irinadehartie.blogspot.com Web analytics

sâmbătă, 25 decembrie 2010

Când?

Când copiii sunt copii şi Crăciunul e păstrat în pungi de plastic şi cutii de carton, amestecat uşor cu mărţişoare şi felicitări cumpărate de la colţul de lângă piaţă. Când dormi şi te trezeşti şi nu scrii despre tristeţe ca să nu-i întristezi pe ceilalţi. Când nu ştii să scrii despre tristeţe. Şi când dimineaţa cauţi motive şi prăpăstii între decembrie şi dimineţile broaştelor de hârtie. Şi te trezeşti şi te-ntrebi şi-ţi dai seama că nu ştii răspunsul. Iunie şi ianuarie sunt departe. 

Să nu fie numai de sărbători...Fericire!



luni, 13 decembrie 2010

Motive suficiente

  • Dacă el (soarele alunecă peste mare) şi ea (ninge încet, dar nu se prinde) nu s-ar fi cunoscut, în locul ghiveciului de pe prima stradă la dreapta ar fi zăcut un cais uscat, aproape mort, intenţionat abandonat de câteva idei împărţite greşit în silabe.
  • Pe spatele tău, pe ceafă mai exact, doarme un spiriduş mic parfumat matematic (e ceva cu trei, ceva cu patru şi ceva cu unu înainte de patru), care, când (şi dacă) adormi, se bagă în plapumă lângă mine şi-mi şopteşte formule inversate ca să-mi dea viaţa peste cap şi să mă neliniştească liniştit. 
  • Când în lumea ta imaginară se interesectează creioane neascuţie, linii subţiri şi peşti spadă, e semn clar că nu s-a schimbat nimic şi că e momentul să renunţi la iluzii şi idealuri nebotezate. 
  • Să se-nchidă străzile, vă rog. 

duminică, 12 decembrie 2010

Din cufărul lui Iuda

De obicei pisica şi bradul sunt daci şi romani. Tomana, stropiţi de nelămuriri şi îndoieli, coboară din liliac şi se transformă în mâinile unui bărbat cu părul albastru. Într-o seară bărbatul şi-a pus cele trei perechi de ochelari, s-a îndreptat către oglindă şi din ochi i s-au desprins culorile unei amante nefericite. Femeia şi-a pus cizme de iarnă, s-a apropiat de sertarul cu frunze coapte şi şi-a prefăcut genele în categorii gramaticale destul de puţin cunosute printre nefericiţii încifraţi. Supinul s-a făcut pisică şi crema de noapte de decembrie şi-a schimbat mirosul în brad. De obicei pisica şi bradul coboară din liliac când Iuda se ascunde în porumbii abia înfloriţi. Iarna gleznele lui Iuda sunt gume de mestecat scoase din cuptorul cu plăcintă. 

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Înfloreşte

Şi după un timp s-au rupt minele şi mi s-au aprins ochii şi mi s-au deschis venele şi din sânge mi s-a desprins un fel de zăpadă artificială care mă urmăreşte încă şi mă oboseşte şi de care eu şi cei şapte elefanţi cu urechi zburătoare pe care-i cunosc ne săturăm din ce în ce mai tare în fiecare dimineaţă. Casa mea se sprijină cumva pe nord-vest şi, ca să fiu curajoasă ca toţi finlandezii, o să spun că mi-e dor de mare.

Fără nimic

Mi-am amintit de mine. Şi m-am oprit în faţa acvariului, i-am pus unuia dintre peşti ochelari mari de vedere, l-am mângâiat cu silabele tonice şi l-am învelit cu cele nordice. Mi-am amintit de peşti şi mi-am spus câteva poveşti pline de consoane vesele tocmai ieşite din clădirea Operei. Şi-am uitat din nou de mine în favoarea unui elefant mic care când nu doarme rămâne fără ochi. 

joi, 9 decembrie 2010

Doar în gândul meu

Mă gândeam eu când eram mai mică şi mai puternică, dacă nu cumva Shakespeare minţea mult şi dacă un pisic n-ar putea fi un glob spart şi pus pe-o felicitare pentru oameni buni, dacă pe măsură ce creşti nu-ţi cresc oare şi aripi spre stomac şi dacă nu cumva cea mai frumoasă muncă din lume nu e cea de salvator de litere din turmele de cifre. M-am oprit puţin, nu mi-a răspuns nimeni şi-am trecut mai departe în amintirea vechilor semne cocoşate de întrebare. Mai pe la mijlocul călătoriei, când îmi încreţeam părul cu sârme şi bureţi, am luat-o de mână pe Nina Simone, am dus-o la uşa lui Racine şi i-am lăsat să se certe despre viaţa  şi pielea galbenă a Sofroniei. Astăzi nu mai vorbesc cu nimeni despre cât costă numele unui om fericit; când eram mai puţin sălbatică şi mai puternică, aveam trei colecţii de vederi şi cecuri care cumpărau trei fericiri întregi, fericiri din castronul cu indiferenţă şi raze ultracurcubeice, fericiri în aşteptare. Dar să ne lămurim puţin: Sofronia e un personaj din viitor care nu răspunde la întrbări şi nu visează decât fulgi de zăpadă separaţi. 

Jumătăţi de trucuri fără glas

Când te trezeşti cu iarna-n palme, în tricoul alb cu mâneci scurte şi note muzicale cusute pe nevăzute, te aştepţi fără voie ca cineva, probabil un angajat al priMăriei sau un şomer înfumurat, să te transformE în om de zăpaDă şi să mute dIn loc dulapuri linguşitoare, geografii nehotărâte şi căciuli mici de plAstic, să fie mai puţină linişte şi mai mulţi cartofi şi, ca în fiecare secol impar, să se trezească un monStru blând care să te-nveţe despre eşecuri şi dispariţii, nesăbuinţe şi alte cuvinte pe care le mai împart doar poeţii şi oamenii de ştiinţă. 

Până una alta, el şi ea împart şosetele. În pragul iernii, înainte să renunţe unul la celălalt şi la jumătate din lume, în tricouri cusute pe nevăzute, ei doi împart şosetele lui. 

joi, 2 decembrie 2010

Chiar dacă tu nu mai ştii

Pentru mine când trec anii, trec licuricii. Încărcaţi cu tot felul de minute surde şi mânjiţi de cuvinte sărate şi prea sărate, licurici obosiţi trec peste luna martie şi sar în decembrie ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic. Eu mă sperii. Eu mă bucur. Tot eu renunţ şi revin şi-o iau de la capăt. Încep de la coadă. Îl sudăm şi-l împărţim în zeci de bucăţele mici de şi de firimituri de plastic. Anul care stă să cadă-n cap. În mijlocul oraşului se umplu de buline roşii copii cu speranţe dungate. Pentru mine când trec licuricii, nu mai trece nimic. 

miercuri, 1 decembrie 2010

Croim ţări pe măsură

M-aş prinde astăzi cu mâinile sau cu urechile de un balon plin cu apă uşoară şi murdară şi-aş zbura din loc în loc, de la balcon la balcon, spre meleaguri în care steagul dansează mai puţin lasciv şi oamenii te primesc la ei acasă fără să te-ntrebe cât porţi la picior şi cine ţi-a croit cămaşa, spre ţări mai mici sau mai mari care mai cred încă în  onoare paradisului, spre bulevarde în care, dacă te opreşti puţin ca să admiri frigul nu te goneşte nimeni cu pietre sau stele călcate în picioare.
La mine acasă, sub cerul meu, se sărbătoreşte sărăcia, guvernul şi fotbalul altora. 

sâmbătă, 27 noiembrie 2010

Pic pic pic pictăm

Fire de cafea. Şi norii de zaţ neruşinat. Se transformă din peisaj în ramă. Părul meu fin se bălăcea în pastă de pix albastru sau verde. Pix verde. Mai bine creion. Părul tău e un creion gri de lemn. De câte ori vreau să scriu despre tine te trec la persoana întâi sau te transform în peisaj fără copaci. Eşti bobul de strugure şi casa mică din colţul oraşului, dimineaţă şi noapte şi ramă de tablou nepictat.

miercuri, 24 noiembrie 2010

Câmpuri premiate

În faţa blocului meu stă o mansardă. Tânără, cu geamuri de bumbac şi parfum de câmp bolnav. Acum aproape un an copiii erau mai copii decât astăzi. Şi din când în când, obosită de toate eforturile celorlalţi de a fi perfecţi, mă transform în subsol cu uşi de lână neîmpletită şi mă lipesc de spatele bănuielilor lipite pe burta frazelor fără punct şi virgulă; visele sunt vise în orice ANOTIMP. Şi dacă de câteva ori pe an după-amiaza se transformă în ac de siguranţă şi ghirlandele ţi se agaţă de pleoape şi te prinzi cu unghiile de primăvară şi de a b c z şi nu mai ştii ce să respiri, atunci poate-ar fi mai bine să te muţi la un etaj mai sigur, undeva între mansardă şi subsol, pe un câmp liniştit de lift şi agitat de curent şi cabluri. Mai bine mută-te în grădină. Acolo e frig şi sigur. Medical vorbind.  

vineri, 19 noiembrie 2010

Cu cercei

Îmi pierd cerceii cu îndemânarea caprelor care-şi lasă gândurile la câmpie. Nu ştiu de ce sau cum. De lemn negru sau buzdugane mici, de câte ori mă întâlnesc cu câte-un strop de fericire nesărată, las un cercel. Ca şi cum, liniştită de câteva nelinişti subconştiente, m-aş transforma o dată la două săptămâni în Cenuşăreasa din faţa Operei şi, speriată de tocurile prea înalte pentru prinţii care măsoară sub 1.84 şi-au urechi mari de cauciuc, aş alege să pierd cercei. Pierd cercei cu neîndemânarea caprelor care, odată ajunse la munte, se-ntreabă unde şi-au lăsat gândurile.

miercuri, 17 noiembrie 2010

Aşa te-ai trezit şi tu, dimineaţa, speriat de căderile de calciu care te atingeau nelămurite, cusute între cer şi placa tectonică a cutiei de carton cam ca iaurtul de cireşe şi îngheţata.

 Şi-acum eşti frunză ca şi cum numai eu aş fi putut să-ţi fiu copac, zise veveriţa.

joi, 11 noiembrie 2010

Şi-acum ce mai faci?

Bun, situaţia e următoarea: 

Prin ochii suferinţelor mele de adolescentă întârziată se zăreşte vag o turmă de trompete care-şi zbiară nerăbdarea. Printre gratiile sufrageriei mele spirituale nu se pot măsura nici planurile de viitor, nici animalele mici, scrise cu creionul sălbatic, 0.7 cel puţin, ale imperfectului. Ne plângem. Între timp, concluzia, singură, se împachetează şi-şi cumpără bilete de avion la reducere. Atâtea câte pot intra în buzunarele unei concluzii şchioape, forţate şi nefericite. Să cumpărăm bilete de avion şi să le vindem la mâna a doua, când ne dăm seama că numai concluziile noastre nu sunt cele corecte. 

O mie de minciuni vesele cât un pumn mărunt de adevăruri triste. 
Cam asta a fost situaţia. O declarăm încheiată. Concluzii aparent fericite.

miercuri, 10 noiembrie 2010

Ea: "Visez că visez în muzeu." El: "Am o cădere de calciu."

Pentru ea ziua începe înainte. Azi-noapte am visat că dormeam în muzeu. "Suntem supăraţi. Noi doi. Fraţi. Să ne plimbăm prin curtea muzeului, zic eu. Sau să intrăm. Vedem peştii. Şi astronauţii de hârtie. Aşa-i că erau şi nişte doamne de plastic îmbrăcate urât? Mai bine rămânem să dormim. Poate când ne trezim supărarea se transformă în doi fraţi de făină udă şi  pe geam se vede Dunărea." Ne-au cam minţit. Dunărea se aude doar, aşa cum se auzea Atlanticul din camera mea improvizată. Azi-noapte am dormit în muzeu. Şi mi-a plăcut aşa de tare încât am adormit repede şi n-a trebuit să mă gândesc că mă dor mâinile şi că n-am terminat nimic din ce-am început şi că sunt puţin nefericită şi puţin iresponsabilă. Am dormit bine pentru că eu şi Răzvan eram supăraţi, dar am găsit soluţia. Să râzi de muzeu (cu râset clasic, de muzeu) e ca o vrajă mică, desprinsă cu necaz din picioarele goale ale unui păianjen mulţumit de viaţa lui profesională.

luni, 8 noiembrie 2010

Căpşuni

Într-o zi, în fiecare zi, mă caţăr pe pereţii peştilor şi-ai peşterilor şi mănânc strugurii şi lăstarii, puţin amari şi puţin acri, fiecare bob cu povestea lui, fiecare fir cu amintirile celorlalte. Cobor şi mă sprijin de perna şifonată, îmi număr culorile, mă-nvârt în jurul cozii de pisică-mic-prinţ. Eu dorm în limbi puţin vorbite. Ştiţi, limbile astea despre care oamenii de pe alte continente spun că sunt dialecte sau cadavre, limbile vorbite cu pasiune de o mână mică de oameni, cuvinte liniştite, pronunţate în voie ca într-un sat pierdut pe care toţi îl vânează deşi ori îl cred mort, ori nu ştiu că există. Eu visez regine. Şi motociclete, cai nu prea. Câteodată chinezi-călugăriţe, altădată ape şi leagăne roşii. Căţei mici şi albi pe biciclete vesele după sticle nedesfăcute de vin. Da, ştiu. Am mai spus. Dar dacă nu se repetă visul, repet eu. Câteodată oamenii mari suferă şi eu sufăr cu ei. De puţine ori tac ca să nu vorbesc, de cele mai multe ori sufăr ca să nu tac şi de câteva ori în viaţă vorbesc ca să nu sufăr.  

vineri, 5 noiembrie 2010

Din seria "eu sunt copil sau om mare?"

Când creşti şi ceşcuţele se transformă în bănuţi mici de argint şi cheile în broaşte şi broaştele în broaşte de chei, oraşele în parisuri cu majuscule şchioape, gurile în guri care beau cerneală în loc de delicateţe, adică atunci când creşti şi ştii că adevărul e adevăr, îţi dai seama că restul oamenilor nu sunt oameni-tu, ci oameni-ei, altfel decât tine, cu alte gogoşi şi alte gânduri şi alte guri. Au alte lucruri în genţi, sau n-au genţi, şi se pictează altfel în oglinzi. Aşa sunt oamenii. Dar numai atunci când creşti. 

marți, 2 noiembrie 2010

Tu i jo 
i la  lluïssor de les pupil·les que il·lumina 
l'essència de la intimitat.


(Josep Sou- Concert d'aigua)

sâmbătă, 30 octombrie 2010

Detalii despre laşitate. Tratat. Biografie. Atlas.

Şi ea, prinsă undeva între unghiile nu prea lungi de femeie-copil-om-cu-unghii-nu-prea-lungi şi sentimentele de vinovăţie, îi spuse aşa:

Dragul meu, 

Patru e linişte. Şi furtuni mărunte între blocuri, pe scările băncilor private care nenorocesc continentul, licurici mărunţi peste iubiri îngropate. Şi eu visez. Şi visez că dorm, că în visele mele somnul încearcă să mă convingă că originea ochilor s-a pierdut în tatuajul asiatic al unui strămoş legat de mâini cu bucăţi subţiri de obligaţii sociale şi că rochia a fost urâtă. Ne lipim pleoapele. Şase lacrimi, când în iunie se dezleagă câinii. M-aş fi bucurat să nu te cunosc. Mint. M-aş fi bucurat să te cunosc. Şi nu te cunosc. Visez din când în când că, într-un an relativ bisect, am purtat un tricou albastru- foarte albastru-, o ameninţare sănătoasă care m-a făcut fericită şi-o mână-n păr, ca să nu pară prea puţin. Şi visez şi eu. Şi mai visez, dragul meu, până când, într-o zi, o să visez din nou. 

Cu prea puţină sinceritate,
Zdrang. 

vineri, 29 octombrie 2010

Întâmplări înainte de vreme

Într-o librărie mică, undeva în vecinătatea cea mai intimă a liniilor de tramvai, l-am văzut astăzi pe Harry Potter. L-am recunoscut. Şi el pe mine. M-am uitat în ochelarii mari -la modă din nou după veşnicii de ruşine- mi-am dat seama că e el şi i-am zâmbit cumva fără voie; mi-am cerut iertare pentru că n-am văzut niciun film cu domnia sa şi pentru că nu mi-am permis să-i răsfoiesc cărţile, şi-am ieşit nelămurită din librăria cu tramvaie. Cam despre asta e vora, îmi spun. Toată existenţa mea se învârte în secunda numărul treizeci şi cinci din ziua cu v a anului cu plus şaptezeci şi cinci, în jurul unui personaj fantastic devorat de copii şi părinţi şi despre care nu ştiu nimic altceva decât că l-aş recunoaşte în orice situaţie, oricât ar fi ea de reală şi nerealistă, dar cinstită. M-am îndreptat nemulţumită de mine spre magazinul cu cosmetice fermecate şi mi-am cumpărat ceva cu dungi ca să mă mai scoată din atmosfera de peliculă dictată de stilouri magice impresionate de daimoni copilăroşi pregătiţi pentru mărţişor în luna octombrie. 

Ca să nu rămân speriată am adăugat un kilogram de gutui necoapte. 

Zenet - Un beso de esos



Los dos se creyeron un "Singing in the rain..."

marți, 26 octombrie 2010

Despre alţii

Eu, eu nu am maşină. Muncesc pentru taxi, pantofi şi din când în când tramvaie, autobuze şi fire, cum le spunem aici, în oraşul pe care l-am închiriat acum cinci ani şi aproape o lună. 
Eu, eu beau cafea. De vreo trei ani. Mai în plic la cuptorul cu microunde, mai la filtru altcuiva, mai la câte-un bar frumos cu lapte mic la cutiuţă. Cu linguriţa aruncată-n cana transparentă sau cu fulgi. Cu lapte natural, vă rog. 
Eu, eu vorbesc singură pe stradă. De obicei în altă limbă. Numai când ştiu că nu m-aude nimeni. Dar câteodată din senin apare un biciclist deloc surd care se-ncăpăţânează să-mi asculte gândurile. Şi tac. Sau nu tac. 
Eu, eu mă plâng destul de des. Cui nu trebuie şi despre lucruri neimportante.Imediat după, mă simt vinovată şi mă plâng pentru că mă plâng prea des.  Şi încerc să nu mă mai plâng. Şi nu reuşesc niciodată. 
Eu, eu credeam că am un sistem de valori. Dar când am ajuns nu se mai vindeau, aşa că mi-am luat un coş de paie şi le-am aruncat acolo pe toate. Ochii mei sunt atât de deschişi că mă dor. Valorile mele n-au sertare.
Eu, eu strâng facturile pe frigider şi nu mă uit niciodată la ele.
Eu, mâine.

luni, 25 octombrie 2010

Dimineaţa lui octombrie amar

M-am  trezit acum câteva minute cu idei selenare şi fraţi de iubite de fraţi inventaţi. M-am trezit mai importantă şi mai serioasă decât m-am culcat. Am adormit cu gândul la vreo draperie încă neînţeleasă şi m-am ridicat din pat de parcă peste noapte m-aş fi prefăcut în Siddartha şi mi-aş fi mâncat propriile nelămuriri, de parcă nu numai că n-aş mai fi eu, ci nimeni n-ar mai fi ce era înainte să mă muşte purecii din Personalul în care n-am urcat. Despre Nirvana şi Samsara nu ştiu să scriu. Dar ştiu că portocalele au coajă şi sâmburi. Şi că atunci când, dimineaţa devreme, te trezeşti cu senzaţia că n-ai găsit răspunsul, dar ţi-ai pus întrebarea, e cât se poate de posibil să fi nimerit într-unul dintre cuvintele astea nepretenţioase din altă limbă şi, pentru că nu ştiai unde eşti, să te fi întors grăbit spre casă, unde, chiar dacă verde şi subţire, te aşteaptă canapeaua.

vineri, 22 octombrie 2010

Dragă ........

Astăzi m-am hotărât să scriu o scrisoare aproape la fel de scurtă ca părul copiilor foarte mici, aproape nenăscuţi. Ce-mi mai place să zic "aproape" când sunt departe! Scrisoarea mea e scurtă şi plină de emoţie, scrisoare cu mâini subţiri şi nervi călcaţi cu fierul memoriei, scrisoare plină de scrisori pline de amintiri săpate în piatră şi nesăbuite. Ar putea fi scrisoare de dragoste. Sau de despărţire. De frică şi de ruşine şi de remuşcări încă întreţinute cu vinovăţie. Scrisoare de fugă, plină cu scuze neizbutite, scrisoare pentru oameni proşti sau buni, scrisoare de oglindă sau de măr muşcat în plasă de rafie. Scrisorile mele pot fi de toate felurile. Scrisori cu scrisul meu, încă nescrise, dar bine structurate, pe note muzicale şi cantităţi de consumn. Mai scriu puţin 

duminică, 17 octombrie 2010

A fost cândva o rândunică foarte mică. A mai crescut şi şi-a pierdut câteva aripi şi-o ramură de pin. Puterea s-a transformat în putere şi rândunica s-a speriat de câte ori a putut de orice enigmă socotită invers. A fost cândva o rândunică foarte mică. Acum zboară.

No quiero

Una noche en la que las princesas se dieron cuenta de que los cuentos no eran cuentos. De que en la historia quedan manchas de perfume y de que, aunque nadie lo sepa, hay alguien en algún sitio que se está apuntando todos los dolores de los arrepentimientos. Las princesas que, antes de la madrugada, se encienden cigarrillos y se dejan llevar por cada uno de los pasos de baile del recuerdo. Hay una cierta forma de hacer las cosas. Y es esa la que no te deja dormir y la que te hace prepararte para volver a la lista de precios cuando, una vez tomada la decisión, te acuerdas de que no hay ninguna razón para no hacer las cosas bien. Es así, dicen. Y nadie lo ha comprobado alguna vez. Casi descarada, casi sin querer, la ventana abre sus anillos y se estira en la cama de algún desconocido. Por rabia, las noches se confunden con la b de las esdrújulas. Siempre ha sido fácil. Hay algunos que no lo entienden. El resto, los sabios, se han enterado de que desde abril hasta octubre sólo pasa una gota de tiempo, sucia y tímida como los cuadros que nunca has pintado. Píntate la cara con realidad. Aquí está mi decisión. Ahora vamos a tirarla por los anillos de la ventana cerrada.

joi, 14 octombrie 2010

Facto Delafé y las Flores Azules - Enero en la Playa

Arta se leagă cu puţină făină de grâu

Mai acum vreo trei zile şi-un pic mi-am aruncat sticlele din ochi într-un pahar plin cu nevăzut. Şi-am măsurat din nou cu pete mici de cărbune toate minutele neterminate. Într-o toamnă cu târziu clasic am sărbătorit silabisirea weekend-urilor şi-a genitivului, am colorat fiţuici cu note bune şi note triste şi de câte ori m-am împiedicat de-un soldat îngâmfat l-am transformat în sunet de telefon fix. Mi-am spus apoi că poate e momentul să-mi scot diploma de vrăjitoare de sub pat şi exact înainte să ningă mi-am croşetat un fular mic cu ciucuri mari ca să mă laud fără prepoziţii. Mi-am acordat chitara cu pensula. Şi-am hotărât împreună cu toţi cei fără putere de decizie că soarele e mai mult măr decât lămâie şi că e timpul ca pentru dragostea sirenelor să se îndure lupte cu durerea dorului şi mai ales cu doi litri de vin şi-un pic de zahăr în vodkă. 
"Înainte să apară oamenii, nici nu mi-ar fi trecut prin cap că licoarea şi licuriciul s-ar putea ţine de mână." - zise un domn cu cearcăne, puţin supărat pe televizoare. 

luni, 11 octombrie 2010

Apa de dinainte de noiembrie

Pentru că, îmi imaginez şi eu, trebuie să fie puţin cireaşă-acră să nu poţi să spui ce vrei. Să trebuiască să-ţi inventezi spaţii goale, să dai afară mobila şi prăjiturile din câteva sectoare mărunte ale creierului ca să poţi să depozitezi dureri care n-au voie să se dezbrace, care n-au timp să-şi coloreze urmele cu creta de pe buzele altcuiva şi care, mai ales, răcesc de fiecare dată când cade tavanul bazinului olimpic din oraşul cu ape crude. Vacanţele de iarnă trebuie să fie aproape ca un cozonac care nu creşte. Şi nedefinite, cremele de corp trebuie să se tranforme în explicaţii neînţelese şi mai puţin acceptate decât orice licoare roşie în pahar cu picior. Probabil că cineva bate ţara mea cu piciorul. Şi eu aştept strânsă în braţe de cana cu clopoţei.  

vineri, 8 octombrie 2010

Explicaţii supărătoare

Când lucrurile încep în martie şi se termină la opt fără zece cu convingerea că nu se pot uita înseamnă că nu se mai termină pentru că n-au început şi că florile de gutui s-au pierdut printre dinţii pisicilor alcoolice, că inelele albe se transformă în unghii de soc şi că, aproape imposibil, bucăţi de pâine albă se sparg în ochii coloraţi ai păpuşilor de sticlă din filmele britanice.

marți, 5 octombrie 2010

Mi-e cam dor de iarnă şi-aş vrea să-mi treacă



Să ascult hârtia când se îndoaie, plăpândă sub mână europeanului cucerit de venele cireşilor. Şi să nu-mi găsesc instinctele întoarse pe dos sub apele dezordonate din bibliotecă. Uite! Acolo sus, departe, mai aproape de cearcănele cerului decât de oraş, o linişte curioasă, agăţată pe o sârmă rămasă singură. După concert sârmele rămân singure şi liniştite, care mai de care mai simandicoase, şi se ascund pe sub porţile miniştrilor absenţi. Şi eu sper acelaşi lucru. 

