din sală, din ultimul rând, doi îndrăgostiţi îşi rup inimile de mila mea. Parc-am uitat şi poezia. Lacrimile strânse în primii unsprezece ani de viaţă se rostogolesc pe pianul căzut din spatele meu şi-ajung exact în ultimul rând, în şuviţele lungi ale îndrăgostiţilor. Mă întreb cum am mai mers a doua zi la şcoală...

luni, 17 august 2009

Pe nasul meu

Am o brăţară de lemn crem şi fier albastru care se crede adusă din Germania deşi pe capsa de final scrie clar St. Tropez.
Am o pereche de ochelari aproape-furaţi acum aproape-zece ani de pe nasul unui aproape-bărbat de cincisprezece ani aproape-cu-o-riglă mai înalt decât părul meu. Le-am schimbat lentilele, ramele, ochii şi nasul şi-acum sunt ai mei ca să nu se poată plânge nimeni de incosecvenţa literelor cusute cu aţă dentară.
Chiuveta mea e şi ea puţin mioapă şi de câte ori mă spăl pe dinţi din gură îmi alunecă priviri exact către centrul picăturilor de apă. Picături aproape speriate de câte-o citire răutăcioasă a apometelor.
Ochelarii şi brăţara nu se sincronizează din ambiţie.
Arogante ca şi tine, se întreabă ce legătură au dinţii, rigla şi apometrele cu frumuseţea.

Ca şi cum ar plânge plânsul

Când îşi povestesc moartea cuvintele se cutremură şi se transformă-ntr-un plâns dulce-sinistru care se teme de orice. Nu mai ştiu să scriu, îşi spune plânsul cu un picior în tren şi altul în borcanul cu drăgosteală. Şi se apucă să zgârie geamurile şi să întrebe pasagerii unde-i e stiloul cu aer, se transformă în mizerie de tren personal şi se întreabă câţi metri de alcool cub s-au băut pe scaunul pe care-l ocupă.Apoi moare. Ca şi cum ar fi a patra poveste a anului, cu locul întâi câştigat la concursul eseurilor despre tauri şi suc albastru. Şi mai moare puţin. Nici cu stângul, nici cu dreptul. Moare. Încercând să explice că nu orice trebuie înţeles. Şi-apoi se opreşte din moarte fără să-şi dea seama câte semnături scrisese cu mâna goală până să moară. Niciodată n-a fost bun la calcule. A încercat odată să-şi numere lacrimile şi s-a pus pe plâns de ciudă că-i ieşea cu minus. Parcă ar avea nevoie de câteva pompe. Şi de tablouri electrice. De cuvinte din trei majuscule şi de o numărătoare colorată fără bile.

Câteodată nu s-a semnat. A zis să rămână aşa, necunsocut. Chiar dacă şi pe necunoscuţi îi cunoaşte câte cineva câteodată.

vineri, 14 august 2009

Lacrimi pentru frizer

În părul ei aproape prost, aproape absent şi aproape îndrăgostit se jucau două flori de plastic şi pietre false. Cu dinţi şi fără dinţi, mai puţin cariate şi mai mult galbene, agrafele făceau din părul ei o pădure de trandafiri cocoşaţi de teama frizerului. Mi se zbat ochii de bucurie şi mi se curăţă gura de buze când mă gândesc că nu numai copiii au capul plin de flori cu aripi şi ritmuri de cântec (sau câine?) de leagăn rupt.
Să mă trezească frizerul când se hotărăşte! Să plângă şi nu-l las!
Părul ei e puţin mai slab decât ea, are ochi puţin mai crânceni şi debite mai periculoase. Câteodată gâtul, gelosul, se trage de şireturi cu şanţurile făcute de agrafe. Şi părul plânge, nenorcit de frizer şi speriat de podeaua rece de pe care îl mătură de sute de ani.
Părul ei era un fel de aplecare a regelui în faţa reginei tocmai în momentul critic al exploziei vinurilor. Nu! Nu roşu! Părul ei e ca soarele-n pânze de păianjen-soldat, agresat de gherila agrafelor şi păzit doar de cabina goală a ochilor.

Lady

Da. Dacă aş fi o barză spaniolă şi ciufulită m-aş trezi dimineaţa în sutien, aş colora cu aripile toţi norii nervoşi şi mi-aş arunca din cuib toate hainele din epoca anterioară. Dacă m-aş trezi frigider-gibon şi neîmplinit aş mânca numai freon prăjit şi-aş refuza orice cerere de ofertă care nu mi-ar oferi o bomboană cu ciocolată şi portocale. Şi dacă aş fi chiar portocală...aş fi foarte albastră şi foarte picantă. M-aş numi oricum, dar pe tine te-aş muşca de dinţi dacă ai încerca să mă săruţi. Şi dacă aş fi sărut,dinte sau cal înaripat n-aş fi sub nicio formă rebel. M-aş purta cochet şi m-aş ascunde de toate cuvintele care încep cu a pe sub toate consoanele dezbrăcate. Să ne trezim pe şifonier, aş zice. Chiar dacă eu nu sunt de aici şi tu eşti fascinant.

joi, 13 august 2009

Paul Auster

-Tu ai fost vreodată în Europa?
-Da. De câteva ori.
-Tu?
-Păi...da. Eu sunt de aici.
-În Brooklyn ai fost?
-Nu. Dar ştiu despre Nebunii în Brooklyn.
-N-ai aflat nimic.
-Mai ai străzi din alea?
-Mai am câteva. Numai că acum îmi place mai mult să cânt.
-Ce cânţi?
-Balet.
-Adică dansezi?
-Nu. Cânt. Tu ce faci?
-Scriu.
-Adică citeşti?
-Nu. Scriu.
-Mai ştii povestea cu mama doctorului din Germania?
-Da. E la începutul cărţii, nu?
-Da.
-E trist.
-E minciună.
-Ştiam.
-Şi cum poate să fie o minciună tristă?
-Era mai bine dacă era adevărat. Poate ar fi fost un caz izolat.Aşa tristeţea e atât de frecventă încât a ajuns clişeu. Chiar dacă minţi.
-Poate tu minţi.
-Bine.
-La revedere, europeanule!
-La revedere, americanule!
-Adică din Brooklyn.
-Bine.

miercuri, 12 august 2009

Cu buzunarele pline de feminitate


În spatele blocului meu Natalia Resetovskaia, Emily Bronte si Jackie Kennedy. Fiecare cu fotografia ei. Natalia Resetovskaia îl ţine în mâini pe Michael Jackson în anii 80, Emily poza lui Nicolas Sarkozy şi doamna Kennedy un autocolant cu Spiderman. Emily poartă jeanşi strâmţi cu talie joasă, doamna Kennedy pantaloni de trening, iar sotia lui Soljenitin o rochie de seară puţin transparentă. Din portbagajul unei maşini de teren ritmuri de jazz întrerupte din când în când de fluierături şi complimente subtile: „Păpuşile...v-aţi pierdut în cartier?” Evident fără sau cu mult prea multe cratime. Am în minte un pasodoble pe care l-ar fi cântat Marlon Brando supărat pe arhitectura gotică a utilajului de jazz. Fetele îşi ridică mai întâi genele dese, apoi pleoapele şi în cele din urmă îi aruncă privirea clasică. (Şi-atunci rămâne să te mai întrebi care-o fi privirea clasică.) De la alt balcon, puţin supărat pe nemurire, Bill Gates cerşeşte priviri moderne şi ţiuite. Peruca roşcată a altui bucătar ucenic se pleacă în faţa celor trei maestre.Margareta se zbate melancolică în coşul de gunoi. La geamul bucătăriei mele Caragiale îşi roade unghiile de emoţii. Astăzi se întoarce Brâncuşi.

Topspin. Talent. Vise

Avea cam zece ani. O paletă de tenis în mână şi-o bicicletă fără frâne în curte. Tenişi albaştri, rupţi de frâna de picior, şi-un tricou negru, puţin lung. Asfaltul era mai moale. Şi se mătura mai des. Astăzi praful caută gropi să se-ascundă şi n-are timp de odihnă. Undeva în capătul oraşului era un magazin în care nu intrase niciodată, deşi îşi dorea. Şi-o casă pe care visa s-o cumpere într-o zi şi din pereţi să-i curgă cărţi de la 1833 uitate de amanta proprietarului. Deşi nu ştia încă să viseze.
În celălalt capăt al oraşului se deschidea muzeul. La coadă la muzeu nu stau copiii de zece ani! Eu cred că tenişii te-au dus acolo...Şi racheta s-a desfăcut de mânuţa de copil şi s-a transformat în pensulă, frânele s-au transformat în acceleraţie şi i-au curs culori şi tenişii...tenişii au rămas tenişi. Deşi mi-ar fi plăcut să fie roşii.


