Printre claxoane, găleți de var și nopți cu geamul deschis și

Din ploaie de vară-n gând tăcut

Pe liniile de tren înfloriseră buchete de mentă pentru ochii mireselor căzute-n agonie. Eu cred că muzica e mai lichidă și mai aspră decât tăcerea și mă încălzește gândul că s-ar putea să-mi treacă pasiunea asta pentru gări  și lipsă de vreme înainte de luna septembrie. Când tac, oamenii sunt mai puțin animale. Cu ochii-n pământ, liniștea se simte mai puțin jenată de soare. Menta de pe calea ferată se ascunde de orice nori în timpul carnavalului. Cred că e prima dată când spun cuvântul ”carnaval” în șoaptă. Și toate astea pentru că nu mai știu cum se scrie tăcerea, fericirea sau globul de aur al ghicitoarelor fără nepoți. Mi-e puțin silă de oamenii fără lacrimi. 

De pe munte se coboară în gând

Am hotărât astăzi că-mi place să fac lucruri fără rost și să le scriu ca să pară mai reale. Pentru că nu pot să le dezvălui pe toate acum (secrete de om fără alineat), înșir doar câteva. 

Și-apoi accentul n-a mai vrut să cadă

Noi doi miroseam a cafea dimineața pe marginea ferestrei și ne miram de cum trece lumea în spirală pe lângă sticlă. Apoi am început să ne amăgim cu ultimele două luni de anotimp fără barieră și un-litru de apă tonică, cu planuri pentru despărțiri fără lac de unghii și kick-boxing în golul stomacului fără inimă. 

După aceea au venit torturile, războiul, amintirile fără acoperiș, avioanele cu bilete rupte și câteva mâini de cireșe cu viermi mici care se țesuseră ca să ne mănânce realitatea în ritmuri de tango bătrân. 

Dragul meu,

Știi, de câte ori pleci mă apucă un soi de durere mai puțin credibilă decât restul, aproape umană, aproape de șarpe, aproape de gustul ăla pe care încercam să ți-l explic într-o zi când erai departe și numărai lupi ca să nu-ți adoarmă instrucțiunile pentru uitare și ochii pentru șosea. 

Când m-am trezit, în mijlocul nopții, erai așa de frumos că mi-a părut rău că n-am scris niciun basm ca să te las să dormi până-n diminețile oamenilor fără iele și să le bucuri și lor gândurile. 

Mi-am ars buzele cu șinele trenului. Așa de frumos erai. Și eu mă tot gândeam cum să fac să te gonesc și să-mi recapăt vulgar durerea asta de doliu scurt și nebănuit. De-acum înainte te-aș ruga să nu mai cânți la nai, să nu mai apari în ianuarie-acum câțiva ani și să-ncerci să prinzi trenul înainte să moștenești monștrii de pe insula mea. 

Dormeai așa frumos că din senin mi s-a făcut frică. De ceva vreme mă sperii de te miri ce. Mi-o fi căzut pe cap vreo durere fără farmacie. 

Despre oamenii înfrigurați din viața mea

Simțirile n-au bun simț. Vin și pleacă, se strecoară-n mintea și-n pantofii omului și se apleacă peste cele mai liniștite ape ca să scuipe-n capul peștilor fără rușine și fără scrupule. Mi-e teamă că nimeni nu m-a luat de mână la timp. Prea devreme sau prea târziu, oamenii din viața mea au apărut triști și neinspirați ca să aibă de unde să plece. Oamenii din ochii mei sunt oamenii cărora le era frig la ei acasă și-au plecat să-și răcorească picioarele în soarele meu, să se bălăcească în umbrele străbunicilor mei și să-nvețe să critice înainte să repare. Oamenii din viața mea n-au multe medalii, dar se liniștesc cu tristețile mele. N-au liniște. N-au steag, gem sau bun simț. Cred că nici străbunici n-au. Oamenii din ochii mei sunt simțiri.  Frunze de ceapă cusute cu fulgere din limba județelor fără capitală. 

