irinadehartie.blogspot.com Web analytics

duminică, 30 noiembrie 2008

In luna iulie mancam bomboane de pom. Si radeam ca sa rad. Si ma impiedicam in fiecare dimineata de repetitiile pentru hora doamnei invatatoare. In iulie soarele incepuse sa miroasa a fan mucegait si din cand in cand aruncam o patura pe el ca sa ma obisnuiesc cu mine si cu intunericul din deodorantele cu portocale

Scop

Scopul ei era sa acumuleze 41 de puncte la joc, sa nu se loveasca de catarama rece si sa viseze din ce in ce mai des ca magazinul de pe bulevard are vechiul format si e plin de flori mov de toamna. Si scopul ei s-a risipit odata cu absenta visului de la intalnirea de la ora 21, un vis pe care nu voia nici sa-l implineasca, nici sa-l sperie, ci doar sa ii zambeasca timid pe dupa crizantemele bej desenate pe peretii barului.

sâmbătă, 29 noiembrie 2008

Papusa de portelan


Ma apropii de chiuveta cu gandul la snitelele de pui. Ma uit in oglinda si ma intreb de ce am urme de perna pe fata la cinci dupa-masa. Ridic o mana ca sa imi asez parul infometat si simt chiuveta rece pe pielea de pe burta.Apoi ma transform in papusa de portelan. Vraja a fost facuta. Acum mi-e teama ca o sa ma sparg la cea mai usoara bataie in usa. Am ochi de sticla si imi place sa santajez iepurasii din cada. Ma indragostesc de buretii albastri si de sinagoga din Sinaia. Sunt singura. Sunt o papusa de portelan singura care nu doarme de teama ciocarliilor. Si nu vreau sa ma marit. Sunt o papusa de portelan specialista in IT la companii multinationale care nu stie sa scrie de mana si are ca asistenta personala o investitoare carliontata din plumb.

Sunt singura pe o corabie de hartie de matematica. Si nu prea-mi place geografia. Nu prea-mi place sa merg cu tramvaiul. Nu-mi place sa se joace cu mine copiii de peste trei ani.

Sunt o papusa nervoasa pe care o apasa caldura laptopului pe pielea de pe burta de portelan.Vraja a fost facuta. E cinci si zece. Mi-e foame. Ma asteapta snitelele.

marți, 25 noiembrie 2008

Necugetari...




Cand nu-ti gasesti locul si nu stii daca ora 18:00 e zi sau noapte...si n-ai nevoie de nimeni, dar te simti singur...cand nu vrei sa mananci, dar ti-e foame rau...cand nu-ti amintesti nici daca ai fost vreodata la opera, nici daca se mai pun cratime in limba ta...si n-ai nevoie de apa, dar ai vrea sa bei vin ieftin...cand nu stii daca sa inseli pe toata lumea sau sa minti ca n-ai fost inselata niciodata...si n-ai nicio treaba, dar esti obosit...si n-ai nicio grija, dar esti impovarat...si plictiseala te macina, dar nu gasesti cafeaua solubila...ti-e teama de poeziile de dragoste si de secolul XVIII, de minciunile amantilor altor femei si de minciunile tale pazite cu grija in Hades...cand nu mai stii daca intrerupatorul e in partea dreapta sau sub usa si nu mai stii daca sa citesti o carte sau sa platesti amenda la biblioteca..si ti-e teama...si ti-e ciuda...si ai nervi si nevoi si-ai vrea sa nu mai existe semne de punctuatie...Atunci te trezesti brusc si vezi umbrele dolarilor pe pereti..si te linistesti...esti in siguranta...E seara...

luni, 24 noiembrie 2008

Din Moscova


In Moscova eram alta.
N-aveam timp sa-mi sterg nasul si ma dureau buricele degetelor atunci cand trebuia sa-ntorc foaia. Eram o femeie cu caciula mare de lana si cu ochii aruncati, despartiti, innebuniti pe de-o parte de dorul lui William, pe de cealalta de carisma lui Putin.
Aveam un buton de aur in buzunar si ma rugam cateodata sa se transforme intr-un pestisor care sa ma invete cat detergent trebuie sa pun in lighean cand vreau sa spal trei perechi de sosete si o camasa patata de vin.
Eram defecta. Ma simteam doamna si cersetor pe planuri sovietice, ma simteam una dintre placile de faianta de pe catedrala (si ea defecta) din fata blocului meu.
Traiam in Moscova. Si traim bine.
Voiam sa zambesc mai des. Si voiam sa plang ca clovnii din parc. Si sa ma transform in membrul drept al legiunii straine. Voiam sa declansez razboaie care sa desparta culorile. Voiam sa fiu taran si sa ma ascund sub banca din fata casei strabunicului meu viceprimar.
Voiam sa cada Moscova pe mine si s-o iau la pas cu ea in spate catre casa. Voiam sa fug cu un circar si sa transform orasul intr-un trapez mort inainte de a omori pe cineva.
Cantecele spaniole ma urmareau pe strazile Moscovei ca o amintire proasta a copilariei, ca un ren tampit care nu mai stie unde si-a lasat nasul si care ma credea Mos Craciun.
Ajunsesem sa fiu insasi Moscova...cu frigul si manusile ei, cu cele 2565 de nopti in care se ruga sa vina cineva sa-i aduca un cocktail, sa vina cineva s-o invete sa adune si sa scada iubirea, sa vina incet cineva, s-o faca sa astepte...dar sa vina...
Asa ca am plecat....
Am desenat cu glossul incolor cate o cutie rupta pe fiecare obraz al catedralei si am plecat...
Am ajuns la Praga...
Si m-am transformat in Praga....trista...florareasa...singura....moscovita si morcovita.

O iarna


O iarna. Iara din 2000. 2000-ul aproximativ. Poate era inainte. Sau acum. Nu...acum nu.
O iarna dupa sase ore de scoala. Eram la scoala? Da...cred ca da...Eram mici...Eram atat de mici incat incapeam sub zapada. Ieseam in pauze, pocneam de doua ori din degete si ne inghitea zapada cu toate particulele ei de mizerie si magie. Apoi altcineva pocnea o data si eram in fata clasei, la tabla, uzi din cap pana in picioare, cu zambetul pe buze si cu satisfactia unei femei mangaiate amantul de gheata, dar cu creta in mana. Eram la fel. Baieti si fete. Nu stiam ce gust are alcoolul. Ne deranja fumul si ne miscau cantecele profesorului de muzica. Eram indragostiti unii de ceilalti fara sa stim ce e dragostea. Eram foarte fericiti si foarte prinsi in capcana unei comunicari incostiente. Astazi tanjim toti dupa ea si nimeni nu stie sa ne-o dea inapoi.
Ea nr. 1 frecventeaza cercurile mondene si cluburile din capitala agatata de o cravata argintie.
Ea nr. 2 s-a indragostit de El nr.1 si se iubesc fara sa se arunce in zapada.
El nr. 1 o suna de nenumarate ori pe zi pe Ea nr.2 si nu gaseste portita pentru a ii spune ca i-ar fi placut sa primeasca de Craciun o iarna de dinainte de 2000 si ceva.
Ea nr. 3 e indragostita de masini de epoca.
Ea nr.4 e poate indragostita de un barbat care o tine legata cu zale de fier de maturitatea lui.
El nr. 2 are doua vieti. Una reala si una de vis in vis. Ii place asa. Se consoleaza cu somn. Are nevoie de gheata si de zapada si sta sub o turma de raze de soare care il prajesc in stilul anului 3000.
Niciunul din ei nu fumeaza.
In aproximatia iernii din 2000 Ea nr.4 s-a indragostit de El nr. 2 sub zapada. Apoi au iesit si nimeni n-a stiut. Au ajuns acasa fericiti.

duminică, 23 noiembrie 2008

Dada student la bodegă

Dakarai Jabaral Nuru Aiyetoro Fulumirani Chuioke este un batrân în vârstă de 21 de ani, alb ca orice cutie neagră pentru aparate de zbor şi cu părul la fel de lung ca al sălciilor tăiate de la rădăcină. I se spune Dada şi locuieşte pe plaiuri mioritico-europene de 1 an şi 35 de luni. Ceea ce îl face să pară de-al nostru e că are în loc de buza de jos un apart de fotografiat din secolul al XIII-lea, iar în urechi are agăţate câteva sârme de întins rufe. Dada e student, locuieşte în cămin şi minte adesea, tulburat de câteva iele româneşti care locuiesc la el sub pat, că vine de pe un continent în formă de tub catodic rănit într-un dans de nuntă. Ceilalţi studenţi, mai inteligenţi pentru că beau sirop de ozon şi au ca pasiuni olăritul în sala de lectură, susţin că minte: că de fapt e dintr-un sat de lângă Chispaşa şi e aşa închis la culoare pentru că s-a înecat într-o poză alb-negru când avea 9 ani şi 45 de luni.
Dada (sau Nunu, cum i se mai zice la bodega la care lucrează) e un ucenic de lux. Nu munceşte pe bani, ci pe dinţi, nu doarme, ci mestecă mâncarea pentru cămilele din complexul studenţesc şi deseori citeşte în brânză stricată viitorul clienţilor. Patronul, un arab cu trei mâini şi opt neveste de carton, ispitit de muncitorii de la Facultatea de Ştiinţe şi Distihuri Mesopotamiene, l-a angajat pe Dada Nunu pe post de deschizător de conserve, îndreptar de tacâmuri şi spărgător de infarcturi miocardice. Drept răsplată pentru devotament, dăruire şi spirit de echipă, arabul îi oferă uneori, în serile de ianuarie, locul preferat al angajaţilor cu experienţă: lada pentru îngheţată. Acolo îşi face siesta uneori cu gândul la o lasagna din căluţi de lemn şi cu o fericire de dicţionar de termeni technicoculinari în suflet.
Ca să concluzionăm această descriere a celui mai râvnit component al aerului trandafiriu emanat de combinatul chimic de lângă campusul universitar, vom spune că minunatul Dakarai Jabaral Nuru Aiyetoro Fulumirani Chuioke plănuieşte să se însoare curând cu un sirop de tuse la genul feminin, o soţie care nu provine nici din ţara lui, nici de pe plaiurile noastre, ci din minunatul spaţiu al minunatei Insule Ada-Kaleh, tragic înghiţită în următorii 20 de ani de un preot care îşi va construi baraj în cadă.


P.S. Dada nu consumă desene animate decât în zilele de noiembrie, când televizoarele sunt înghiţite de fabricile de pufuleţi.

sâmbătă, 22 noiembrie 2008

Tentative de Haiku

Trepte şi prafuri
Mă sperie de sub suflet.
Aş vrea să fiu.


Un costum de in,
Mâncare exotică:
Iarna pe pâine.

Hotarat sa tac
A venit iarna si-am plans
Broastele cantau.

Pădure de crin,
Chemare la apă dulce,
Ciori rătăcite.

Ma gandeam la ea.
Un mac printre trandafiri,
Un vers de soare.

Marea în vizită.
Ne culcăm pe-o ureche:
Valuri de plastic.


Cetatea veche
Acoperă durere.
Mă îngrop în ea.

Copite de cal.
Merele zdrobite azi,
Suflet rătăcit.

Să fiu lumină:
Să sting şi să aprind tot
Chemaţi paza!

Cheie de argint,
Inimă, lemn de cireş,
Acopera-ma!

Cu bataturi si lemne de cires japonez....

miercuri, 19 noiembrie 2008

Din Paris...

Stau si ma gandesc cateodata ca n-am visat cand am vazut o ploaie de bruscute verzi pe nervii acoperisurilor din Paris. Mi-era teama de limbile lor murdare si de chitzaitul sarbatorilor necrestine pe care le promovau din cand in cand la radio sobolanii londonezi de la concurenta. Ma temeam si atunci, ca si acum, de nevoile bulevardelor si de praful de argint pe care il emanau tirurile inca neinventate.
Mi-e greu sa nu ma gandesc la primele televizoare prin care s-a plimbat Audrey Hepburn stinghera si la tigarile fumate de Mickey Mouse in culise. El si Minnie agitau sticlele de Coca-Cola inca nepromovate si se dadeau de ceasul mortii cand venea vorba de Amsterdam si de viitorul casutelor rosii. Mi-era ciuda atunci ca ma certasem cu muncitorii majordomului de la Casa Alba si ca imi pusesera interdictie pe Tunrul Eiffel. Si ploaia de broscute murdare a venit ca o binecuvantare peste visul meu imbatranit de laptele praf al pruncilor marocani abandonati la granita.
Uite vezi....de-aia ma bucur acum...cand vad ca suntem partasi la criza mondiala..Macar acum ma lasa sa fumez acelasi chistoc cu Mickey fara sa-mi mai sara in cap nebuna de nevasta-sa....
Uite..parca incepe sa iasa soarele...broscutele imi soptesc ca incep desenele...
Actiune!
"Mickey...Minnie...lasati tigarile"

Cu cantec de vioara...

Ea avea 15 ani..el avea 17. Credeau ca sunt mari. Si eu credeam. Aveau nevoie de agitatie.Aveau nevoie de frunze uscate pe care sa le calce in picioare cu tocurile, cu crampoanele, cu numele de fata pe care el voia sa il faramiteze sub actul de casatorie. Aveau nevoie de mila din partea viitorului, de note mari la teze, de apa potabila si de stangacie din partea celorlalti tineri de ambele sexe.
Le era dor de viitor si se gandeau la un iulie indepartat pe care era foarte clar ca il vor rata. Se simteau singuri si vinovati pentru esecul ninsorilor topite in namol, pentru pantofii pe care ii puratu si pentru care doar ruptura mai era prevazuta, pentru telefoanele pe care niciunul din ei nu mai avea vreodata sa isi lase sufeltul. Erau singuri...cu pantofii lor rosii, cu caietele goale, cu lejeneriile colorate care n-aveau nicio soarta de izbanda, cu nemerniciile norilor care ar fi vrut sa o pastreze tanara, dar care aveau de gand sa o manjeasca peste cativa ani cu niste vopsele ieftine.
Mirosea a bautura. Si nu stiau de ce. Aveau impresia ca distanta, norii despre care inca nu vorbisera si promisiunile unei psihologii moderne aveau de gand sa ii lege intr-un buchet de frunze creponate....
Miroase a bautura...si el s-a transformat intr-un om fara discernamant, iar ea inca mai poarta pantofii rosii si sufletul scuipat in fiecare zi de cateva ori pe telefon...

marți, 18 noiembrie 2008

Sub salcie..

Sunt unul dintre oamenii strazii. Am 33 de ani si locuiesc de 2 ani sub o salcie. Am inima scrijelita de o femeie frumoasa si nu reusesc sa traiesc mai mult de 2 zile fara sa imi inec amarul in bautura. Ma imbat cateodata si strig sub balcoanele femeilor cu casa : "Maria, la chiave!!!" Si iese cate-o Maria a cate unui barbat fericit si imi spune rastita:"Du-te, omule, acasa! Du-te inapoi in Italia! Cine crezi ca-ti mai da bani ca sa-i bei iar? "
Si-mi pare rau. Ma rog la Dumnezeul meu treaz sa nu ma mai lase sa ma jignesc singur, sa nu ma mai lase sa strig dupa cheia pe care n-o mai am, sa nu ma mai lase sa imi fie pofta de ciocolata alba fierbinte pe care mi-o facea ea seara, inainte de somn. Sunt beat si mi-e somn. Mi-e somn si-as vrea sa fiu actor. Sa ma rog la Dumnezeu si sa nu ma mai cred printul Danemarcei. Sa fiu rege sub acoperisul meu, cu femeia mea, cu ciocolata mea calda, cu Dumnezeul meu beat de fericire ca nu mai suport alcoolul. Si sa rad. Sa rad si eu din cand in cand la cate-o gluma de-a copiilor...Oare cati copii am? Am copii? N-am copii...N-a vrut ea...N-avea timp...N-aveam timp de glume.. Eram fericiti..mergeam cu masina...Oare ce culoare avea masina mea? Aveam masina?
Dumnezeul meu treaz...ajuta-ma sa nu mai beau..si promit ca..."Nu va suparati ...aveti sa-mi dati si mie 1 leu? Am nevoie de...
...bautura...

sâmbătă, 15 noiembrie 2008

Hermenexilda

Hermenexilda are 17 ani. Sau cel puţin aşa susţine. Bea Fanta de portocale cu lapte şi îşi imaginează că e bere norvegiană, are trei cărţi de poveşti pe care le reciteşte din şase în şase luni, ascultă muzică mexicană şi câteodată se îmbracă în costum de baie şi înoată în chiuveta din bucătărie.
Hermenexilda e sora lui Hermenexildo.

Apropo..cunosc un inger mason care canta la violoncel si se machiaza cu albastru strident.

Concurs

Să-ţi explic...
Eram foarte tânără, între copil şi adolescent. Credeam că ştiu totul. Şi nu ştiam nimic. Scriam într-o agendă, decupam poze, citeam noaptea Rebreanu, Călinescu şi Preda, mă îndrăgosteam şi visam mult. Mă apăsa un viitor prea plin, prea de succes, prea viitor. . Mă speriam adesea de gândul lansărilor de carte şi aveam emoţii de parcă ar fi fost a doua zi. Mă imaginam cu copii şi carieră şi îmi făceam griji pentru soţul care mă va aştepta poate în câte o noapte în care o sa lucrez până la epuizare şi o să-mi uit copiii la grădiniţă.
Să-ţi explic....
Sunt tânără, între adolescentă şi tânără.Cred că ştiu totul. Şi nu ştiu nimic. Scriu pe un blog, fac poze, citesc ziua Roth, Kundera şi Borges, mă îndrăgostesc şi visez mult. Mă apasă un viitor prea plin pe care încep deja să îl aştept.. Mă sperie adesea gândul că nu mai vine şi am emoţii de parcă l-aş aştepta într-un aeroport din Japonia. Mă imaginez cu copii şi carieră şi îmi fac griji pentru iubitul meu care are febră. Azi-noapte mi-am epuizat toate resursele de pe card. Mi-am uitat cheile acasă.
Descoperiti diferentele dintre cele două imagini şi veţi câştiga automat: Premiul 3: Un prezent de aur, Premiul 2: Un viitor de argint, Premiul 1: Un trecut ruginit

vineri, 14 noiembrie 2008

Ce buze dichisite ai!

A sarutat-o cu dichis. Asa...cu un biscuite cu scortisoara, cu o cireasa coapta, alta cruda, cu o panza topita crem, cu un nasuc de clovn si cu un bulevard plin de flori. Asa o saruta el. Cu tot ce putea. Cu toata forta, toata nebunia, toata inteligenta, toata educatia, toata proasta-crestere, toti anii care-i lipseau de-acasa, cu dorinta tuturor baietilor de a o saruta, cu dragostea pe care o simtea fata de parul ei, fata de unghiile ei, fata de visarea in care cadea cateodata cand el o intreba cat inseamna 7 x 8.
Asa o saruta. Cu toata mizeria blocurilor in care acum 19 ani se indesau cartoane si schelete de metamorfoze, cu structuri metalice, cu baxuri de Coca-Cola, cu iaurturi expirate, cu fire de par alb, cu buze uscate, cu ochi vii si cu febra mare, cu toata nesimtirea calatorilor din tramvai, cu intersectiile goale la care visa, cu mainile care le lipseau cersetorilor si cu cartile pe care le citisera impreuna toti locatarii blocului KM5.
Cu dichis o saruta. Cu tot ce ii trebuie ei, cu tot ce ii poate da el, cu papusi de plastic si cu copii din carnea lor, cu haine scumpe, cu carpe de bucatarie, cu mancarea arsa, cu iarba de Pasti, cu cantecele vechi si cu zgomotul maturilor la 5 dimineata cand mama vitrega isi scoate copiii din orfelinate...
Se lasa sarutata cu dichis.

joi, 13 noiembrie 2008

La vita e bella...

Pe străzile din Timişoara încă se mai plimbă ofiţerii activi de ulani. Se apleacă peste balustradă şi aruncă pietre în Bega cea singură şi murdară, iubesc ţărăncile din 700, se îmbracă mai mereu din Iulius Mall şi niciodată nu mănâncă înainte de ora 14:00.
Prin Timişoara umblă din când în când şi Prinţul Juan Carlos. Se ia de mână cu afişele electorale, se strâmbă la soarele ţigănos şi-apoi se întreabă de ce tot pleacă românii de la atâta bineţe şi atâta ortodoxie.
Pe undeva pe Take Ionescu l-am văzut ieri şi pe Bill Gates care a venit să numere licenţele din complexul studenţesc. Era un pic supărat, dar nu se aştepta la atâta verdeaţă, shaworma şi popcorn cu caramel.
Din Bastion ieri a ieşit chiar un balaur care îşi căuta consoarta disperat şi n-a ştiut unde să se plângă până nu a dat cu ochii de Joc Secund. A intrat acolo, a ascultat o conferinţă despre poezie şi filozofie şi s-a transformat în om de ştiinţă indiam. Îşi spune Gahatga Mandi şi nu mănâncă sub nicio formă dulceaţă de trandafiri.
Sub mine nimic. La apartamentul 5 nu se aude nimic. Se pare că încă nu au venit de la Paris. Probabil s-au întâlnit cu Dickens şi cu Charles si au fost reţinuti pentru autografe.
Vă rog, dacă îi vedeţi pe cei de la Beatles...spuneţi-le că îi aştept...Le-am indundat apartamentul...şi cred că li s-a umflat parchetul....

Cine mai plânge la 4:36 AM?

Pe sub rama dreaptă îmi scapă o lacrimă de somn. Se aşteaptă talente noi la concursul de plâns dimineaţa la 4:36. Avem nevoie de chitarişti, de zugravi, de matematicieni, de zmei, de precupeţe, de imigranţi, de emigranţi, de genuri gramaticale şi arareori de redactori de note muticale...adică nici muzicale..nici mute..ceva..la răscruce.
Înscrierile se fac până în data de 15.09.2010 şi decernarea premiilor va avea loc în prima duminică după 21.09.2002. Vă aşteptăm! Elevii, studenţii şi pensionarii sunt înscrişi de la sine. Restul...vă rugăm completaţi dvs. o cerere...şi vă mai aşteptăm cu drag. Dacă doriţi puteţi proba. Poate găsiţi ceva ce vă place. Apoi vă vom oferi drept rest trei gume Orbit şi vă vom întreba dacă nu vreţi să asortaţi lacrimilor câteva suspine. Nu nu...pe frez nu ţinem! Şi mai lăsaţi-mă că sunt în pauza de masă...La 4:36 AM mâine deschidem din nou ghişeul.
Pe sub rama stângă îmi scapă o înjurătură de somn.
Mulţumesc! La revedere.

Mjlocul unei povesti din Porto. Proiect

Norii se cearta. Ei se saruta. Femeia picteaza cu degetele si barbatul o cearta cu buzele. Ea se strecoara pe sub bratele lui goale si se apropie de candela aprinsa la coltul unei case din faianta albastra. El rade si inghite in sec. Si-ar dori sa poata si el sa aprinda din cand in cand candele. Dar n-are nevoie. E fericit asa. Si mama-sa i-a spus, cand a plecat de-acasa, din Oltenia, sa nu-si doreasca niciodata mai mult decat ce are daca e fericit. Asa ca nu aprinde candele. Se mai roaga din cand in cand in tacere, dupa ce o saruta de noapte buna. Ea fredoneaza un fado trist, el o doina(asa afon cum e) si-apoi se sfatuieste cu Dumnezeu despre viata ca imigrant intr-o tara mai trista decat si-ar fi putut imagina vreodata strabunii tai.
A doua zi ea il invata din nou sa picteze cu pensulele, cum stie de pe vremea cand colora ingeri, iar el o cearta din nou cu buzele uscate de vantul din Porto. Si se intoarce catre candele si se stramba la ele cu neputinta unui prieten bun care ar vrea sa le imbratiseze, dar ii e rusine.
Si-apoi... cand el a plecat de acasa, din biserica in care o fata din alte parti picta ingeri, acolo inca se aprindeau lumanari galbene, subtiri si cam scumpe pentru o biserica intr-un sens giratoriu.
Si-atat avea de spus ziua, sub cerul liber din Porto, porumbeilor patati care ciuguleau ceara din canuta rosie in care Dumnezeu isi pastra rugaciunile.

miercuri, 12 noiembrie 2008

Pe mine ma plouă uneori cu cafea amară. Cu versuri uscate de crivăţul din Marea Caspică. Şi de cele mai multe ori râd. Râd cu zdrăngănituri de chei şi cu bătăi în poartă şi cu note din Marşul lui Radetzky. Râd pentru că nu pot să termin Versetele Satanice ale lui Rushdie. Şi râd de bietul om pentru că l-au condamnat la moarte pentru scris. Râd de voi. Râd de toţi papagalii care beau lapte cu miere şi cu lămâie şi râd de fiecare votant al primarului în parte. Îmi place câteodată să gătesc şi să râd de spuma supelor, de rădăcinile ţelinei şi de mirosurile de prin frigider. (Asta nu fac foarte des pentru că mi-e teamă de rutină.) Aşa că de cele mai multe ori, când mi-e foame, îmi iau umbrela galbenă, o deschid pe jumătate, dau drumul la armata de fluturi şi plec prin oraş în recunoaştere.
Apoi vine ploaia. Şi mă plouă mai întâi cu cafea boabe, apoi cu cafea măcinată, apoi cu cafea umedă, apoi cu cafea făcută, cu cafea amară, cu cafea cu zahăr, cu cafea rece...până într-un sfârşit când începe să ma plouă cu ceşti goale şi începe să urle umbrela de durere. Şi-atunci încep să plâng. Şi plâng ca Prometeu când avea 15 ani(dacă mă auzi, Prometeu, nu mai plânge!) din cauza ciorilor albe ce aveau să vină...şi care n-au mai venit nici astăzi de teama criticilor mitologiei şi de dragul turiştilor Muntelui Athos.
Mă întorc acasă liniştită. Îmi şterg lacrimile cu gândul la vreo invazie a ceaiurilor de la Cărtureşti, îmi şterg ochii cu umbrela spinoasă şi-apoi râd aşa cum fac fetele de 15 ani când se îndrăgostesc...
Şi mai ales râd de culori.

Conversaţie pe marginea unei neprăpăstii

"Simpatizez cu tine"...i-am spus într-o română stricată. El mi-a răspuns după vreo două ore că nu-i pasă. De parcă nu ştiam. A plecat strâmb către canapeaua descusută a unui prieten comun. L-am întrebat dacă orele şapte vor sosi în curând sau mai aştept mult în picioare. "Ce dată?"..m-a repezit. "Zece a şaptea două mii cinci." I-am spus. Iar el mi-a trântit-o cu nepăsare. "Suntem în unşpe a unşpea două mii opt." Iar eu am plâns. Am plâns de ciudă că nu mai ştiam dacă în limba română unşpe era înainte de şapte. Pe vremea aia vorbeam chineză fluent. Acum am uitat-o şi pe-asta. Sunt doar un mut venit din deşert să bea puţină apă.

duminică, 9 noiembrie 2008

Mărturii din sanatoriu

"Am văzut astăzi pe scara blocului un tigru siberian. Apoi m-am trântit la pământ speriat de bombele inamicului şi-am râs. Am râs de neputinţa mea. Cum aş putea crede că în scările de bloc din oraşele din vest se mai trage cu tunul. Aici luptăm toţi drept, aici toţi ştim scrimă şi toţi cultivăm viermi de mătase. Avem nevoie unii de ceilalţi ca să îi gătim preşedintelui orez cu lapte de ziua lui şi nu apelăm niciodată la cofetării pentru că aparrţin monarhiei. Mă speriasem. Am auzit un zgomot şi am crezut că e mai-mult-ca-perfectul. De fapt era un canibal depresiv care face terapie cu domnişoara psiholog de la apartamentul 5. Sunt sigură că îi devorează toate cuvintele. E tare drăguţă. Într-o zi chiar ne-am căsătorit. Pe vremea când eram bărbat. Astăzi m-am transformat într-o cutie de medicamente fără contraindicaţii. Mi-au propus să apar într-o reclamă cu halate. Iar eu le-am spus că sunt puţin neartistă. Ei au râs. Nu-mi plac oamenii care râd de cuvintele cu ne în faţă. Nu-mi plac nici Spam-urile din mail. Imi plac câteodată farurile de la maşini. Şi atunci le spun nefaruri. Ca să râdă lumea şi ca să mai plâng şi eu..Prea râd aşa..mereu.."