sâmbătă, 2 octombrie 2010

Pentru cine nu ştie cu câte cuvinte se cumpără kilogramul de gheaţă, să caute soarele. Şi când l-o găsi, să-mi dea de veste. Aş avea câteva economisite. Mulţumesc.

miercuri, 29 septembrie 2010

Din cutia cu dinozauri albaştri şi broaşte ţestoase înţelepte

Într-o seară, pe la nouă, m-am trezit prefăcută-n miros de pâine prăjită, abur de cafea amară şi cântecel de trompetă, un fel de jazz de mic-dejun, într-o seară pe la nouă. M-am jucat puţin cu un haş mic de mână, am tricotat trei pliculeţe de ceai şi-am pus semne de întrebare peste şi înainte de plăpumică. După, mai pe la zece, m-am aşezat turceşte sub masă şi-am jucat şah cu covorul. Eu mi-am pariat florile de mărgăritar, el banii de la CEC. Când ne-am plictisit, el s-a culcat în sunete mici de cobză spartă şi eu m-am dus singură până-n Singapore ca să-mi măsor neîncrederea în privighetori şi-n lemnul de brad bătrân. Când m-am întors, după câteva săptămâni pline de mister împrumutat din părul unei doamne de optezeci şi şapte de ani din avionul numărul 4 care pleacă din sensul giratoriu, când m-am întors - cum spuneam - mi-am împletit părul şi mi l-am prins cu oglinzi mari şi strălucitoare- deşi nespălate, am sărbătorit întoarcerea motocicletelor din oraşe călătoare şi-am sărit peste valurile despărţite în silabe ca să aflu cine şi de ce nu s-a uitat în ochii tăi în momentul în care ţi-ai legat urechile cu zâmbete sociale. Între timp am suferit puţin şi m-am întors la mirosul de pâine prăjită. Îmi place să fiu cântecel. La şah pierde întotdeauna cine nu ştie să spună Ă şi RR. 

Pe strada îngustă, spre mare

În cartierul nostru parizian nicio casă nu semăna cu cealaltă. Scări mici sau înalte, fără scări, cu colţuri sau rupte din loc în loc, melci sau scoici, scări cu flori pe margine în vaze înalte de paie sau scări fără flori. Despre scări s-ar putea scrie un tratat şi eu l-aş citi nerăbdătoare. Las cartea din mână şi urc către cartierul parizian. Câţiva ani de când într-un oraş pe malul unui ocean mic am văzut o vitrină cu pantofi urâţi din piele de orice. Pe talpă se lipise parfum de criză sentimentalo-psihologică. Dimineaţa, când mă trezesc cu ochii lipiţi cu cartier parizian, simt pe încheietura bleagă un parfum care nu-i al meu. Şi-ncerc să-l păstrez cu toată forţa franţuzească a japonezilor care trăiesc în Londra. M-am mutat într-un cartier cu canapele în loc de scări. Ca să faci salturi trebuie să te transoformi în picătură de sânge şi să te laşi înşelat de termometre şi doamne înalte şi subţiri care montează canapele în fuste de blugi. Cel mai frumos moment al zilei e vocea subţire a celui care, crezând că a pierdut, câştigă premiul de popularitate.

miercuri, 22 septembrie 2010

Te pictez. Soldăţei mici de frunze şi ceai amărui. Nori mici de carton care se rup pe pături scămoşate întinse graţios pe iarbă. Lilieci încă verzi cu flori măcinate. Maşina de tocat plină cu dragoste şi altruism. Te pictez.

marți, 21 septembrie 2010

Din vârful creionului de lemn

Măsura mărgelelor de sticlă a mai fost scrisă. Cu succes parcă. Şi-am luat-o şi eu o dată ca exemplu şi-am plantat-o într-un autobuz; tot cam atunci i-am dat voie unui bătrân albastru să-şi sufle mânecile şi să ridice de pe podeaua mării toate zâmbetele şi toate regretele plânse şi neregretate până atunci. Când ne întreabă despre ce e vorba în poezie, cam tot timpul spun că pentru mine aş vrea o carte mare cât un copac fără ramuri în care să-mi doresc toată ziua  şi fără să vreau să mă macine o stare de fericire interioară nemaivăzută. Şi dacă nu sunt prea inspirată şi înţeleaptă cu dorinţele, atunci nu vreau nimic altceva decât să mă transform într-un atlas mic, foarte mic, şi să mă prind cu cârlige albastre de draperiile  fabricii, să dau din picioarele pline de litere din ce în ce mai tare de câte ori se confundă becul cu luna şi să mă întreb în fiecare dimineaţă cât de subţire e cerneala cu care se scrie victoria în cărţile de revoluţie/război/istorie. Istorie care, în mod evident şi normal, începe undeva în jurul orei unu noaptea. Cam atât despre feline şi cărţi în care verbul a dori e la loc de cinste, de substantiv adică. 

luni, 20 septembrie 2010

Albuş de boltă peste Dunărea austriacă

Înot printre bandaje şi răni închise cu săpun-pastilă de liliac şi somn, bucăţi de miez de pâine proaspătă şi vise cu poduri greceşti peste ferestre lipite de pereţi albaştri. Câteodată, când ne întâlnim noi doi la capăt de balustradă şi-mi iau în buzunare cuvintele din limbi necunoscute şi cântăm muzică neagră fără să ştim nicio notă, niciun vers şi nicio coardă de chitară, sub pământ se autoplantează flori mov de dublu septembrie.  Mai şi pictăm din când în când, vrăjiţi de cărţi plăpânde cu copertă groasă, cărţi despre prinţi mici şi petale căţărate şi coborâte de pe planete cu nume de străzi, iubiri mai mari sau mai mici, mai curate sau mai ascunse, pictăm cărţi despre muzica oraşelor ungureşti şi secrete fără nume.


Ea îl ţine strâns în braţe, pe degetele mici inelele sunt dantelate, spatele lui e o picătură din lună, pituluşu' în grădina muzeului, hai să ne ascundem în subsol, şi-atunci podul se făcu din gălbenuş de ou, mai bine ieşim puţin afară, cine are buzele mai groase?, mie mi-e frică şi nu vreau să te supere nimeni, explozii mici de fericire înaltă, coboară-mă pe-o scară din filme alb-negru, cam unu optzeci şi trei, aş vrea să mă pierd în Buenos Aires câteva ore, închide ochii şi se preface că doarme, mai puţin de o sută de kilometri de lucruri pe care încă n-ai voie să le scoţi din imaginaţie, ea îl ţine în braţe, vagoanele se despart de locomotivă, autori de melodii pentru cină în restaurante scumpe, eu încerc să zâmbesc când mi-e somn, el a-nvăţat-o să spună r, ea nu l-a-nvăţat încă să nu sară peste cratimă. 

duminică, 19 septembrie 2010

În faţa gării, staţia de tramvai mutată pe verticală odată cu durerea de picioare supărată pe lipsa de magneziu galben şi companie. Oameni supravegheaţi de oameni. Ca să uiţi poţi să bei puţin. N-ai timp. Mai bine pleci repede. Tramvaiul 2. Tu urcă în doi. Eu aştept optul. Tramvaiul 8. Cuvintele se transformă şi ele în corp de vază goală şi nehotărâtă. Ai putea să te întrebi tot felul de lucruri, dar mai bine închizi ochii şi răspunzi cuminte la întrebările altora. 

Educaţie tehno-sentimentală

Decupez pământ. Îl leg cu sfori mici, împletite cu gânduri de pisică mică, îl aleg din sute de poveşti neinspirate şi-l decupez în spiritul legilor antiîmbătrânire. Mă gândesc cum să mă trezesc. Mă trezesc egoist. Mă gândesc cum să spăl prosoapele. Şi încetez să mai gândesc până nu mă transform în bilet de avion fabricat de mâini care miros a tulpină de mărgăritar abia dăruit, rupt pe furiş din grădina din faţa blocului. Decupez pământ ca să-mi construiesc case pentru albine şi pisici mici şi neastâmpărate. Decupez deja-vu-uri cu dantelă şi margine de macrame. Plăpândă şi puternică, rădăcina firului de pământ se lasă împletită în sfoara de credit. Eu mai zâmbesc, mai decupez puţin pământ şi mai caut câteva cuvinte în dicţionarul explicativ de unde lipsesc rândurile care încep cu singurătăţi la cinci dimineaţa.


joi, 16 septembrie 2010

Caut coloană sonoră pentru vis-imagine cu schele şi oameni care se topesc ca untul.

După visele cu motociclete, căţei albi şi chinezi-măicuţe, iată-ne ajunşi la cel mai sensibil dintre toate. Pe schele nehotărâte, prieteni buni, filmaţi de camere mici pregătite pentru videoclipuri muzicale. Ies şi eu de pe un geam, mă plimb pe schelă şi când să plecăm toţi acasă fericiţi, unul dintre voi începe să se topească. Aşa...să te topeşti încet încet ca un butoi de unt sau un calup mare de ciocolată. Şi cum schela nu e prea sigură, te topeşti spre mine. Afară oameni cu şepci şi veste cu buzunare mici ne filmează din spatele visului.

luni, 13 septembrie 2010

P.S. Răspunsuri....

De ce nu ne întrebăm niciodată cum se fac cremele de faţă şi cine-a inventat linguriţele? De câte ori s-a oprit Cortazar când scria Şotron? Cine mi-a împletit geanta? De ce oamenii se întâlnesc numai atunci când ştiu şi nu ştiu să fugă? Câte cireşe are un cireş mic? De ce ne punem cercei şi câţi cercei au avut străbunicile mele? Cât cântăreşte o pisică mică? Ce zi e azi şi de ce e ziua asta? Cine a hotărât că oraşul ăsta e aşa şi nu altfel? Şi da, ştiu că toţi copiii îşi pun întrebările astea, dar mai ştiu şi că nu numai că uită răspunsurile (inventate de părinţi), dar cu timpul îşi plictisesc atât de tare ochii că lasă curiozitatea pentru mai târziu. Şi revin la întrebări pe la vârsta bunicilor care nu înţeleg ce e internetul.

Fără răspunsuri e mai uşor

Răspunsuri la întrebări pe care nu ni le punem niciodată. De câte ori se apropie jumătatea lui septembrie şi aud în faţa blocului accente străine şi fragmente de ochelari mărunţi, mă întreb câte ceva. Astăzi de exemplu, mi-am amintit cum o bunică-mătuşă cu părul alb-mov venea să ne vadă în prima sau în ultima zi de şcoală. Mi-am amintit cum pe malul Oceanului, în piaţa rotundă unde parcau autobuzele mirosea a pensule proaspete şi-a flori cu care se înregistrează data şi ora. Nu ştiu prea bine ce gust are iulie acolo. Despre cafea şi alte poveşti dulci. Întrebarea de astăzi, pentru asigurarea anului şi un septembrie actual şi demodat: Ce simte apa când fierbe?

duminică, 12 septembrie 2010

sâmbătă, 11 septembrie 2010

Poveste despre ziua băncilor ondulate

Paşi pe frunze. Paşi pe frunze. Paşi pe frunze. Frunze pe pian. Pian pe unghii subţiri. Pian pe unghii. Unghii pe chitară. Chitara în aer. Aerul în corzile vocale ale peştilor. Ochi de peşte-bebeluş. Copilul născut din adulter. Dragostea sub pian. Pianul şi chitara. Sincornie fără vârstă. Paşi pe frunze întoarse pe dos. Părul, copilul şi frunzele. Oglinda din nervii frunzelor. În oglindă pianul. Aluniţe în formă de femeie frumoasă. Bulevard fără taxă. Apăsarea timplului în zorii pianului. Paşi pe pian. Paşi pe pian. Paşi pe pian. În suflet copii născuţi din iubiri frânte sub lege. Paşi pe frunze. Pian pe frunze. Frunze.









Într-o zi o să-mi umplu visele cu o mie cinci sute zece cuburi mărunte de gheaţă şi-o să le transform în picioare mici de căpcăun celebru cu unghii albastre şi zâmbet dulce de copil blond şi năzdrăvan.

vineri, 10 septembrie 2010

Pe pânză

Primeşte-mă şi pe mine pe farfuria cu migdale. În ultima vreme îmi tot amintesc de Otilia-Otilia, cea cu rochie albastră şi bucăţele de ciocolată aruncate printre cărţi şi pian. Eu sunt Otilia într-o ceaşcă mică de ceai galben. Voiam să fiu Otilia şi nu puteam pentru că n-aveam pian. Acum îl scriu pur şi simplu şi nu mai vreau să fiu Otilia. De câteva decenii sunt eu cu ochi şi batic cu baloane, mă sperii când soarele sare în loc să răsară şi mă apropii de luna înjumătăţită dacă din mai ştiu eu ce motive în faţa blocului meu se pictează pe şevaletul de lemn de cireş bătrân şi şmecher. Desenatori profesionişti cu pensule, uleiuri şi pânze înrămate de mânuţele lor, care pictează intrări în scări moderne şi ieşiri de urgenţă din romanţe inexplicabil de tradiţionale şi clişeice. Asta mă sperie pe mine. Otilia ascunsă sub pian de frica pisicilor mici cu nume de licoare sau fruct.

joi, 9 septembrie 2010

Ştiu că voi nu vreţi pentru că şoselele se sperie şi se închid, construcţiile îşi ascund rădăcinile, şosetele se transformă în bureţi de şters tabla de pe scară, muncitorii pleacă acasă să-şi taie porcii, copiii se bat cu bulgări şi trebuie să ieşi cu kilograme de blană, căciuli, fulare şi mănuşi, dar îmi doresc aşa de mult să mi se umple balconul de zăpadă... Îngheţata de ciocolată nu prea-şi mai găseşte locul în peisaj. Eu zic s-o dăm pe vin fiert şi vernisaje cu nuci, frunze şi zăpadă curăţată cu soluţie de ochi, urechi şi dinţi ascuţiţi.

Coliviile deschise de lângă castelul de apă

Dragi copii,

Haideţi să clarificăm o poveste cu caramele şi bomboane albastre care explodează printre dinţi. Haideţi să le explicăm oamenilor mari care nu-şi găsesc borcanul cu cafea unde se scriu (fără să ştii să scrii) poveştile de dragoste. Elegante, răsunătoare şi cu tunete mici fără piatră. Aşa sunt poveştile cu ingrediente amoroase pentru copiii de la mine din clasă. Învăţăm într-o generală care până acum câteva zeci de ani era doar pentru băieţi. Peste stradă, frate-miu e la şcoala de fete. Asta aşa, doar ca o ironie a sorţii şi a învăţătoarelor.
Mă întorc la dragoste. Vorbesc mult despre mine, aşa-i? Asta pentru că nu cunosc pe nimeni altcineva. În fiecare dimineaţă, între spălatul pe dinţi şi laptele din cuptor, îmi fac cunoştinţă cu câte unul dintre personajele care trăiesc în sprâncenele mele. Astăzi de exemplu m-am întâlnit cu o ureche îndrăgostită de-o trestie care-mi povesteşte de cel puţin patru ori pe clipă cum că din cauză că n-am ştiut răspunsul la întrebarea despre Munţii Apuseni, ea e singură şi-aproape văduvă. Tot de patru ori pe soare sau pe lună sau pe nisip îi explic şi eu că iubiri neîmpărtăşite s-au mai tot văzut, dar una ratată din cauza Munţilor Apuseni, mai rar. Şi urechea nimic. E vina mea şi gata. Gata.

Poveşti de dragoste s-au mai tot văzut. Fiinţa mea stângă le cunoaşte din povestite. Dreapta le ignoră cu puterea ei de copil care-a-nvăţat să-mpartă şi să scadă la şcoala de băieţi de lângă castelul de apă.

Îmi cam cer iertare. Recunosc.

marți, 7 septembrie 2010

Când nu poţi să taci, spui adevărul cu alte cuvinte. Minţi adică.

Îţi pui rochia cu cercuri delicate: negre, albe şi mov. Îi închizi fermoarul. Pantofii. Te aşezi pe iarbă, cu capul pierdut în perdeaua plină de cafea şi te uiţi la cerul fără lună, la blocul din faţă - care stă să cadă- la milioanele de vise încălcate, abia prinse şi ele în zalele ciorapilor, la picioarele cosmopolite, la firele de smalţ pierdut în note muzicale mute de supărare, la culegerile cu bufniţa, la uşa care s-ar putea deschide oricând, la baletul nedansat, la telefonul care sună a papagal verde de opt ani frumoşi, la picioarele îngrijorate, la culegerea cu bufniţa, la culegerea cu bufniţa. Cine nu-şi aminteşte culegerea cu bufniţa? Am o bănuială că acolo mai stă încă nedescoperită o metaforă. Revin. Când eram eu mai puţin nebună, mai speriată de pericole reale şi mai mult cu ochi decât cu gene, am adormit cu capul pe masa din bucătărie. Şi-am visat floricele de porumb cu miere de salcâm şi flori de iarbă care răsăreau neruşinate din perdeaua plină de cafea în care eu - fără coroniţe, planuri sau lipsuri- îmi sprijineam părul şi mintea când dormeam pe biroul din dormitor.

luni, 6 septembrie 2010

Între un cuvânt şi următorul mai am ceva de nespus

E aşa de uşor ce-am eu de spus din când în când că, tot din când în când, mai tac. Mă strecor printre cuvinţele nerostite cu toţi dinţii, apuc de degete câte-o arahidă-n coajă de copac necăjit şi mă gândesc să m-apuc de sentimente. Cântăreţi bătrâni, cu ochi vii, câteodată albaştri, ghiftuiţi cu amuzament în caramel, tatuaje bine întinse şi blugi frumos descompuşi. Sentimente, cum spuneam. Când eram noi mai mici, noi, adică poate doar eu, erau nişte gume pătrate de pepene galben pe care le cumpăram de pe bulevard. Sentimente. Şi apa care ar fi vrut să fie lac secat de la marginea ruinelor, o după-masă despre Love Story şi un şerveţel lăsat pe ultima sută de metri. Cam atât despre sentimente. Nu dăm definiţii. Ne place să citim cartea şi să ne spunem părerea. Ştii? Înţelegi? Mhm.

sâmbătă, 4 septembrie 2010

Scrisoare fără intenţie

Ochii spre uşa de la balcon. Între două draperii aproape grena, peretele alb. Cearşafuri portocalii, culoare deschisă, călduţă şi timidă, care ştie să îmbrăţişeze picioarele şi peretele. Dacă după fericiri fără ochi (fericirea nu mai are ochi în pragul dimineţii) nu poţi să dormi, nu-ţi rămâne decât să te lipeşti de spatele gol al imaginaţiei, să-ncerci să nu te mişti prea brusc şi să te apuci din când în când de numărat oi ca să sperii visele. În părul imaginaţiei se pot mângâia ore nemăsurate, speranţe tocate la maşină şi emoţii care-şi promit să nu mai vorbească între ele şi să se revanşeze faţă de minte cu toată puterea pumnilor încordaţi. Să ajutăm dimineaţa să nu-şi fabrice ochi de plastic, să lăsăm buzele închise, să le spunem norilor povestea şuviţelor de dinainte de întoarcerea de-acasă, să nu ne lăsăm conduşi pe scările beciului spre damigeana cu realităţi crude. Cum să nu-nţelegi povestea? Lângă tine se poate visa un film, ştiai? Încearcă să dormi. Poate că visele înghit ochii şi prinţesele se trezesc dimineaţa lângă pereţi albi îmbrăţişaţi de cearşafuri portocalii fără privire. Pentru că tu n-ai ochi, imaginaţie.

Bine bine, da' pe Venus câte luni are anul?

Că aşa s-or fi hotărât stelele sau gheaţa sau vreunul dintre strămoşii noştri comuni, m-am cam născut în septembrie. De cele mai multe ori septembrie e zâmbăreţ în ciuda frunzelor zgârcite.
Septembrie e astăzi şi poartă blugi subţiri şi papuci cu inele.
Octombrie e altoit cu publicitate pentru iarnă.
Noiembrie e încruntat şi-şi poartă brelocul cu mândrie.
Decembrie mă cam sperie cu inocenţa tradiţionalistă.
Ianuarie miroase a personaj feminin de carte americană.
Februarie e cam scund şi cam glumeţ pentru seriozitatea piticilor.
Martie e cam ca o pungă de M&M.
Aprilie e păcătos cu toate florile lui martie şi de cele mai multe ori pleacă în excursii cu taxiul la trei dimineaţa.
Mai e singura lună cu iniţiativă; în mai se doarme până la 12.
Iunie e aşa de trist că-ţi vine să-l rupi din calendar şi să-l transformi în invitaţie online.
În iulie se întorc păsările fricoase.
August e o pisicuţă fără mâncare; se sare cu paraşuta.

vineri, 3 septembrie 2010

Aproape început de septembrie şi final de statistici

Buze roşii cu cântece mici, pronunţate încet, printre meri înalţi plini cu mişcări drăgăstoase de frunze care-şi încearcă norocul cu zâmbetele celorlalte, printre apariţiile norilor şi-ale dedicaţiilor din sectoarele cu legume ale supermarketurile prea mari pentru oraşele pe lângă care cresc femei cu buze roşii şi idei slabe. Eleganţă, nu altceva.

luni, 30 august 2010

Indiscreta

Nicio femeie n-are astăzi 31 de ani. Ştii ce ştiu eu? Că într-o zi o să sar de pe un scaun în braţele unei podele nespălate. Că mi s-a întâmplat cândva, când aveam mult mai puţin de 31 de ani şi am căzut pe mâna stângă. Mă căţărasem ca să mă văd în oglindă. Nu-mi amintesc cum s-a comportat sticla magică, dar am speriat scaunul şi m-a trântit la pământ din dorinţa de a-mi prezenta viitorul. Cu Cary Grant şi Ingrid Bergman. Şi-o cutie de îngheţată de ciocolată care se presupune că tratează alergiile sufletului. Păi nu. Nu tratează nimic. Nici dureri de mâini stângi, nici antivirusul expirat, nici inelele altora, fără piatră şi fără măsură. Cam aşa, ca-n filmele vechi, unele alb-negru, altele colorate cu cea mai mică pensulă, un cadou neîmpachetat trântit într-o cămară de neîmpliniri şi de oameni care ajung să fie ceva ce mamele lor nu şi-ar fi imaginat vreodată. Eram un fel de primăvară fără ploi. Acum sunt un pantof căzut de pe podea undeva într-o fântână plină cu trenuri mici, umbrele colorate şi filme vechi în care dragostea se plimbă încet încet prea încet prin studiouri scumpe. În urechi am două virgule. Nu ştiu să pun un singur punct.

sâmbătă, 28 august 2010

Spumă mică de cafea amară

Prinţesele hotărâte.

Dimineaţa, cu ochii tăcuţi, buzele îşi deschid visele şi se trezesc sărutate de imagini din filme europene năzdrăvane. Coarda, aparatele de gimnastică, paharul alb, cana cu buline, televizorul nebăgat în seamă, mătasea dentară, cerceii mici-stele de mare, litere în plus, greşeli de ortografie şi de fel de a trăi, dimineaţa singură printre filme europene cochete. Să povesteşti, bine şi rău, şi să te miri de cum o limbă aşa de complicată n-are decât un verb pentru stări şi existenţe. Mă completează universul. Îi răspund cu spumă mică de cafea amară. Şi se bucură pentru că nu orice univers îşi primeşte porţia de perdea crem pătată bine cu vin, cafea şi basme de la ora de algebră.


Nişte prinţese nehotărâte.

joi, 26 august 2010

În al doilea sertar din dreapta

Trăiesc într-un dicţionar. Cuvinte murdare despre oale pline cu sarmale crispate. Alerg până la nesomn şi-napoi şi mă măsor în drumuri şi bătăi în ţeava de la calorifer. Dimineaţa, pe la zece, telefonul se-ntrece cu un pisic obosit. Nimeni nu ştie cine câştigă. Trăiesc într-un dicţionar separat. Mă supăr şi mă-mpac printre explicaţii şi numere. Primul sens: sunt un cub de gheaţă. Al doilea: dicţionarele au trei sertare cu bomboane. Al treilea: am nevoie de lecţii de pian violet cu balet amestecat bine până cade.

marți, 24 august 2010

O poveste serioasă în aşteptarea neseriozităţii

Cred că există oameni care nu spun ce cred atunci când cred cu tărie. Se ascund în clopote ca şi cum s-ar duce la croitori ca să cumpere grisine şi de cele mai multe ori se întâlnesc în sala de aşteptare cu nefericiri mărunte, aproape nesemnificative, cu zâmbet frumos şi obraji oblici. Nefericiri care câteodată n-au ochi. Fericite şi ele în aşteptarea unei tăieturi drepte de rochie apucată.

luni, 23 august 2010

Am chiar şi tocuri înalte - zise minciuna

Amintirile frumoase se strâmbă ironic ca s-urile care nu vor să-şi plece capul în faţa literelor din nodul alfabetului. Nopţi liniştite în care dimineţile nu-şi au locul. A avea şi a vrea şi a fi, toate înghesuite pe câte-o potecă pocită. Verb şi substantiv, înlăcrimate împreună în ochii mireselor cărora li se recită poezii, genuri gramaticale pierdute în poze născute şi renăscute şi nenăscute, poze cu mijloc subţire şi fotografe frumoase care dorm cu fotografi scumpi şi catrene sărăcăcioase prinse din zbor printre categorii gramaticale neizbutite în imagini. Mie-mi plac cuvintele. Şi le folosesc în diferite scopuri fără să gândesc prea mult.

Şi eu vreau să fiu fericit- zice părul blond al copilului cu papuci de gumă.

luni, 16 august 2010

Din vederea mea cad lacrimi de plastic topit în benzină din bidoane cu crocodili albăstrui în papuci mari şi decoloraţi. Asta e vederea mea. O trimit mai departe.

O doamnă nu iese niciodată din casă fără umbrelă

Din tigaia cu bucătării chinuite se desprinde un soi de miros ameţit de ficţiune-realitate-ficţiune-până-la- urmă. Da. Până la urmă e imaginaţie. Semnezi pentru ficţiune. De care-o fi. Urâtă sau prăfuită, ameţită sau previzibilă, un fel sau altul de imaginaţie, imaginaţie care urcă scările ca pisicile şi se ascunde pe după nimicuri ca să se ferească de toate, imaginaţie care-ţi colecţionează realităţi şi le pune-n pagini mici de calculator cocoşat şi gălăgios, un fel de imaginaţie. Da. Până la urmă e un fel de imaginaţie. Şi viaţa ta nu e asta. Viaţa cuvântului e a celui care-l scrie şi nu invers. Se spune. Nu e lumea mea. Nu e albastrul meu. Nu e scaunul meu de pe balcon. E imaginaţie şi puţin mai mult. Cuvântul e o mamă singură care fumează pe pagina mea de internet bolnav. Cam cât o limbă de şarpe speriat şi-o picătură de ploaie accidentală. Nu te speria, plouă şi-atât. Plouă cu ardei graşi.

duminică, 15 august 2010

Ţara mea e o domnişoară în zodia Balanţei. Şi îşi scarpină fruntea cu degetele de la picioare. Uită de multe ori să pună sacul de gunoi şi-şi aruncă în păr coliere de cuvinte lipsite de judecată. Cam aşa, cu argint. "Da, mi-e cam frig." - zise ţara mea. "Şi eu o să plec."- răspunse pătura cu prejudecăţi.

joi, 12 august 2010

Beunkind

Te-ai apropiat de sticla de vin şi de cana albastră de cafea, ţi-ai pierdut câteva clipe ochii în chiuveta cu amintiri nespălate şi ţi-ai luat la pachet toate sărbătorile, ai gătit nişte bucăţi de nopţi furate şi te-ai aruncat în sacul cu cartofi murdari şi ei, ca toţi cartofii.

marți, 10 august 2010

Poveste de dimineaţă (fără ochelari/de la reduceri)

A fost cândva o prinţesă. O mai fi şi azi. Se trezea cu ochii mici şi până seara îi deschidea atât de tare încât adăpostea trei muşte şi-un înger deghizat în şopârlă. Avea pălării mici şi-i plăceau oamenii cu sandale. Visa în fiecare noapte că e partea din stânga a unei stânci pe malul unei şosele învolburate. Uita lumini aprinse şi primea mesaje cu întârziere. Dimineaţa devreme aduna de prin colţurile castelului bucăţi de vise împrăştiate cu artă printre cuie şi gunoaie cu aripi lungi şi curate. Şi cam atât. Mai târziu mai dormea un pic.

luni, 9 august 2010

Şi-atunci îmi scot papucii şi plec desculţă prin tren în căutarea unui nu-ştiu-ce pe care n-am de gând să-l găsesc prea curând.

Concert

Cu pumnii în clapele pianului. Gânduri aruncate ba din cutia cu nisip, ba din bagajul cu haine murdare, în mijlocul pianului căzut. Să mă strecor, să sar, să mă sperii. N-am curaj şi totuşi camera verde din spatele pianului îmi ia forma şi mă supără cu rânjete dese şi alese din colecţia mea de vioară. Ce vioară, domnule? Ce vioară? Nu ştiu să plătesc, nu ştiu să primesc şi nici să dau sau să cer. Mi-ajunge o vioară care se ascunde de propria-i existenţă. Şi dau cu pumnii-n pian ca să nu mă rănesc. Şi râd. Rânjesc. Mă sperii. Rânjetul e al camerei verde de sub clape. Măsoară-mă cu sunete şi lasă-mă să-ţi ating cu fineţe clapele. Nu vorbi urât. Nu mă speria. Cânt. Auzi?

joi, 22 iulie 2010

Creion de 0,7 cu parfum de 0,5


Punct. Parfumul rufelor necălcate, prea puţin băgat în seamă. Un pisic despre care nu scrie niciodată nimic. Parfumul cu care ai vrea să dormi îmbrăcat şi care să te aştepte peste creditele încă nefăcute. Cineva care să te gonească de-acasă când ventilatorul îşi ia în spate vara şi căldura şi renunţă la orice îmbiere. Parfumul dezorientat al cricului de sub maşina perfect sănătoasă, ceştile nefolosite şi balsamul de rufe pe care nu crezi că cineva l-ar putea ghici vreodată. La circ parfumul e mai parfum decât în alte părţi. La circ se reprezintă ironii fără miros. Femei şi bărbaţi fericiţi peste poate inundaţi de mirosuri colorate cu floarea-soarelui călcată de picioare goale şi reci de copii cuminţi. Parfumuri despre parfumuri care-şi schimbă numele şi se îmbracă în mirosuri ca să nu te lase să-ţi aminteşti. Parfumuri cu parfum de tine. Punct peste şi înainte de parfum.

miercuri, 21 iulie 2010

Resturile naufragiului lunii iulie

N-aş putea fi bâlbâită decât în anumite contexte. Serios. Faţa mea. Forma feţei, ochii mari, buzele groase, nasul rotund, părul aproape blond. N-aş putea fi bâlbâită. Dar cred că mi s-a întâmplat. Măcar o dată, acum cine ştie cât timp, sigur m-am bâlbâit. Şi mi-am făcut ochii, mâinile şi firele de păr să tremure de nervi şi să se sperie de propriile gânduri nehotărâte. Iau decizii cu unghiile de la picioare. Şi nu-mi pare rău deloc. Mă bâlbâi, mă supăr, îmi trece, îmi iau deciziile la pachet şi plec la Strasbourg. N-am mai scris pentru că mi se bâlbâiau sufletele. Şi-atunci mi-e teamă să nu se vadă că tremur. Dar mi-am revenit. N-aş putea fi bâlbâită decât în anumite contexte.

Din sticluţa cu dizolvant

Despre tine şi părul meu albastru-blond se spun câteva şoapte pe an. Prin câte-un colţ de lubeniţă necoaptă, pe scări de bloc neterminat şi mai ales peste prelate mici cu dungi albastre şi albe prinse pe terasele cafenelelor din Paris. Te prind pe DVD-uri bine spălate. Şi te apăs cu câteva şoapte pe secundă rotundă. Secundele tale sunt rotunde. Încep din punctul nenins şi se termină peste bălăriile tehnologiei şi necuvintele corespunzătoare copiilor de vânzători de flori. Am trei soldăţei de carton nefinisat şi-o sticlă mică de struguri şi vişine care se ceartă pe scaunul frizerului bătrân. Am un secret, o mână care nu mă mai doare de ceva vreme şi-o cană de zahăr brun. Am poveşti despre tine, despre tine şi despre mine. Dacă nu le am, le inventez. Un pahar cât un borcan şi-o tavă plină cu prune de pe dealul solstiţiilor celeilalte părţi a planetei Venus. Spăl cămăşi cu apă sărată. Se ia o farfurie adâncă, se umple cu apă de la robinet şi se adaugă sare fină din cutiuţa albastră. Am început povestea despre tine şi-am terminat despre bufetul din bucătărie. Mă iertaţi, traumele chiuvetei. Mă iertaţi, am zis. Întârzii la coadă. Am plecat.

miercuri, 14 iulie 2010

Faceţi dumneavoastră o cerere...şi nu primiţi nimic

La uşa mea bat cuvinte imprevizible care se ceartă cu bucăţi reci de fapte speriate. Şi gânduri mici, împachetate în foame sălbatică de tăcere. Bat împreună, ca la colindat, şi aşteaptă răspunsuri la fel de încăpăţânate. Reacţii mărunţele, tocate bine cu remuşcări şi bucurie, nevinovăţii pătrate, călătorii pe pământuri secate de iluzii şi lubeniţe mari şi roşii care strănută de câte ori se întâlnesc cu visele mele vulnerabile. S-au stricat trenurile. Şi plâng împreună de dragul consecinţelor.

marți, 13 iulie 2010

Păi la mine multe se leagă cu sfoară de zâmbete timpurii

Când în sfârşit ai timp să-ţi sufli mânecile şi să-ţi cobori privirea către gânduri şi degetele de la picioare şi când, sfâşiat de nori deschişi la culoare, te laşi păstrat în cutia cu biscuiţi din decembrie, te-apuci să scrii şi te gândeşti să pleci în Japonia, te rostogoleşti peste pietre de călcâie vesele şi te colorezi cu virguliţe şi puncte puncte până când, într-o dimineaţă de dimineaţă de tot, te trezeşti plin de litere micuţe scrise cu greioane gri peste toate locurile libere din timpul tău neterminat şi te umpli de roşu-cu-care-se-corectează-teme-nu-lucrări în obraji şi zâmbeşti ambiguu aproape fericit.

vineri, 9 iulie 2010

Dintr-un bol mic de cristal se fărămiţează nori galbeni expiraţi acum patru ani. Ani rotunzi ca norii galbeni. Şi bolul plin de cereale care mai de care mai imperfecte şi mai vesele. Te-aş ruga să mă ierţi că nu plouă. Că nu te plouă.

marți, 6 iulie 2010

Croitorie personală

Îmi cos pe mâini momente de fericire. În X, în 1 şi mai ales în noapte. Mă spăl cu sudoarea unei lupe plictisite. Ochi de lupă plictisită pe mâinile mele murdare. Le cos cu acul furat de la hotel. Sunt un animal pierdut între sprâncenele tale. Şi râd ca să-mi golesc dinţii de lacrimi. Nimeni nu ştie să râdă. Ne prefacem toţi şi ne vărsăm în urechi cuvinte lichide fără diacritice.
Îmi cos pe picioare fericiri de moment. Ecuaţii nerezolvate, clipocit de ochi în faţa ecranelor lungi, picioare cusute cu vise visătoare de vise. Că sunt text roşu cusut pe hârtie crem. J-uri mici de mână pe expresii defecte. Cuvânt portughez pe aripă de pasăre în aşteptarea tăierii.
Îmi cos ochii cu nesomn şi-i las să hotărască singuri la cine se uită în spatele pleoapelor. De-acolo nu putem să dezvăluim nimic. Acolo vorbesc. Aici tac cu buzele descusute.

sâmbătă, 3 iulie 2010

Vă rugăm citiţi prospectul cu genele împletite

Prinde-mă dacă vrei. Şi lasă-mă să cad dacă toamna asta înfloresc bumbi de cireş capricios. Lasă-mă să te întreb despre mâinile bătrâne ale bastoanelor nefolosite. Aruncate, agăţate, apucate, bastoane fără stăpâni, instrumente la care nu cântă decât inimi prăpădite şi eu, eu, eu, prinde-mă dacă nu mă pierd, pe mine. De pomii nestropiţi se sparg nori plini de pălării furate de la interbelici plini de vanilie pe la ochi. Conceptele şi conceptele. Eu mă stropesc cu vin roşu pe buze şi închid ochii ca să văd cum e să plângi înăuntru. Mi se umplu de apă murdară venele şi inima protestează umilită. Am avut o pereche de papuci galbeni de casă. I-am transformat în spice mici de clor cu ciocolată. Astăzi norii sunt preşuri şi perdelele - geamuri sparte în spaţiul dintre suflet şi moment.