Verbele băiatului din floarea-soarelui

Îi plăceau femeile care miroseau a rodii și-a apă minerală. Își clocotea gândurile în praf de pușcă și de copt și de cărți pe sub paturi curate și-și scotea în fiecare dimineață colții în fața oglinzii cu aburi de bucătărie. Îi plăceau fetele cu nasturi negri și ochi albaștri pe sub ochelari sparți și socotea c-ar fi mai bine să-și dreagă amintirile înainte de luna septembrie. 

Fiecare rânjet cu inima lui. Și-o bucată de duioșie crescută-n burta unui porc mistreț fără speranță. Te iubesc așa, ca și cum n-ai fi om. Ca și cum din sufletul tău s-ar desprinde licurici absorbiți de muzica din penitenciarele fără ferestre. 

Imprevizibili și subiectivi, ochii și bureții

Astăzi. Din călcâie mi se desprind bucăți mici de rădăcini de crizanteme. Mă aștern ca numerele de telefon sub crimele intelectuale ale păsărilor cu picioare lungi și-mi doresc să mă fi născut în aceeași zi, dar ceva mai devreme, ca să simt amprentele de dimineață ale circarilor din sudul țării. M-am născut cam somnoroasă. (O fi vreo poveste cu ochii deschiși la culoare sau cu zăvorul din fața ușilor fără motive de liniște.) Aveam o sută de gene, pe numărate, și sprâncene arcuite de care povesteau vecinele prin vecini. Dac-ar fi să mint aș povesti și cum primul meu vis a fost despre primăvara de acum doi ani. Am dinții cam subțiri. Și-un colț de pâine gătit special pentru sfârșitul lui aprilie. Ochii mei sunt străchini întregi care stau să se spargă de teama neiubirii. Ochii mei căutau circul și circul s-a născut prea devreme. Mă gândesc să-mi schimb amprentele. M-am născut ca să-mi schimb amprentele. 

Pe plantație

Și dacă tot vorbeam despre pământ, mi-am plantat bucățele de timp în mingile de plastic pe care le spărgeau când eram mici copiii de la mine din cartier ca să vadă cu ce minuni sunt umplute. Și dacă tot m-am trezit cu mâinile obosite și resturi de filme mute pe sub pleoape, m-am gândit să-mi dezgrop umbra zânelor de sub mormanul de diamante de la chiuvetă și s-o informez subtil (cu decență și diplomație, cum trebuie tratate mai mereu umbrele prințeselor) despre craterele din noile gramatici ale noilor academii din noile țări cu granițe vechi. 

Dacă-mi cânți la vioară îți mai spun un vis

Caut vioară. După ce-am concediat fără preaviz televizorul și literele zgomotoase ale ferestrelor cu convorbiri forțate și prost interpretate, am pus un anunț la ușa bisericii de lânga fabrica de bere. Să-mi caut somnul, am zis. Am scris clar, cu litere de tipar bine conturate (am făcut și câte-un zâmbet din loc în loc): CAUT VIOLONIST. Mai jos, delicat și subtil, poate puțin prea delicat, am înșirat cerințe și dorințe din tot felul de materiale textile. Trebuie să recunosc că pe mine frustrările mă fac să schimb instrumente. Cum mi-a plecat brusc și fără veste pianistul și compozitorul de jazz, m-am hotărât să adorm în sunete de vioară. Să fie vioară albastră, să aibă violonistul diplomă de tâmplar, să știe ce culori merg mai bine cu catifeaua, să cânte puțin și la robinet și, dacă se poate, numai dacă se poate, să aibă și-o fărâmă de suflet pentru serile de miercuri când vine mașina cu gunoi.

În același context muzical mi-am mai dorit și să șterg cu peria de sârmă animalele mistice cu un singur corn  din primele vise ale anotimpului și să le-nlocuiesc cu urși mici și rotunzi, puțin speriați de pantofii mari ai vecinilor. Dacă e posibil, am mai scris în anunț, aș vrea ca urșii să știe să înoate și să se-ncrunte de câte ori aud sunete de clopot sau cuvinte care se termină în vocale închise.

Capul prințesei pe umerii insectelor

Există un cântec care vorbește despre o anumită dependență a oamenilor de tristețe. De orice fel de tristețe.
Eu, ca să fim sinceri, nu prea cred în note muzicale. Nici în statui. Sau în libertatea supravegheată. Nu cred în meteorologie, bucățele mici de ciocolată albă sau nevoi personale care se transformă în publicitate gratuită. Cred în tristețea anumitor oameni. Și-n gările din care se pleacă fără speranță. În întoarceri cu alte așteptări și-n tineri îmbătrâniți care-și dau seama că le plăcea mai mult paranteza găsită pe drum și-abandonată decât fraza cu care-și spală ochii în fiecare dimineață. Nu prea am încredere în mărăcini, roți și unghii lipite cu hârtie. Nici în șosetele cu multe degete. Poate dac-ar avea mai multe degete...
Și cu toate astea rezist ca parfumul gărilor sub hainele abia spălate.

Tristețea e cel mai potrivit joc de noroc pentru oamenii cu păr albastru. Știți că există oameni care la rădăcină au părul albastru? De obicei sunt cei ai căror umeri sunt făcuți special ca să încapă capul altora. Oricât ar părea de extravagant, există un domn care are între cap, gât și umeri un culcuș în care numai sprâncenele unei anumite domnișoare se simt ca acasă. Și cel mai probabil, în ciuda neîncrederii mele, e că domnul ăsta va adăposti alt cap sau alte plete și va fi dependent toată viața de o tristețe pentru care n-are nici cea mai măruntă explicație.

N-am încredere în statui. Tot felul de lei, păsări, poeți și domnitori care încearcă să te convingă de tot felul de prețuri exagerate pentru bucurii mărunte și istorii dezlipte. Pietre cioplite cu aripi fără pene și ochi fără alergii care, tot dintr-un fel de dependență de tristețe, au uitat să-și facă loc pe umeri pentru țeasta mai puțin tare a vreunui cetățean nelămurit.

(    )

Emoții renovate. Rațiunea si alte cămăși de corp

Când e frig, sub linia albă a șoselei se amestecă de trei ori mai multe simțiri, decupate fiecare în felul ei, fiecare de alt măcelar de speranțe, cu alte mâini care lasă cuvinte și-aceleași degete care transpiră de frig și de teama eclipselor de stele-cercei-buline mov pe rochii albe. Cu casca în cap, din ce în ce mai înfricoșat de perspective, tu te transformi în mine și-n singura clipă de decembrie din lume, în firimiturile de cozonac coapte sub șosea și-n zăpada pe care n-o mai găsesc decât bătrânii în amintirile dintr-un iulie pierdut pe planeta femeilor.

De fapt, emoțiile sunt cam ca pietrele de pe casele în renovare. Se șlefuiesc, se dau jos, se mângâie și se iau acasă sau se lasă acolo, că doar-doar n-o vedea nimeni că singura piatră tăcută e cea mai mică, cea mai estică și cea mai de dorit dintre pietrele neprețioase. Sub linia albă a șoselei, întrerupte de emoții, stau pietrele și magicienii lor, care mai de care mai puțin pricepuți, care mai de care mai plini de speranțe, care mai de care mai măcelari ai propriilor gânduri. 

Visele se lasă sub pat. Se ascund pe sub ghemuri de praf și bomboane colorate, sub pahare de vin vărsate pe pereți care mai lasă încă urme de fericire și se rod unele pe altele sub pat. Visele, ca toate fantomele de altfel, sunt destul de puțin constante. Fără să știe nimeni cele mai agitate vise sunt cele care-și planifică viitorul sub patul oamenilor care nu mai știu să se iubească fără cuvinte. Tot visele, ca toate creaturile somnului, miros a iarbă necrescută. Mărunțită și lipită pe geamurile trenurilor de mare viteză, sau aruncată într-un morman de praf pe care nu-l mai înțeleg nici cei care l-au măturat. Noi, noi toți sau noi câțiva, poate noi doi, ne-am prefăcut visele în bomboane colorate ascunse sub saltea și-apoi, fără să ne mai gândim, ne-am lăsat discursul la dospit și ne-am dorit din suflet să se schimbe cumva. 

Am mutat paturile ca să mai uit de eșecurile societăților și-am zis să vorbesc puțin despre vise ca să nu vorbesc despre ce cred când nu dorm. 

Când s-a umplut cerul de nisip 2

Astăzi m-am hotărât să-mi schimb limitele. Le-am luat frumos de cot, le-am poftit în grădina limitelor și m-am cocoțat cu toate verbele clare și nerespectate într-un pom de zahăr când copt, când ars, ca să supraveghem marea libertate a limitelor.  Când semnezi actele de frontieră, îți dai seama că fiecare dintre potcoave are câteva drepturi. Drepturi să nu-și încalce limitele. Și-apoi te trezești singur, dezamăgit și puțin fugărit de ploaie la douăzeci de grade și te tot întrebi cât de limitat erai pe vremea când aveai și tu, ca toată lumea, granițele tale trăite și trăsnite, de cele mai multe ori pline de crivăț și de levant și de strigăte de dor și ajutor și alte fructe mai puțin dulci. Astăzi mi-am luat înapoi clinchetele, almanahul și rimele. Am zis să mai plece și limitele la plimbare. Cine n-a înțeles să ridice mâna și ochii din foaie. Și să plece.

Anotimpurile au și ele ceva al lor

Mai mult sau mai puțin risipitoare, toamna asta și-a limpezit toate frunzele cu monede de praf, a făcut economie de oameni și de fum, de parcă și-ar fi vândut biletele pe vin ieftin și cald amestecat cu bucăți care mai de care mai de plastic de portocale și mere și bucăți de suflete de imigranți împachetate în folii transparente. Pentru că toamna, ca să revenim la mine, e când bună, când șireată, și se ascunde pe unde poate de câte ori își ascute creioanele cu cuțitul de bucătărie fără bucătărie. 

Creioanele mecanice nu se ascut cu picături de trecut trecute prin sita viitorului. Și dacă vrei să știi cum a fost ultima cină, mai citește din cărți toamna. Orice carte, pe la pagina 121, ține strâns un cuvânt plin de riduri de tinerețe care-și mătură praful de pe noiembrie și se-ntoarce aproape pierdută la cele mai amețitoare vise pe care le-a trântit într-o zi pe sub cărămizi, vicleană, dar colorată fără cuie, toamna. 

”Să nu te sperii, draga mea...Eu o să plec.” 

Invitat de onoare la gând

Și-atunci am să mă ridic în picioare. Îmi iau la pachet îndrăzneala, îmi colorez colecțiile albinoase de frustrări nervoase și le-ascund sub toate j-urile din numele meu cel mai ascuns.

M-am gândit bine. Aveam mai puține griji și mai multe bătăi de inimă. Coji de portocale prăjte și frunze murdare în pahare de plastic. M-am ridicat în picioare. Și-am stat, am ascultat, n-am înțeles nimic și m-am așezat. Am dat din cap ca și cum ceva din fiecare emisferă a strămoșilor mei ar fi contribuit la marea adunare a gândurilor. Ceva din mine s-a coborât la rangul celor mai proaspete vorbe și m-am prăbușit rușinată sub propriul meu prag. Acolo, cumva, s-au limpezit fântânile și-am rămas blocați în iarbă. Am plâns puțin. De teamă, dar mai ales de dor de plâns, am renunțat mândră la propriile mele gânduri. Cele mai proaspete și cele mai tulburi. Uscate, unsuroase. Suspin.

Suspin e un substantiv comun. Delicat. 

aproape-versuri despre amintire ca orice altceva

îți amintești cum scria cu toate culorile și tu le citeai pe rând și le desenai
le făceai pachete și le trimiteai la expoziții mici în subsoluri și canalizări,
cu spectatori iluștri și dansuri pe sârmă de poezie și de cretă.
îți amintești din când în când că aveai voie să uiți, să ștergi și să lași curentul neplătit.
că ea era mai sigură și din când în când își umplea ochii de lacrimi,
că peste toate era clientă fidelă a magazinelor cu orice pentru tine,
și că, deși erai exact ca toți ceilalți, ție-ți scria poezii și altora nu.
tu, cu toate gândurile și ambițiile și banii ascunși în casa altcuiva.
și ea, cu ochii mai mult în lacrimi și zâmbetul din tort de ciocolată
și niciun plan și poezii despre jazz și nume pentru copii și pentru fericire.
poate că nu-ți mai amintești, dar fericirea era proiectată fără tine.
și-a rămas așa. exact cum nu bănuise nimeni niciodată.
în pungi mici cu jeleuri și povești cu urși și tigri albi și alți ochi în același pat.

Un radio prea limpede

Cred că de fiecare dată când mă caută libertatea îi închid uşa-n nas cu fineţea platourilor tradiţionale. Şi mă mai liniştesc. Mă gândesc. Încerc să găsesc explicaţii. Despre mâini albe, onestitate şi alte chei ale lirismului cu linii de dialog. În spatele uşii: eu. Pe drum deja: libertatea. Am nevoie de mai puţină fericire şi dacă n-aş fi om, probabil aş fi liliac uscat sau cozonac fără nucă, sau aş fi eu însumi libertatea care vine să bată la uşa altora şi le citeşte apometrele ochilor şi le prezintă tacticos privilegiile şi micile dezavantaje. Eu sunt. Ploaia anunţată care nu mai vine. Ploaia.

Mitologie la promoţie. Gratis.

Calipso se descurca din ce în ce mai greu. Şi-avea tot felul de gânduri, se desfăta cu picături din picturi şi se mângâia cu şiraguri de regrete neînchipuite şi bine întemeiate. Pe Calipso la gară n-o aştepta nimeni. Copii n-avea. Licurici din plin. Şi gazde şi oaspeţi şi carii în suflet şi-ntr-o măsea neascultătoare. Copii n-avea Calipso. N-o păzeau decât nişte nopţi nefinisate şi-un amant de sfârşit de anotimp. Pe umerii lui Calipso, săracii, zăceau două suflete: unul încifrat electronico-imaginar şi-altul cu lacăte ruginite şi fermoare la promoţie fără mărgăritar sau lăcrămioare. 

Eu m-am tot gândit cât să las din mobilă şi cât să ard. M-am gândit cum să ridic şaua, cum să mut castelul, cum s-o conving pe Calipso să-şi ia licuricii înapoi.

M-am tot zbătut, am cântărit suflările şi soluţiile deshidratate şi-am ajuns să le îngrop în pahare mari de plastic în speranţa că orice cafenea e un ghiveci de libelule moarte şi-o dorinţă de femeie neîndeplinită. 

Astăzi m-am întâlnit cu Cortázar. Sau cu o soră de-a lui, oarbă, clătită cu apă din mările lui Circe-Calipso-Coca-Cola, deşi se crede mamă şi fiică şi însăşi Penelope. 

Sora lui Cortázar are ochi mari şi buze de carton şi păr lung şi libelule sălbatice în pahare domesticite pe care le poartă la curea. Sora lui Cortázar, Calipso rătăcită printre vopsele de păr şi nervi şi hormoni şi teorii literare revoluţionare, e şi sora mea. Şi sunt şi eu. Suntem copiii lui Ulise şi cărţile marinarilor şi iubitele de departe ale celor neîntorşi încă de-aproape. 

Anul trecut, pe vremea lui Penelope, vorbeam despre lână şi ciorapi transparenţi şi viitorul prezent. Acum vorbim despre piele, amaruri şi apă de colonie şi plângem, eu şi Calipso, de dorul lui Cortázar.