Mi-ar plăcea să am o galerie de artă. O librărie. O bibliotecă.Şi-un suflet mai puţin imaginar.

Îmi spui şi mie ce culoare are galbenul în italiană?

marți, 11 august 2009

La porţile uimirii

Când nu înţeleg îmi întorc puţin capul şi fixez cu privirea cuvântul, amărâtul. Urechile mi se deschid ca florile de crin enervant şi-şi şoptesc una alteia: "Uită-te la ea cât e de nehotărâtă!" Nasturii se scutură de orice vină, spatele se înfoaie ca o lebădă grasă şi picioarele se adâncesc în neputinţa pantofilor.
"Mi-e teamă că nu te cunosc." Şi-mi dau seama că e traducerea directă a unui scenarist necunoscut.
"Uite că asta nu mi-a fost dat să văd!"
Când plouă lumea mea se simte mai uscată şi se îndepărtează puţin de grămezile de ruşine.

"Deschide-mi puţin porţile".
"Mai bine stai afară."
"Parc-ai fi mama lui Ştefan cel Mare..."
"Diferenţa e că eu pur şi simplu nu vreau să te mai vad."
"Bine."
"Bine."

Cuvântul, amărâtul, se sculptează şi el cum poate în privirea mea fixă.
Aproape că m-am hotărât! Cred că sunt o televiziune dungată care se sperie de fluturii fără aripi.

Manual de visare

Florile verzi de plastic, cele douăzeci şi patru de flori verzi numărate dintr-o privire, îmi păzesc mâna ca să nu-ţi scriu visele. Am visat cocoşi. Şi-o geantă roşie mai veche uitată în braţele unui bărbat beat. Mi se par puţin nedrepte visele, ca şi zodiile. Nu visez monştri. Visez minciuni. Şi minciunile altora din vis se transformă în adevărurile mele în realitate. Sincerităţi false coborâte în viaţa mea ca să se ungă cu sclipici de adolescentă şi să-mi amintească formele verbului a greşi. Întotdeauna mi-a plăcut conjunctivul. Mi se pare puţin mai sincer decât indicativul şi mai puţin pompos decât supinul. Cobaiul sunt eu. Visele sunt doar instrumente. Cocoşii crescuţi în sufragerie şi kilogramele lor, casele fără uşă şi picioarele ridicate sus în încercarea de atac. Am o brăţară cu douăzeci şi patru de flori verzi cu câte cinci petale. Restul e metal ieftin şi nefinisat. M-am simţit mângâiată şi tristă. În vis.

luni, 10 august 2009


Micul Prinţ. Micul Prinţ. Micul Prinţ. Floarea mofturoasă. Şi copiii lor de mingi. Unul va fi stins. Ca şi vulcanul. Şi într-o zi Micul Prinţ, la fel de mic, le va povesti despre vulpe şi despre omul cu avion. Copiii lor vor fi stele cu spini şi mieii le vor săruta petalele şi fularul auriu. Micul Prinţ. Micul Prinţ. Micul Prinţ. Şi şarpele boa închis. Unde-mi e pălăria?
M-am trezit singură. Luna se afla la o oarecare distanţă de pat, hipopotamul se stingea de fericire şi măgarul spaţial cânta la violoncel. S-au păstrat bine relaţiile, îmi spun. Colecţionez întâmplări şi bucurii mici. Deşi dimineaţa le tratez cu superioritate ca să nu se sperie.

duminică, 9 august 2009

Cor de idei

Oboseala imi pulseaza in coapse. Inima mea are forma de scaun rupt. Firele de par sunt subtiri pentru ca asa au fost comandate. Cheia lui si usa ei faceau un mix perfect. Lumile lor se deschideau numai ca sa creeze alta mai interesanta si mai usor inchisa. Duminica seara cateva magazine sunt deschise pentru cei care stiu sa intre. Coapsele imi pulseaza in oboseala. Cu tine sau fara tine. Zic unii. Altii zic ca doar asa cum vor ei. Cateodata un tricou verde cu dungi si unul mai palid cu un catel-rege, puse unul peste altul, fac cat o rochie de gala si o gala de rochii. Putine legi calcate se mai pot sifona. A mea a ramas asa.

vineri, 7 august 2009

Idei în cor

Îmi plac cascadorii şi acrobaţii, circarii şi Superman. Cred că Batman ar trebui să se îmbrace în alb. Aş sta la etajul patru. Nu beau vodkă, mulţumesc. Şi-mi doresc să găsesc floarea lui Sandy Belle. Probabil că Mark e bucătar în Italia. Solicit tăiere unghiilor marilor rockeri. Căştile miros a radio. Mai ştii cum arătai în halat de baie? Oasele colegilor concediaţi te urmăresc din actele legalizate. Îmi place să cred că ai prăjituri cu vişine în loc de urechi. Mi-am pierdut gândurile pe coloanele romane. Aş putea să te învăţ ceva. Râd pentru ochii tăi. Poţi să-mi apropii dinţii de jos?

joi, 6 august 2009

Jurnal de bord fără bord

M-am pierdut în Tibet. De mână cu soare-răsarele şi cu pelerina de vânt-aspru pe umeri m-am trezit sechestrată de câteva flori de câmp, oarecum anorexice, pierdute şi ele în poalele Tibetului.
Apoi m-am regăsit în Siberia. În mână cu apune-soarele şi cu vântul-blând pe coapse am adormit eliberată de câeva buruieni durdulii, regăsite şi ele printre degetele Siberiei.
Şi m-am întâlnit cu două portocale în suspensie, fiecare mai cultă decât cealaltă, cu un zmeu de pânză blândă de culoarea vaniliei şi cu un fir de telefon ascultat fugit de-acasă de teama pieselor de teatru de aur.
Şi m-am certat cu câteva cutii de coli albe care susţineau că sunt scrise, cu două sfori care ţineau neapărat să se spânzure şi cu o pasăre albă care nu mai ştia dacă e la a treia sau la a cincea viaţă.
Şi m-am căţărat puţin pe complexul comercial, am apucat un nor îndrăzneţ de guler, i-am spus câteva referitor la ce mi-a făcut şi ce mai plănuieşte să-mi facă, am respirat uşurată şi-am coborât mândră de-aproape tot ce-am făcut astăzi.
Să nu uit...m-am uitat de două ori în cutia poştală pentru că aştept răspuns de la Centrul de Minuni Artistice. Nu era nimic. Pentru că în Paris poşta funcţionează cu boabe de cuvânt.
Ochii mei sunt două rochii mov din flori imature şi nori şchiopi.

miercuri, 5 august 2009

Gaseşte-o...

„Are genunchii puţin timizi şi ochii puţin îndrăzneţi. Câteodată, când dormi, îţi spune la ureche că ar vrea doi copii cu ochii ei şi buzele tale sau invers. Dimineaţa nu vine cu tava la pat, dar se chinuie să nu facă gălăgie şi înţelege când nu vrei să te trezeşti odată cu ea. Te surprinzi câteodată privind-o şi-ţi spui...”Am nevoie de ea. Nu vreau să se termine niciodată. Oricât ar greşi. Oricât aş greşi. Da, bine! Mă enervează când nu cumpără pâine, mă supără când îmi ia plapuma, mă scoate din sărite de două ori pe lună şi-n afară de toate astea am impresia c-o iubesc din tot sufletul!”
Ea se uită la tine ca nebuna şi-ţi răspunde ca şi cum ţi-ar ghici în gene: „ Adu-ţi aminte c-ai mai fost îndrăgostit! Nu mă iubi aşa tare! Să nu te saturi cumva...” Îţi sărută obrazul abia ridicat de pe pernă, îşi ia geanta şi pleacă.
În fiecare dimineaţă la fel şi tu nu te mai saturi. Încerci să adormi, dar cuvintele pe care ţi le spune seara, fără să ştie c-o auzi, te copleşesc: „Aş vrea un băieţel. Cu ochii mei şi buzele tale. Şi o fetiţă. Cu ochii tăi şi buzele mele. Mă gândesc să te iubesc toată viaţa. Vrei?” Apoi râde puţin timid şi puţin îndrăzneţ, trage cearceaful şi încearcă să adoarmă. Tu zâmbeşti rătăcit între planurile de viitor pentru copii şi spatele ei alb. Nu ştii de ce nu se bronzează. Nici ea nu ştie. Dar îţi place culoarea ei. Într-o zi o să-i spui că e ca un somon palid şi ea o să râdă o săptămână fără să găsească o replică demnă.
Când eşti bolnav stinge lumina devreme, se ceartă cu farmacistele şi-ţi aduce portocale calde şi cozonac moale. Îţi fierbe cartofi, pleacă mai devreme de la serviciu şi te ceartă că ai mers cu geamul deschis.
Când eşti fericit încearcă să fie şi ea. Câteodată nu poate şi tu te-ntristezi pentru că fericirea ta n-are niciun farmec fără mişcările ei. E fericită pentru că te vede pe tine râzând. Îşi injectează zâmbete din fericirea ta. Şi tu îi mângâi buzele cu promisiuni.
Când eşti trist tace. După ce te întreabă din 7-n 8 minute ce ai. La un moment dat izbucneşte. Ţipă, te ceartă, se supără, plânge şi-ţi promite că dacă nu-i spui n-o să-ţi mai facă niciodată mămăligă. Tu râzi şi-i spui că nu ţi-a făcut niciodată pentru că nu ştie şi ea te sărută şi te roagă din nou să-i spui ce ai.
Când eşti singur vine repede.
Când eşti sătul fuge puţin.
Când eşti copil e şi ea.
Când eşti om mare ea e tot copil.
Când vă certaţi ea se ceartă mai tare şi mai frumos.
Odată ţi-a spus că eşti urât. Şi i-a părut atât de rău încât de-atunci îţi spune în fiecare zi că eşti frumos. Nu ţipă de faţă cu alţii, tolerează înjurăturile, dar n-ai auzit-o vreodată reproducând vreuna.
Doarme în pantalonii ei scurţi şi-n tricoul tău alb.
Nu se uită la televizor şi nu fumează.
Bea cafea pentru că-i place cum miroase.
Câteodată bea cot la cot cu tine şi nu se-mbată decât dacă vrea.
Nu ştie tot despre tine. Nici tu despre ea. Şi nici nu vrei. Ştii că te minte câteodată şi-o minţi şi tu fără să vrei.
E ca un diamant abia născut. Nu cere şi nu dă. E aşa, puţin înaltă şi puţin cochetă, puţin nebună şi puţin serioasă, puţină teamă şi puţin curaj.
Câteodată îi spui pe nume.
Altădată îi şopteşti la ureche că ai vrea să ai doi copii...cu buzele ei şi ochii tăi. Sau invers. Şi ea se face că nu te-aude şi-aşteaptă s-adormi ca să-ţi răspundă. Ştie c-o auzi. Aşa cum ştii şi tu.”


Schiţa în pix negru a femeii care-l va iubi pe cel mai bun prieten al meu. Şi el o va iubi înapoi fără să vrea. Minunile astea...

Decupează-mă!


Cunosc un om care pictează cu ochii. Şi mă întreabă întotdeauna dacă-mi place ce scrie. Scrie cu pensule diluate şi cu stropi de fericire înăbuşită într-un fel de egocentrism simpatic şi colorat. Urechile mele pe pereţii albaştri şi mâinile murdare de vopsea pe perdelele de plastic gălăgios. Ce-am eu cu perdelele oare? Câteodată cântă. Şi-atunci din ochi îi sar bucăţi de culori şi-mpodobesc pânzele rămase din războiul cu iubita lui. Caut ceva mai puţin gălăgios, i-am spus. El s-a uitat la mine puţin plictisit şi mi-a pictat doi ochi mai mari şi câteva buze mai subţiri. Mi-a putrezit puţin sufletul, i-am spus. El s-a uitat la mine şi mi-a înlocuit sânii cu două flori de lotus. Zâmbeam ca să nu râd cu lacrimi şi el îmi zâmbea înapoi cu gura de cărbune fosforescent.
Cunosc un om care vede lumea printr-un evantai de vopsele şi nu ştie să se răzgândească decât cu graţia oamenilor de hârtie.
Am impresia că l-am văzut odată sub pereţii unei mănăstiri verzi. Omul cu ochii schiţaţi de lacrimi era ascuns sub tastele lui Dumnezeu ca să dea formă mişcării lumii de-atunci. Şi femeia îi plângea distanţa şi el zâmbea de-acolo, de sub hainele murdare, fericit că putea să cânte cu ochii şi nimeni n-avea să ştie vreodată ce le spunea sfinţilor.

marți, 4 august 2009

Gol de aer

Într-o zi m-am gândit să mă fac acoladă. Sau un H mare de mână. Să mă strecor printre strecurători şi să desenez nişte bucăţi de plural cu degetul strâmb de la mâna de scris. Îmi place mult să dansez cu capul în jos,dar nu prea pot. Nu prea am timp. Nu prea am voie. Şi-atunci mă cam strecor printre fructe şi îndulcitori şi îmi propun să fiu linie de caiet, peniţă de stilou sau ac de albină. Mă bate gândul să fiu într-o zi şi virguliţă de Ţ sau cratimă de mi-au. Colorez colorez colorez. Tu colorezi? Dacă da, aş putea să fiu puţin cărbune roşu-violet? Ia un creion roşu, ia un creion albastru şi fă-mă violetă ca trandafirii Teodorei din curtea-n pantă.
Într-o zi m-am gândit să mă fac zbor. Sau un J mare de mână.
Băncile se mai plimbă din când în când. Mă îndrăgostesc des de băieţii care merg la dentist în august. Francezii scriu altfel.
Dansează cu mine! Deşteaptă-te! Scoate-i capacul şi fă-mă să râd! Gâdilă-mă cu peniţe de stilou mov şi împleteşte-mi părul cu fire de muşeţel proaspăt. Fă-mă să râd!
Într-o zi o să mă fac nai. Sau un M mic de tipar.

Desculţă sau la fel

Era o femeie care nu purtase niciodată sandale. Şi un spital în care n-au fost. Un bărbat care n-a putut să iubească. O cămaşă care n-a fost purtată. Un zâmbet care n-a fost zâmbit. O hârtie nescrisă. O farmacie în care Moş Crăciun n-a intrat nicidată.Un cadou pe care nu l-a mai dat. O scrisoare pe care n-a primit-o nimeni. Un răspuns pe care n-a avut curaj să-l rostească. Pantalonii care au rămas nescurtaţi. O sărăcie care nu s-a îmbogăţit vreodată. Vise despre care se spune că n-au fost visate. Cozi la pâinea care nu s-a mai vândut. Copiii care n-au crescut. Sunete pe care nu le-am scos până acum. Leagăne pe care nu şi le-a imaginat. Tehnologii care se cred necunoscute. Copilul a cărui faţă n-am ştiut-o niciodată. Oameni care nu mă vor cunoaşte.
Un parc în care o femeie fără sandale se plimbă plictisită întrebându-se dacă undeva în lume mai există alta cu chipul ei.
Altă femeie care nu va călca niciodată aceeaşi iarbă. Acelaşi chip. Cu sandale.

luni, 3 august 2009

Pe sub genele oglindite în ochi


Din oglindă se strâmbau câteva gene britanice pierdute pe aleile cu medicamente rozalii. Şi regale. Aleile. Nasul se ascundea bine de buze, buzele se muşcau ca să nu descopere urechile încălzite, urechile se temeau să nu fie prea mari, părul încerca să le protejeze, părului îi era teamă de căldură, părul se chinuia să se tundă, părului îi era teamă de cuţite, părul se chiniuia tare să facă bine.
Sprâncenele erau ca să nu fie absente, fruntea era puţin lată şi puţin îngustă, puţin pătată şi încruntată şi mângâiată puţin de păr. Părul care se temea şi se chinuia.
Şi ochii..ochii...ochii se albăstreau şi îngheţau. Se topeau. Şi plouau. Şi părul îi ascundea şi pe ei câteodată, când câte un pictor îndrăzneţ îi compara cu bunătatea pânzelor refolosite. Părul voia să-i plouă mai puţin şi se mira de cât sunt de paraleli. Puţină lene şi puţină îndrăzneală. Cam aşa erau ochii.
Din oglindă ochii cuvioşi se topeau sub genele emigrante. Gene de asiatic emigrant peste ochi de rus beat şi timid. Roşu în obraji.

O îngheţată îngheţată

Pe una dintre străzile oraşului pe care îl abandonez de câteva ori pe luna aseară se plimbau doi bărbaţi, două femei şi trei copii cu triciclete. Fiecare cu tricicleta lui. Deşi una s-ar putea să fi fost trotinetă. Din faţă venea o maşină stângace care se ferea de oameni ca de dinozauri. Pe trotuar, pe partea cu şcoala generală, un bătrân îşi plimba câinele auriu şi un copil încerca să-şi lege şireturile şi să fixeze puntea către adolescenţă. Nu-mi place Teleshoppingul, ştii? Pe celălalt trotuar, puţin mai în faţă, un bărbat înalt îşi mângâia delicat măseaua, iar în faţa blocului, la prima scară de lângă şcoală, tinerii căsătoriţi se uitau la perdelele noi abia agăţate la geamuri. Pe strada perpendiculară, puţin mai spre ieşirea din oraş, un magazin cu de toate găzduia o îngheţată amărâtă şi speriată.