Există un cântec care vorbește despre o anumită dependență a oamenilor de tristețe. De orice fel de tristețe.
Eu, ca să fim sinceri, nu prea cred în note muzicale. Nici în statui. Sau în libertatea supravegheată. Nu cred în meteorologie, bucățele mici de ciocolată albă sau nevoi personale care se transformă în publicitate gratuită. Cred în tristețea anumitor oameni. Și-n gările din care se pleacă fără speranță. În întoarceri cu alte așteptări și-n tineri îmbătrâniți care-și dau seama că le plăcea mai mult paranteza găsită pe drum și-abandonată decât fraza cu care-și spală ochii în fiecare dimineață. Nu prea am încredere în mărăcini, roți și unghii lipite cu hârtie. Nici în șosetele cu multe degete. Poate dac-ar avea mai multe degete...
Și cu toate astea rezist ca parfumul gărilor sub hainele abia spălate.
Tristețea e cel mai potrivit joc de noroc pentru oamenii cu păr albastru. Știți că există oameni care la rădăcină au părul albastru? De obicei sunt cei ai căror umeri sunt făcuți special ca să încapă capul altora. Oricât ar părea de extravagant, există un domn care are între cap, gât și umeri un culcuș în care numai sprâncenele unei anumite domnișoare se simt ca acasă. Și cel mai probabil, în ciuda neîncrederii mele, e că domnul ăsta va adăposti alt cap sau alte plete și va fi dependent toată viața de o tristețe pentru care n-are nici cea mai măruntă explicație.
N-am încredere în statui. Tot felul de lei, păsări, poeți și domnitori care încearcă să te convingă de tot felul de prețuri exagerate pentru bucurii mărunte și istorii dezlipte. Pietre cioplite cu aripi fără pene și ochi fără alergii care, tot dintr-un fel de dependență de tristețe, au uitat să-și facă loc pe umeri pentru țeasta mai puțin tare a vreunui cetățean nelămurit.
( )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu