Ştii, mi-am dat seama. Se aud picături de mare africană. Pic, pic, pic - câte una. Picături de mare africană. Tu, fără ochi, trezită dimineaţa, foarte de dimineaţă, în ochii altcuiva. Picături de ape-departe, aproape, departe. Toate poveştile fără sutien se termină cu departe. Şi nori fără coajă, animale părăsite, copii născuţi târziu din dorinţe neînţelese. Aşa era povestea actelor fără semnături şi fără oameni. Aşa eram eu, pierdută şi regăsită, negăsită, printre mări călcate în picioare de oameni nebotezaţi. Oameni frumoşi. Cu suflet împletit, lucrat cu andrele de suferinţă târzie, de şcoală primară, fără nisip din clepsidră, fără dorinţe crestate, fără să ştiu, să aud, să zâmbesc, în faţa bronzului neuniform căzut din furtuna indiană. Azi-noapte s-au scris ochi asiatici mărunţi pe foile balconului meu galben.
Ştii, eu nu mai ştiu să scriu. M-am înecat într-o pastă roşie de pix, într-un vârf ipocrit de creion gri şi-o adunare incoloră de psihologii, societăţi şi bariere dezmembrate.
Ştii, astăzi n-am putut să nu adorm. Şi m-am simţit plină de nesomn, mi-am vorbit în arabă şi-n japoneză, am dezlegat vocalele pentru toţi pisicii surzi şi-am stabilit îndurerată că nu sunt eu, sunt ei. Că nu sunt eu, e ea, marea africană care-mi picură ochii calmă, ca toate apele africane, liniştite şi puţin prefăcute. Cam ca literele verzi de pe nasul pisicilor negre.
Şi-atunci m-am gândit să scriu. Şi n-am mai scris.
Un comentariu:
Azi-noapte am visat o Africă de gheaţă sub tâmpla ta...
În ochii pisicilor văd porţi spre o lume cu tufişuri de zmeură şi fluturi crepusculari...
Trimiteți un comentariu