Norii se cearta. Ei se saruta. Femeia picteaza cu degetele si barbatul o cearta cu buzele. Ea se strecoara pe sub bratele lui goale si se apropie de candela aprinsa la coltul unei case din faianta albastra. El rade si inghite in sec. Si-ar dori sa poata si el sa aprinda din cand in cand candele. Dar n-are nevoie. E fericit asa. Si mama-sa i-a spus, cand a plecat de-acasa, din Oltenia, sa nu-si doreasca niciodata mai mult decat ce are daca e fericit. Asa ca nu aprinde candele. Se mai roaga din cand in cand in tacere, dupa ce o saruta de noapte buna. Ea fredoneaza un fado trist, el o doina(asa afon cum e) si-apoi se sfatuieste cu Dumnezeu despre viata ca imigrant intr-o tara mai trista decat si-ar fi putut imagina vreodata strabunii tai.
A doua zi ea il invata din nou sa picteze cu pensulele, cum stie de pe vremea cand colora ingeri, iar el o cearta din nou cu buzele uscate de vantul din Porto. Si se intoarce catre candele si se stramba la ele cu neputinta unui prieten bun care ar vrea sa le imbratiseze, dar ii e rusine.
Si-apoi... cand el a plecat de acasa, din biserica in care o fata din alte parti picta ingeri, acolo inca se aprindeau lumanari galbene, subtiri si cam scumpe pentru o biserica intr-un sens giratoriu.
Si-atat avea de spus ziua, sub cerul liber din Porto, porumbeilor patati care ciuguleau ceara din canuta rosie in care Dumnezeu isi pastra rugaciunile.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu