Ea avea 15 ani..el avea 17. Credeau ca sunt mari. Si eu credeam. Aveau nevoie de agitatie.Aveau nevoie de frunze uscate pe care sa le calce in picioare cu tocurile, cu crampoanele, cu numele de fata pe care el voia sa il faramiteze sub actul de casatorie. Aveau nevoie de mila din partea viitorului, de note mari la teze, de apa potabila si de stangacie din partea celorlalti tineri de ambele sexe.
Le era dor de viitor si se gandeau la un iulie indepartat pe care era foarte clar ca il vor rata. Se simteau singuri si vinovati pentru esecul ninsorilor topite in namol, pentru pantofii pe care ii puratu si pentru care doar ruptura mai era prevazuta, pentru telefoanele pe care niciunul din ei nu mai avea vreodata sa isi lase sufeltul. Erau singuri...cu pantofii lor rosii, cu caietele goale, cu lejeneriile colorate care n-aveau nicio soarta de izbanda, cu nemerniciile norilor care ar fi vrut sa o pastreze tanara, dar care aveau de gand sa o manjeasca peste cativa ani cu niste vopsele ieftine.
Mirosea a bautura. Si nu stiau de ce. Aveau impresia ca distanta, norii despre care inca nu vorbisera si promisiunile unei psihologii moderne aveau de gand sa ii lege intr-un buchet de frunze creponate....
Miroase a bautura...si el s-a transformat intr-un om fara discernamant, iar ea inca mai poarta pantofii rosii si sufletul scuipat in fiecare zi de cateva ori pe telefon...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu