irinadehartie.blogspot.com Web analytics

luni, 24 august 2009

Cum jucăriile se iubesc câteodată. Cerul singur.

Mingea şi zmeul se rostogoleau în doi. Câteodată, fără să se poată atinge, se iubeau gospodăreşte. El îi întindea rufele acolo unde mâinile copiilor n-o puteau arunca, ea bătătorea pământul nunţilor şi când aveau timp cinau prin buzele mâinilor care-i înălţau. El îi citea în nori, ea îi curăţa nuci verzi şi-l bombarda cu seminţe de pepeni. Câteodată cerul se umplea de nuanţe: ea cu vorbele de duh, el cu privirile deocheate, ea cu gâtul gol, el cu aripile arcuite, el cioflăia şi ea se dădea cu fundul de pământ. În sfârşit cerul îşi făcuse prieteni. Parcă era totuşi mai singur. Masa în trei nu se ia numai în filmele proaste. Mingea se gândea să-l cupleze cu fântâna. Fântâna era uşuratică. Cerul era cam ciudat, cam fidel.
Culorile şi creioanele de ochi, sfoara năbădăioasă şi teama de naufragiu, colţurile lui şi coapsele ei misterioase-peisaj de iubire în joacă.
Să nu minţiţi, copii!
Cerul rămâne singur.

3 comentarii:

Teodor spunea...

cerul ramane singur desi se bate lumea pe el :P

Fanfan spunea...

de asta se supara cerul cateodata si se acopera cu nori? pt ca ramane singur? deci il putem insenina cu mingi, zmei, baloane, avioane de hartie si ochi de copii ridicati spre cer? :o)

Irina Alexandra spunea...

Da...tot singur...săracul cer...
Să-i aruncăm nişte gânduri bunicele-poate-l mai înseninăm :) Avioanele de hârtie ar putea duce cuvinte frumoase, iar ochii copiilor nu mai au nevoie de nimic, sunt destul de preţioşi-chiar şi pentru cer.