Un fel de adevăr şi dorinţă.

vineri, 2 iulie 2010

Învăţături cu flori uscate şi ochi plini de somn

Copii care n-au ochi de teamă să nu divorţeze părinţii. Şi buze mari pentru alţi copii, pentru ziua în care din senin, aproape pe nerăsuflate, vor cunoaşte obraji mici de alţi copii-cu ochi mari. Băieţii fără ochi visează fete cu ochi mari. Şi plimbări înalte, pe prelate de magazine verzi, gâturi subţiri cu mărgele de sticlă-plastic şi flori mici uscate. Flori uscate. Şi copii care prind cu dinţii fluturi înfometaţi. Flori proaspete ascunse în mustăţi de domni cu păr alb care visează să-şi piardă ochii în amintirea părinţilor fericiţi şi buzele în obrajii unor doamne pierdute pe continente cu sărbători multe şi vechi.

vineri, 25 iunie 2010

i şi y

M-am trezit într-o dimineaţă, undeva în aprilie cred, sechestrată în cupa unui i grec mic de mână de cine ştie ce fiinţe supranaturale, cu aripi lungi şi ochi subţiri, care nu acceptau contracte semnate cu pixul şi nici nu voiau să asculte alte muzici în afară de cele compuse de literele vecine. "Da, am o problemă cu literele", am recunoscut acum ceva timp. Şi semnez acte importante cu creionul meu gri neascuţit. Cifrele mi-au dat dreptate în câteva privinţe. Nu multe. Dar am obţinut aprobarea pentru deschiderea unui magazin de litere mici. De mână. Asta până în ziua în care s-a răzvrătit i-ul mic şi grec şi m-a închis în sufletul lui care miroase încă a cremă Nivea de filme spaniole. M-am distrat puţin şi-am plecat lăsându-i creaturile să doarmă liniştite de o parte şi de alta a tulpinii. Nimeni n-a băut suc cu acid din cupa lui i grec. Îmi miros urechile a Nivea de filme spaniole. Mâine dorm pe un i latin culcat şi el cu capul pe punct.

miercuri, 23 iunie 2010

Istorie recentă fără mentalităţi

Pe străzi leii aleargă grăbiţi şi se împiedică de lacrimi mici căzute din ochi coloraţi cu carioci şi creioane rupte. Noi admirăm de pe balcon spectacolul şi ne dăm seama că am ajuns prea târziu, ne împachetăm inimile, aruncăm peste ele globuri de Crăciun sparte (efecte speciale ale sufletului) şi ne căţărăm peste toate problemele sociale, economice şi culinare ale ţării. "Judeţ" e un cuvânt atât de urât că aş putea să mă mut în capitală dacă n-ar fi vorba de ipocrizia literelor. Acolo leii aruncă pâine oamenilor şi strâng în saci mici de plastic lacrimi scurse din televizoare. Apartamente mici de provincie scriitoricească pline cu iubiri întârziate şi decizii luate prea devreme. Mie cam aşa-mi suflă-n nări ţara asta. Şi zâmbesc cu unghiile nefăcute.

marți, 15 iunie 2010

În ochii pisicilor, valuri

Ştii, mi-am dat seama. Se aud picături de mare africană. Pic, pic, pic - câte una. Picături de mare africană. Tu, fără ochi, trezită dimineaţa, foarte de dimineaţă, în ochii altcuiva. Picături de ape-departe, aproape, departe. Toate poveştile fără sutien se termină cu departe. Şi nori fără coajă, animale părăsite, copii născuţi târziu din dorinţe neînţelese. Aşa era povestea actelor fără semnături şi fără oameni. Aşa eram eu, pierdută şi regăsită, negăsită, printre mări călcate în picioare de oameni nebotezaţi. Oameni frumoşi. Cu suflet împletit, lucrat cu andrele de suferinţă târzie, de şcoală primară, fără nisip din clepsidră, fără dorinţe crestate, fără să ştiu, să aud, să zâmbesc, în faţa bronzului neuniform căzut din furtuna indiană. Azi-noapte s-au scris ochi asiatici mărunţi pe foile balconului meu galben.
Ştii, eu nu mai ştiu să scriu. M-am înecat într-o pastă roşie de pix, într-un vârf ipocrit de creion gri şi-o adunare incoloră de psihologii, societăţi şi bariere dezmembrate.
Ştii, astăzi n-am putut să nu adorm. Şi m-am simţit plină de nesomn, mi-am vorbit în arabă şi-n japoneză, am dezlegat vocalele pentru toţi pisicii surzi şi-am stabilit îndurerată că nu sunt eu, sunt ei. Că nu sunt eu, e ea, marea africană care-mi picură ochii calmă, ca toate apele africane, liniştite şi puţin prefăcute. Cam ca literele verzi de pe nasul pisicilor negre.
Şi-atunci m-am gândit să scriu. Şi n-am mai scris.

joi, 10 iunie 2010

M-am gândit mai bine. Nu vreau să dormi.

Azi-dimineaţă, pe la cinci, m-am trezit orb. Am aproape patruzeci de ani. Sunt un bărbat frumos cu ochi aproape verzi şi buze groase. M-am trezit orb (nu-mi găsesc cartea. unde-mi sunt pantofii? pe cine sun? unde dorm? asta e perna mea?) ca în toate poveştile de dragoste şi m-am întors pe partea cealaltă încercând să-mi amintesc detaliile unei istorii neoficiale de acum paisprezece ani. Mă tot întrebam de ce trebuie să mai închid ochii când dorm. Oricum nu văd. Când aveam aproape treizeci de ani, de câte ori închideam ochii vedeam lucruri. De fiecare dată altceva. Câini albi de toate mărimile, poduri înalte cu steaguri transparente şi cutii mici cu şuruburi sau cercei pentru femei blonde. De unde ştiu eu cum sunt cerceii femeilor blonde? Când aveam patruzeci de ani eram un bărbat frumos cu buze groase şi ochi verzi şi mă certam cu oricine îmi lăuda prenumele. Astăzi sunt mai puţin trist pentru că am descoperit că în cafeaua de la aparatele din biblioteci se pune şi puţin ulei. Asta aşa, ca o consolare pentru ziua în care am adormit cu dureri de măsea. Pentru aspect, mă gândesc. Uleiul. Azi-dimineaţă, pe la cinci, m-am trezit orb. Şi-am plecat să-mi caut durerea şi foamea mică de sub inimă pe care am lăsat-o acum paisprezece ani pe sub paginile despre Ţarigrad ale unui sârb. Astăzi nu. Astăzi nu l-am văzut pe Milorad Pavić.

Într-o zi am închis ochii şi mi-am imaginat că cineva vorbea aşa în timp ce scotea apă dintr-o fântână veselă de pe un drum trist de ţară. Fântânile sunt cam tot timpul aproape de biserici. Astăzi nu se mai găsesc nici fântâni, nici cafea fără ulei, nici litere mărunte pe vederi netrimise încă.

Fericire îngheţată cu tot cu zmeură

Ieri am câştigat o îngheţată. Şi m-am bucurat atât de tare încât m-am plictisit în două minuţele de valurile de zmeură şi, deşi topită, i-am dat-o unei femei nemângâiate. Azi-noapte n-am dormit de grija mea. M-am tot întrebat cine sunt şi ce fac cu îngheţata, de ce nu e zmeura mai verde şi de când începe fericirea dacă strigi tare tare după ea. Mi-am răspuns şi-am căscat de câteva ori, mi-am amintit că am câştigat o îngheţată şi mi-am pus sare pe rana albastră. Mi s-a rupt inelul de la picior, m-am împiedicat pe scări şi-am sărit peste câteva mese numai ca să descoper când se termină fericirea dacă o trimiţi acasă şi îi promiţi să n-o mai mângâi niciodată. Ieri i-am dat fericirii mele îngheţată de la clovn. A râs şi-a plecat acasă nevinovată. Cred că n-are de gând să se-ntoarcă prea curând. O să încerc să n-o strig. Promit.

miercuri, 9 iunie 2010

Cunosc o lume care scrie poveşti despre vise. Azi-noapte m-am întâlnit cu o sărbătoare care încerca să caute soluţia. I-am zîmbit şi-am trecut mai departe convinsă că nimic nu e mai trainic decât o idee pe care n-o poţi trăi până la capăt.

luni, 7 iunie 2010

Tatuaj

Pentru că m-am sălbăticit până la limitele de sud ale caracterului strămoşilor mei, m-am gândit să silabisesc astăzi trei cuvinte sănătoase: sunt, eşti şi are. Trenul meu e mai scump decât luna. Şi nu-l vând pentru că am nevoie de susţinere ferată. În obrajii celor doi maci de pe calea ferată se pierd nenoriciri de argint bine bătut. Într-o zi o să mă desenez cam aşa: o linie, un triunghi şi-o mătură de sărbători neîmpodobită. Cam aşa.

sâmbătă, 5 iunie 2010

Compot de vise cu fructe sărate

Şi-atunci m-am aruncat de departe pe salteaua moale şi-am ajuns ca o Alice mai puţin la modă într-un pahar cu vin amestecat cu mere şi portocale de iarnă în iunie. M-am simţit eu ca iarna câteva clipe şi-apoi m-am convins că ar fi mai bine să mă întorc la visele nevisate şi la casa cu mai puţine perdele decât geamuri. Iarna, când eram mai mici, portocalele se transformau în bilete de voie şi nevoile se scuturau de mirosuri în faţa cutiilor de bomboane cu alcool. Astăzi la chioşcul cu flori se vând bilete de nenoroc. Patru lei firul de gerbera cu sârmă. Numai patru lei. Şi m-am întors de voie şi de nevoie la lumea în care în fiecare zi visez că odată ajunsă ca o Alice mai puţin la modă într-un pahar cu vin şi fructe, m-aş întoarce fără regrete la mirosul de portocale. Şi cu toate astea căpşunile se strecoară mai repede printre vise.

vineri, 4 iunie 2010

Să-ţi ghicesc ceva

Mi-am citit în cafea câteva taxiuri şi-o rochie roşie lungă cu dantele bătrâne şi bretele îndrăzneţe. Le-am cules şi le-am zăpăcit bine cu suc de mere albastre, le-am aşezat în ordine descrescătoare pe scara nebunilor şi-am zis fericită că nu trebuie să vorbim toţi aceeaşi limbă, că ne îmbrăţişăm cu aceeaşi putere şi suntem la fel de nesuferiţi chiar dacă urcăm desculţi sau dacă avem nevoie de haine împrăştiate prin casă şi păr care să intre în ochi. Sunt oameni care n-au ochi în cafeaua mea. Şi întâmplări absurde în care nu credeai că ai putea avea vreodată vreun rol. În laptele din cafeaua mea stau strigăte de ciori îndurerate care îşi îneacă amarul şi penele seci în curaj. Dacă vrei putem să rămânem aici cinci ore şi jumătate. Eu îţi inventez ochii în cafea şi tu zâmbeşti sub cuvinte neclare şi consoane confuze. Mai bine zâmbeşte puţin. Poate vezi aşa, fără mine.

miercuri, 2 iunie 2010

E e E, A sau Ă?

M-am trezit cu cinciprezece perechi de ochi bine înfipte în păr. Agrafe de priviri sărace şi paşi calmi către cel mai mare uragan din povestea traficului aerian. Dacă mi s-ar propune să fiu un lucru aş fi un creion simandicos. După ce termin de scris modific întotdeauna trei cuvinte şi mă spăl pe mâini cu coajă de portocale. Aşa rămân cu senzaţia că s-au scris singure.

luni, 31 mai 2010

Lângă tine. Chiar lângă (Salcâmii la spitalul de nebuni)

Butonul verde. Dincolo e el. Sau ea. Tu eşti aici. Pronume personale, reflexii ale reflexivelor, matematici neîncâlcite şi doi care e mai mare decât trei oricând. Dincolo e el. Sau ea. Îţi plac batoanele cu susan şi miere. Şi vinul alb. Nu pătează somnul. Visezi căţei mici şi albi pe bicicletă şi măicuţe-chinezi în chioşcul de lângă leagănul roşu. Dacă amesteci mere şi portocale cu butonul verde şi trei mărci universale de papuci de casă s-ar putea să fii mai fericit. Fericit e un cuvânt. Dacă vrei poţi să-l transformi. Oamenii din ţara mea vorbesc des. Şi ciudat. "Fericit" e aproape neîntâlnit. Îl păstrăm pentru viitor în cutii mici de plastic. Fiecare literă în cutia ei, fiecare vis în carapacea lui, fiecare idee bine dosită sub preşul vecinului. Ţara mea e în grevă, ştii? Nu...nu de douăzeci de ani. Nu de acum. Nu după primul război. Noi nu ne-am luptat niciodată cu nimeni. Aşteptăm Crăciunul în fiecare an, de dinainte de primii brazi cu lumânări din Bucureşti, ca să deschidem cutiile mici de plastic albastru. În fiecare an apare acelaşi horn gol şi fumul supravieţuitor îşi pune delicat degetele pe buzele cutiilor albastre. "Nimeni nu deschide nimic!" Nu astăzi. La anul o să fie zăpadă mai albă, o să fugă cei care nu mai au timp pentru fericire, o să se nască şi copiii vărului din satul vecin, la anul, mai bine la anul, la anul. Anul viitor putem să deschidem cutiile de plastic albastru. Fiecare cutie cu fericirea ei. Butonul verde. Dincolo (pentru că nu mai avem fire şi receptoare - or fi în cutiile albastre?-) e el. Sau ea. Eu sunt aici. Aştept să visez întrebări cu majusculă. La început şi la sfârşit de propoziţie se pun semne de îngrijorare. Aşa învăţăm noi să conjugăm verbe pe scări de lemn. Aşa.

Visez. Un spital plin de beţivi. Doctori, asistente, îngrijitori şi bolnavi. Astăzi nu se primesc vizite. Vis. Tirintintin! Tirintintin!

Dimineţi întârziate de luni cu ploi

Sunt gări din care n-o să plecăm niciodată. Cărora peronul le păstrează delicateţea nepătată de picioarele noastre barbare. Trenuri pe care n-o să le plătim. Scaune pe care n-o să le apăsăm şi oameni pe care n-o să-i cunoaştem. Şi gări pe lângă care trecem din întâmplare, scaune pe care le cumpărăm şi le facem cadou fără să le folosim vreodată, haine care se ascund în şifonierul vecinului de lângă, la nici trei metri de patul meu şi pe care n-o să apuc vreodată să le port. Cimpoiul la care n-o să mai cânte nimeni pentru că s-a pierdut sub un stâlp de telefonie mobilă şi cineva, un animal probabil, l-a călcat şi i-a muţit neliniştea. Sunt oameni pe care n-o să-i cunoşti niciodată. Şi alţii cu care o să-ţi promiţi revederi şi scrisori şi n-o să mai ştii nicicând nimic. Sunt câţiva oameni, aproape mulţi, aproape sinceri, pe care îi întâlneşti zi de zi în autobuzul către şcoală (unii până în Pontevedra, alţii până în Elviña) şi despre care n-o să afli niciodată nimic. Domnul cu costum şi geacă, fetiţele autiste, omul cu ochi de arhitect, mama cuiva, şoferi calmi...şi vreo gară abia construită pe vreun continent nedescoperit. Oameni pe care îi uiţi. Şi alţii care nu ştiu cum să se mai facă uitaţi deşi nu vor.

Nume şi nume

Numele tău îmi poartă neliniştea pe tălpile papucilor, pe tocurile uşii de la intrare şi în pasta pixului roşu. Numele tău mă ceartă de câte ori citez din neatenţie şi mă completează când, la intrarea în sticla rece cu lapte sau în pereţii cu ochi verzi, mă împiedic de vreo vocală deschisă. Numele tău mă supără pentru că are rădăcini lungi. Foarfecele, deşi hotărâte să-l îndrăgostească prin gulerul cămăşii, se lasă învinse în faţa zâmbetului descusut. Zâmbetul numelui oricui. Despre tine e vorba. Orice nume.

sâmbătă, 29 mai 2010

Jeux d'enfants


Love me if you dare/Jeux d'enfants (2003) / Yann Samuell

Dacă ar depinde de mine florile ar avea nume de familie şi s-ar scutura în funcţie de numărul de nări care le admiră rădăcinile. Le-aş publica pe pereţii unui muzeu de istorie ironică şi pe tine te-aş transforma într-o broască mică de hârtie şi te-aş ascunde într-o cutie rotundă de tablă. Ce bine că nu depinde de mine!

joi, 27 mai 2010

Am o cămaşă care nu poate fi a mea


Pe masa mea din bucătărie (măcar de n-aş avea-o) zac abătute într-un pahar lung fără picior treisprezece flori de câmp sărate şi neruşinate, cumpărate cu doi lei exageraţi de mâna mea murdară de la femeia din faţa magazinului. Picturile lui Klee ar putea fi garofiţe de lemn în pahare împrumutate. Instalatorii sunt îngeri care repară chiuvete. Cuburile sunt picioare mici de femeie frumoasă. Liliecii sunt mici şi se îndrăgostesc repede. Cu galben i-ar sta mai bine mesei mele din bucătărie. Şi-am zâmbit ca să nu râdem.

(Paul Klee - Red Balloon, 1922)

miercuri, 26 mai 2010

La clave de mis anuncios publicitarios:

Que me miro en el espejo y sólo veo letras y que las respuestas se pegan con chocolate blanco. ¿Lo entiendes? Punto. Mis sábanas huelen a fresas porque todo el universo está luchando para que tu color sea el verde. Coma. Raya y sol. Almohadilla. Indios. Raya. Tres rayas en vez de tres puntos. Almohada. Creo que el año debería tener once meses y un día de junio cojo. Punto. Almohada. Almohada. Lo entiendes. A las ocho menos diez se borran los códigos. Punto y coma; Punto

Nu pictez, nu scriu romane şi nu mănânc spanac.

M-am gândit eu aşa că astăzi, 26 mai, când am un număr de ani, de luni şi de zile pe care n-o să-l mai am niciodată, în momentul în care scriu, întinsă pe canapeaua care contribuie zilnic la fericirea şi odihna mea, în faţa robotului care mă însoţeşte prin ape tulburi şi ceaiuri fierbinţi - dimineaţa lapte cu cafea şi seara coca-cola cu lămâie- în pragul unor pagini strâmbe despre arte de toate felurile în epoca de tablă spartă a bunicilor mei, spuneam, m-am gândit că dacă în frigiderul meu, printre altele, aş avea şi un castron cu cinci căpşuni aproape mucegăite, pe peretele dinspre ieşirea din oraş - un balcon pe care nu-l folosesc şi în buzunar un telefon cu cameră pe care o mai deschid alţii din când în când ca să vadă dacă doarme cineva acolo, aş face asta:

(26 mai, ora 15:01, Venus)
Şi-atunci am făcut ce-am vrut. Ca şi cum într-o dimineaţă de aprilie de secol I, cineva ar fi inventat o broască şi n-ar fi sărutat-o de teamă să nu se transforme în prinţ.

marți, 25 mai 2010

În bătaia fluturilor din alte zboruri

În minţile noastre se zbat şase fluturi fără antene. Când la mine, când la tine, pierduţi peste măsură între pielea, sufletul şi mintea noastră, probabil undeva pe umărul drept, undeva între Norvegia şi caseta peste care am înregistrat câteva zumzete prost dezbrăcate. Probabil că undeva acolo.

luni, 24 mai 2010

În spatele tuturor perdelelor din Paris stătea ghemuită Venus


Când cobori din taxi şi urci în lift, te uiţi în oglindă şi îţi numeri genele şi te întrebi de câte ori s-au scuturat visele şi imposibilul în creştetul tău, te sprijini pe ochii din spatele argintului fals, te sperii, îţi spui că ar fi bine să urci mai repede, că e şi un paznic acolo care poate să îţi citească visele şi gândurile, că liftul nu urcă din greşeală până la şase, că toată lumea ta stă într-un pahar cu apă cu care nu rogi pe nimeni, că poţi să laşi uşa deschisă la perete, poate că n-o să intre nimeni, poate că ai avut dreptate când spuneai că e mai bine să te opreşti la timp, poate la etajul trei, la şase, la parter, la trei, uşa e deschisă, prin perdea nu se vede nimic dacă e lumina stinsă. N-am înţeles niciodată de ce. E aşa de transparentă! Şi povestea ta despre tine ar putea continua până la adânci şi neînţelese bătrâneţi. Poate că e timpul să se maturizeze şi perdelele şi să crească buruieni cu acte în regulă în toate lifturile de pe strada asta a mea.

duminică, 23 mai 2010

Inegal

Definiţie: Visele sunt de-ce-uri mai mici nerăspunse care creează iluzii de pagubă răsplătită de instanţe superioare curţilor de apel.
Şi nu te opreşti. Alergi şi te superi şi aduni, pui în ordine, reproduci, te loveşti cu unghia ca să vezi unde e realitatea, încerci să o scoţi de sub analiza literară a ecuaţiilor visate şi nu. Nu. Visele sunt vise. Albe, negre şi din când în când cu ochi mici, foarte mici, coloraţi cu roşu, albastru şi transparenţă murdară. Visele se caţără pe realitate şi tu rămâi suspendat sub dorinţa lor de a trimite soarele la culcare mai repede. Rămâi acolo, în afara viselor şi-a vieţilor naturale şi te transformi într-o culoare mai mică rătăcită în dinţii de jos ai vreunui necunoscut în prag de topire.

joi, 20 mai 2010

Din zece în zece, în faţa turnului

Cască. Un deceniu întreg, cam strâmb, cam plin şi cam aglomerat. El cască şi aşteaptă să vină ziua în care timpul să spele pe jos cu propriu-i trup neîntrupat, să se plece tot timpul sub el şi să-i ceară iertare pentru nepotriviri, nesincronizări şi necazuri. Vremea şi timpul s-au confundat în câteva cuvinte din câteva limbi nedescoperite şi s-au sărat cu alune de pădure sub corpul obosit al bărbatului trezit din clişeu. Au coborât încet scările, aproape de mână, fără să ştie nimeni (nici măcar perechea din viaţa anterioară), s-au apropiat de turn, şi-au aplecat privirile şi, supăraţi pe aceleaşi nepotriviri antipatice ale timpului, au căscat şi-au plecat să mai aştepte încă zece ani.

miercuri, 19 mai 2010

Înainte să întinzi pânza uită-te la pantofi, la literă şi la somn


Din Australia curgea şampanie ipocrită.
Buricul pământului, bietul buric al pământului se umpluse de instantanee alcoolice şi se tot întreba de unde până când o să mai fie pomenit şi de câte ori o să se întunece porii oceanelor, de câte ori o să se răstoarne valize pline cu mere verzi şi pere rotunde, de câte ori o să se căsătoarească oameni care nu se iubesc şi de câte ori, într-una dintre cele o sută şaptezeci de case cu acoperiş aproape perfect, o să plângă cineva pentru un vis care s-a întors din lumea viselor pentru că se credea buricul altui glob. Şi bietul loc, aproape necălcat şi nebănuit, realizase sub lupa neimaginatului că tendinţa de a face rău e mai puţin puternică decât tendinţa de a i se face rău. Şi lăsa să se audă şuiertul trenului, lăsa să i se spargă sub tălpi coji de ouă galbene, să se citească încetişor cărţi despre nevisare şi scriere şi să i se trimită vederi nescrise şi visate. Necăjit, un centimetru pătrat (aproape) izolat, răguşit şi cu speranţa că din când în când promisiunile se încalcă şi că istoria a fost falsificată mai ales când vine vorba despre poveşti căzute între vise şi dragoste.

marți, 18 mai 2010

Sigur

În loc să ne prefacem turnăm de sus sticle de vin alb în pahare mari şi tăiem buchete de trandafiri. Şi m-am întors. Am plecat. M-am aruncat pe salteaua spartă. Mi-am spart sufletul. Aşternuturi verzi şi pahare mari fără vin. Viaţa mea. Mi-am spus. Şi-am plecat departe, atât de departe că n-am văzut nicio umbră pe drum. Te-am exportat peste străzi, sensuri unice şi parcări. Te citesc în toate semnele de circulaţie.

luni, 17 mai 2010

Chiar dacă ţi se pare că nu mai visăm

Am vrut să fur o cizmă. Mi-am cumpărat timpul şi munca. Am amestecat pantofii cu papetăria. Am fugit printre ploaie şi priviri în gara lângă care nu stau. Am primit mesaje pe ciocolată Toblerone. Uşile şcolii se închideau şi se deschideau la fără zece şi la fix. Pantofii erau aceeaşi. Cred că Răzvan îmi spunea cât de rele sunt premiile pentru filme. Unii băuseră. Alţii îşi lăsau demnitatea sub covorul de la ieşire. Cuvinte în baloane de limbă franceză la ora trei dimineaţa. Biscuiţi ovali care ascund secrete fără stare. Cineva ascultă visele.
Dacă le notezi, te rog nu şterge nimic. Visele merită publicate. Măcar într-o cărticică de metrou.

duminică, 16 mai 2010

Ferestrele mele sunt ochii globului tău. Tu trăieşti într-un glob tare de carton din care din când în când, rănite de ferestrele închise, se desprind pagini pătrate cu linii mărunte.

miercuri, 12 mai 2010

Să tot fim artă

Să-ţi povestesc despre o femeie. Avea ochi mari. Şi nu reuşesc să-mi dau seama ce culoare are părul. Era cumva lung, dar nu foarte. Pantofi coloraţi, jurnal verde şi suspine mici. Minţea cu gura închisă şi conjuga verbe în limbi rare fără să decidă lucruri importante. Când venea vorba despre tramvaie, măsura paşii cu codiţe mici de litere. Dacă se îneca, înghiţea în sec cuvinte până găsea barca piraţilor muţi şi se salva fără ajutor.

Să-ţi povestesc despre o femeie. Avea ochi incolori. Şi o minţeau că sunt verzi. Păr rar şi gălăgios. Spunea adevărul numai în casă. Scria şi nu-i plăcea să toace cartofi fierţi. Şosete maro, cămaşă albă şi unghii mici. Avea gust de căpşuni de pe lista cu lucruri interzise de medic. Se spăla pe dinţi cu pronume personale scurte şi de fiecare dată când se apropia de un pian buzele i se transformau în vocale catalane.

Să-ţi povestesc despre mine. Am nevoie de poveste.

marți, 11 mai 2010

Îmi plac scrisorile. N-am niciun "pentru că". Îmi plac scrisorile cu toate eforturile pe care le adună. Cu copacul, stiloul, maşina de transformat coajă în alb, domnul cu cerneala, copiii din librării, banii câştigaţi şi pierduţi, mâinile nespălate, telefonul care întrerupe fraza, scaunul şi masa, locurile şi lucrurile care-mi trec prin cap în timp ce-ţi scriu, perdeaua care atârnă fără griji peste cuvinte, îmi plac scrisorile. Îmi plac scrisorile. Nu plicurile, nu timbrele, nu adresa.

luni, 10 mai 2010

Despre tine nu se greşeşte

Tu mai ţii minte? Ai fost acolo? Copil poate. Erau nişte scări aproape drepte şi o clădire decojită în faţă. Ea stătea lipită de perete şi tu îţi aminteai bucăţi de pâine cu care hrăniseşi lebede peste câţiva ani. Se scuturau tot felul de arbuşti fără flori şi vântul aducea pungi goale şi hârtii mototolite din alte cartiere. Tu măsurai imposibilitatea cu pahare înalte şi ea îşi prinsese masca albă cu toate agrafele de peste univers.

Adresele se scriu cu litere mici. Cifrele se transformă în sticluţe mici de limba română pentru străini.

Tu mergeai repede ca să nu te prindă luna iunie, ea făcea paşi mari în spatele tău ca să aprindă salturi în trecut. Pe cealaltă stradă, aproape pustie, casele căzute întinereau în stil electronic. I-ai povestit începuturi şi sfârşitul în trei fraze nevorbite. Pe scări vibrau încercări de evitare a destinului.

În ţările mijlocii cu oameni mediocri cocoşii cântă la cinci şi-un sfert. Era A, nu B.

sâmbătă, 1 mai 2010

Vieţi între cuţite de plastic

Despre părul meu se scrie de secole. Înainte, înainte să fiu cine sunt în clipa în care îţi scriu, pe vremea când părul meu se culca pe alte perne şi se trezea încurcat în alte flori uscate, s-au scris teorii despre noi doi, despre cum ne-am cunoscut şi nu ne-am mai cunoscut, despre cum am renunţat să ne mai cunoaştem şi-apoi ne-am cunoscut din nou. Pe pereţii de atunci părul meu se desena singur, ba în culori, ba în sticulţe mici de coniac, încurcat în ochii, urechile şi visele tale. Eu îl îndepărtam, el se repezea în ochii tăi, tu mă priveai fără să recunoşti, el te-ncurca aproape nespălat pe sub gene. Despre părul meu s-au scris tratate. Şi tu le-ai citit pe toate. Despre piramide, istorii şi religii, raze de soare şi nervi neinvestigaţi încă, oameni cocoşaţi şi curaj idiot, literatură şi Charles Dickens - prietenul tău cândva-, arte îndoite şi dicţionare de agronomie, poezie şi ecuaţii. Toate despre părul meu. Nu despre mine. Nu despre imposibil şi împăraţi chinezi. Despre părul meu şi despre pereţii pe care se actualizau fire subţiri în ochii tăi. Nu, nu despre mine. Despre părul meu. Trăiam în India. Tu erai undeva în Mediterană. Şi m-am tuns.

vineri, 30 aprilie 2010

Grădinărit fără flori

Astăzi curăţ lalele. Le scot ghimpii. Le şterg de polen căzut. Le mângâi rădăcinile. Le acopăr cu o cămaşă lila şi le mint că sunt crini ca să le fac fericite. Acum două zile am adormit într-un leagăn mare şi roşu, înconujrată de chinezi mascaţi şi de muzici fără sursă. Azi-noapte am mers cu trenul şi în spatele meu un gând cu geacă portocalie a luat amendă pentru că n-avea bilet. Cred că am coborât la staţia cu balul mascat. Dar astăzi curăţ lalele. Astăzi nu plec niciunde. Stau acasă şi curăţ lalele în speranţa că într-o zi cineva o să le găsească atrăgătoare şi-o să le ia acasă fără să-şi pună mâna în cap după ultima atingere. Cineva trebuie să fie îngrijitor de lalele. Zic eu. Nu-ţi mai pune întrebări. E aşa de simplu.

joi, 29 aprilie 2010

Tu n-ai ochi. Pentru că genele, sprâncenele şi pleoapele tale sunt bucăţi de noapte fără dimineaţă şi draperiile se sparg în buzele tale. Pentru că timpul nu dă dezlegare la cuvinte.

Cearta cu "eu"

Se întâmplă să nu înţelegem ce se întâmplă. Ne speriem, ne ascundem şi căutăm motive, răspunsuri şi scuze. Ne urcăm în vaze de cristal, în pahare cu picior pline de mărgăritari şi câteodată în farfurii cu supă fierbinte şi ne dăm drumul pe pârtia plină de instincte dezgheţate, cu senzaţia că ale noastre sunt cele mai sincere, cele mai curate şi cele mai puţin vinovate. Ajunşi la capătul secundei, ne dăm seama că nici nu se poate repeta, nici nu se poate anula, că guma de şters îşi are şi ea limitele ei şi că oricât am încerca, "eu" nu mai e doar "eu", e "eu" plus sania şi pârtia şi paharul cu picior. Că "eu" nu mai înţelege nimic, că pastilele dimineaţa şi muzica fără versuri te adorm şi că nimic nu e mai puţin adevărat decât că frigiderul s-a obişnuit cu magneţii şi-au rămas acolo. Că eu sunt altceva decât eu.

miercuri, 28 aprilie 2010

Vise cu şireturi

Mărgelele brăţărilor mele se numesc vise. Şi idei. Şi pahare de plastic pline cu vin alb. Brichete nestinse. Şi imposibil la plural. Covoare persane fără ciucuri. Minute prinse pe numărătoare. Şi opt fără zece dimineaţa. Dimineţi pline de teamă şi somn nedormit. Mărgele albe şi roşii şi mov muşcat de galben. Visele mele sunt mărgele sparte, căzute sub rădăcinile păsărilor şi ascunse pe sub toate carpetele şi draperiile care n-au văzut marea. Dacă aş putea, le-aş face cadou picioare şi tocuri, tenişi roşii şi tălpici pentru toată lumea! Să vadă toţi că zarzării sunt zarări şi că există sentimente fără şireturi care se adună în boluri mici şi transparente, până când într-o zi dau în clocot şi se transformă în alcool verde.

Trecând peste tragedia brăţărilor şi-a Argentinei, m-am convins într-un vis nemărgelat că există tot ce ne imaginăm că nu există. Şi că Madame Bovary l-a cunoscut pe Freud.

marți, 27 aprilie 2010

Colorat peste mări şi corăbii şi cărţi necitite, geamul se aburise de necaz. "Contrabandă cu draperii", "contrabandă cu draperii", "grena", "grena", "contrabandă cu draperii", "grena"- îşi repeta în gând în timp ce pe canapeaua de pe perete se mişcau lumi pufoase de zahăr şi piper. De durere de origami se plâng numai picioarele obosite de remuşcări. Geamul se pictează cu inele pătrate.

luni, 26 aprilie 2010

Pe semnul meu de carte se nasc animale mici cu ochi cusuţi cu grjă şi teamă în blană şi-n urechi. Au fost lalelele şi-au fost aluniţe la încheietura mâinii şi aşteptări care mai de care mai sărate, au fost brăţări cu magneţi şi semne de carte. Cuvinte care nu se spun, mişcări ale buzelor care se ceartă cu tăcerea în zgomotul de fond, între trenuri şi avioane, fuste, pantofi şi lenjerii cu flori. Şi-au fost vise care n-au avut timp să se transforme din vina unei monede de 1 ban. Cam atât.

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Dialoguri spălate

Ea: Cred că tuşesc vise.
El: Aş vrea să te fi cunoscut înainte.
Ea: Mâine mănânc cu Faulkner.
El: Şi eu ştiu să scriu.
Ea: Nu-mi plac pronumele personale simple.
El: Mie îmi plăceau ecuaţiile. Le rupeam.
Ea: Şi astăzi?
El: Astăzi e cam târziu. E trei dimineaţa.
Ea: Cred că se luminează.
El: Cred că tuşeşti prea tare.
Ea: Vise?
El: Nu-mi amintesc.
Ea: Eu da. Întotdeauna.
El: Mai bine plec.
Ea: Mai bine rămâi.
El: ...
Ea: ---

joi, 22 aprilie 2010


Lo bueno, lo malo, lo triste, lo alegre, lo raro, lo normal, lo fácil, lo difícil. Suficiente. Ya.

Decizia armatei piersicilor

Şi s-a ascuns. Au trecut cumva anii, sertarele s-au golit şi s-au umplut cu caramele şi şosete albe şi s-a ascuns. A rămas acolo, în spatele unei poveşti pe care o ştiau mulţi, sub castroanele cu spaghete nefierte şi privirile înjumătăţie, fericită şi convinsă că aşa a trebuit să fie, nu numai pentru că n-a avut de ales, ci pentru că se simţea fericită şi îi era frică, pentru că hotărâse să fie sinceră, să pună întrebări şi să răspundă, să nu treacă barierea ipocriziei îngerilor şi să-şi păstreze cumva primii paşi pe sfoară, pe taxiuri, pe rachete de tenis, pe părul blond şi pe ochii nehotărâţi.

miercuri, 21 aprilie 2010

Eu ce mai visez?

Etimologia viselor mele s-a descoperit datorită unor cercetări confuze sub patul mic de pe strada Venus. Şi-am găsit-o stricată, tristă şi pesimistă, supărată pe accentele ascuţite şi pe salteaua grea. I-am dat bucăţele mici de miere omogenă, am uns-o cu cănuţe blânde de cafea cu lapte şi-am lăsat-o singură în speranţa depăşirii traumelor. Cred că am greşit, dar cum de la un timp greşelile mi se transformă peste noapte în mulţumiri personale şi-n trepte către imaturitate, mă consolez cu gândul că un concept vag despre imaginaţia involuntară nu poate să sufere mai mult decât un pat tânăr de aproape-lemn. Ca să mă trezesc înfluturită şi ca să-mi amintesc câteva lucruri şi lucrări încă nepetrecute, mă trezesc înainte de ora unsprezece. Şi nu ştiu cum am reuşit, dar visele mele, deşi în absolută concordanţă cu traficul aerian, n-au fost întrerupte de nici un nor frustrat care ba pleacă, ba vine, în speranţa anulării vreunui eveniment nesemnificativ.

Am visat un câine mic şi alb care mergea vesel pe bicicletă.

marți, 20 aprilie 2010

Pui de lună peste ani de cretă

Am ales să am sprâncenele aşa. Şi-am stat frumos la poza pentru buletin când aveam aproape cinşpe ani. În iunie mi se colorează tot felul de idei. În leagăn. Toamna e toamnă pentru că există avioane care refuză să răspundă la întrebări. Şi-apoi octombrie m-a mutat etajul patru. Am strâns frunze uscate. Şi le-am pus într-un pahar gol de budincă. Şi la cinci dimineaţa, câteodată, se întorceau adolescenţe fisurate din pelerinajul invers. Vârful cheii în sufletul uşilor. Cred că între timp am căzut din patul de la etaj într-un vis fidel. Mi-am plantat orez în ochi. Am zburat pe scaunul din dreapta pe vremea când aprilie şi mai nu erau ameninţate încă de starea civilă. Am luptat puţin la marginea lumii. Şi-am numărat prefixul până i-am înăbuşit suflarea în somn. Am întrebat despre rachete de tenis şi m-am căţărat pe imposibilitate. Şi-acum nu mai dorm.

luni, 19 aprilie 2010

Curiozităţi neinteresante


E curios cum, doar pentru că plouă şi cineva îţi spune că eşti speriat, dormi mai bine, aruncat cu puţină - doar puţină ură- sub plapuma colorată cu parfum de prietenii vechi şi căpşuni fără gust de pe liste cu lucruri interzise. Aş vrea să ştiu cum se numără soldaţii când din faţă vine presupusul inamic cu fuste lungi şi fâşii de păr nervos pe umeri, cum se aleargă lejer la şase dimineaţa, cum se poartă pantofii murdari, cum se editează cărţile încă nescrise şi cum se aleg miresele printre cutii cu medicamente. De fiecare dată când îmi lipseşte ceva, sun la castelul surzilor şi-mi vărs larvele neînfluturite încă prin receptorul bătrân - ştii, un receptor roşu cu multe găuri din care nu se aude nicio voce - şi de-acolo se desprind răspunsuri nestudiate dar inspirate blând. N-am spart nici trei farfurii.

Aprilie bea vin din sticle închise la culoare

Dimineaţa, în praful beţiei şi-al tradiţionalului nor de aprilie, ea deschide ochii şi îşi surprinde gâtul înfăşurat blând în fularul lui. Cu parfumul strâns în timp, în mâinile femeilor din fabrică, în camioane, depozite şi cutii mari, pe sub rafturi, în plasa de hârtie şi acasă, pe fotoliul lor, poate în hârtia pentru cadouri, prima dată pe umerii lui, puţin aspru, a doua oară mai puţin interesant, în seara în care celălalt era pierdut şi aproape sigur pe gâtul ei în dimineaţa asta în care vinul a cărui culoare nu şi-o mai amintea îşi exprima amintirile prin bătăi surde în geamul din faţa primăriei. Cafeaua albă şi cana cu buline lăsată acasă. Pe masă zace invitaţia. Mi-e dor de ceva ce n-am avut niciodată, zbiară versuri neinspirate pe sub catedrale scăpate de orice stil. Prin pereţi nu se înţeleg nici măcar trezirea mea cu somnul tău. Ochii mai prind câte ceva. Şi zâmbesc coloraţi prin pereţi.