Ianuarie și trenuri ignorante

Pe cealaltă bancă, nebun și cocoșat, omul îngână ușor nume de amante, infractori și mâncăruri cu mălai. Omul e speriat. Îi e frig, are bătături și n-a știut niciodată cum stă treaba cu ironia. Nici să schieze. Să iubească. 

Dimineața înainte de somn

M-am trezit la tine-n minte ca-ntr-o poezie proastă, cu prea multe puncte și fără delicatețe. M-am trezit ascunsă în borcane mici de plastic, în dosul hainelor de piele și, ocazional, sub pragul ușilor fără chei. M-am trezit aruncată odată cu broaștele de gumă. M-am trezit nepieptănată și tristă. În cutia de carton erau amintirile altcuiva. Mai bine plec. Mai bine rămân. Sau plec. 

De pe munte se coboară în gând

Am hotărât astăzi că-mi place să fac lucruri fără rost și să le scriu ca să pară mai reale. Pentru că nu pot să le dezvălui pe toate acum (secrete de om fără alineat), înșir doar câteva. 

Și-apoi accentul n-a mai vrut să cadă

Noi doi miroseam a cafea dimineața pe marginea ferestrei și ne miram de cum trece lumea în spirală pe lângă sticlă. Apoi am început să ne amăgim cu ultimele două luni de anotimp fără barieră și un-litru de apă tonică, cu planuri pentru despărțiri fără lac de unghii și kick-boxing în golul stomacului fără inimă. 

După aceea au venit torturile, războiul, amintirile fără acoperiș, avioanele cu bilete rupte și câteva mâini de cireșe cu viermi mici care se țesuseră ca să ne mănânce realitatea în ritmuri de tango bătrân. 

Imprevizibili și subiectivi, ochii și bureții

Astăzi. Din călcâie mi se desprind bucăți mici de rădăcini de crizanteme. Mă aștern ca numerele de telefon sub crimele intelectuale ale păsărilor cu picioare lungi și-mi doresc să mă fi născut în aceeași zi, dar ceva mai devreme, ca să simt amprentele de dimineață ale circarilor din sudul țării. M-am născut cam somnoroasă. (O fi vreo poveste cu ochii deschiși la culoare sau cu zăvorul din fața ușilor fără motive de liniște.) Aveam o sută de gene, pe numărate, și sprâncene arcuite de care povesteau vecinele prin vecini. Dac-ar fi să mint aș povesti și cum primul meu vis a fost despre primăvara de acum doi ani. Am dinții cam subțiri. Și-un colț de pâine gătit special pentru sfârșitul lui aprilie. Ochii mei sunt străchini întregi care stau să se spargă de teama neiubirii. Ochii mei căutau circul și circul s-a născut prea devreme. Mă gândesc să-mi schimb amprentele. M-am născut ca să-mi schimb amprentele. 

Becurile nu dorm cu șosete (partea 1)

Și pe lângă toate mini-apocalipsele mele de hârtie, am mai și visat adevărul sincer și-un loc de liniște-n port. Cine s-ar fi gândit? Și cine n-ar vrea să fie far, stâlp de iluminat stradal sau veioză spartă când de pe partea cealaltă a fluviului te observă cu ochelari de vaporeni psihologii? Într-o vară mi-am scos ciorapii și-n timp ce-ți explicam ce e zăpada am aruncat trei fulgere în fața mașinii tale. Ca să-nțelegi că nu e rost de ceartă și că bijuteriile se sparg ca și casele sau cărămizile caselor, ca și becurile când le scoți șosetele și-ncerci să le explici că zăpada nu vrea să cadă, vrea să se topească și să-și mănânce unghiile la tine-n brațe. Și nu se poate. Așa cum nimeni nu poate să priceapă de ce verbele tocite pe la colțuri se conjugă mai ușor desculțe. Și-atunci becul se descalță și-și lasă șosetele lângă pat. Și doarme ca să viseze locuri de liniște în porturi înalte. Cu vaporeni și ochelari și tot ce spuneam odată despre psihologi și psihologii amărâte.

Cremă pentru mâinile îndurerate ale lui ianuarie

Ianuarie e una dintre puținele luni ale anului care-ți mănâncă și ultimele resturi de conștiință. Ar mai fi și aprilie și iulie, poate și septembrie dacă n-ar fi plin de insecte bizaro-fantastice. Acum câteva săptămâni m-am zbătut sufletește să descopăr ce-am învățat eu în anul care se scurgea rușinos. Am înșirat acolo tot felul de reușite și nereușite și-am încheiat cu un fel de convingere că n-am învățat mai nimic. Și-apoi a venit ianuarie, cu aceeași prezentare ca și anul trecut și cu mai puține coji de nucă decât se prevedea în cuprins. 

Ianuarie își începe întotdeauna discursul cu numele meu. Și-apoi tace timp de secole și-ascultă cum ecoul continuă să-mi râdă-n priviri. Ianuarie mi-a aruncat zahăr în păr. Și-a sărit la gâtul ultimelor mele rămășițe de frunze necălcate în picioarele de balerină ale monștrilor cu tricouri de arbitri. Ianuarie nu e neutru, nu e centru și sunt absolut sigură că nu e miez de pâine-n vârf de noapte. E ca străzile cartierului în care stăteam eu acum doi ani: crud și calm. Ca toate femeile cu gât lung, ca unghiile rupte, ca gleznele cu brățări blânde. M-am așezat pe bancă în fața lui ianuarie și-am stat. Ne uitam unul la altul : eu- străină de orice cod al bunelor maniere, ianuarie- cu aproape toate vocalele în portofel și cu aparenta fericire a noilor paznici-păziți. Să-mi spună mie cine-are mai multă bucurie-n obraji că-n ianuarie nopțile sunt la fel de la o săptămână la alta. Și tot n-o să-l cred. Punct și înapoi. 

Capul prințesei pe umerii insectelor

Există un cântec care vorbește despre o anumită dependență a oamenilor de tristețe. De orice fel de tristețe.
Eu, ca să fim sinceri, nu prea cred în note muzicale. Nici în statui. Sau în libertatea supravegheată. Nu cred în meteorologie, bucățele mici de ciocolată albă sau nevoi personale care se transformă în publicitate gratuită. Cred în tristețea anumitor oameni. Și-n gările din care se pleacă fără speranță. În întoarceri cu alte așteptări și-n tineri îmbătrâniți care-și dau seama că le plăcea mai mult paranteza găsită pe drum și-abandonată decât fraza cu care-și spală ochii în fiecare dimineață. Nu prea am încredere în mărăcini, roți și unghii lipite cu hârtie. Nici în șosetele cu multe degete. Poate dac-ar avea mai multe degete...
Și cu toate astea rezist ca parfumul gărilor sub hainele abia spălate.

Tristețea e cel mai potrivit joc de noroc pentru oamenii cu păr albastru. Știți că există oameni care la rădăcină au părul albastru? De obicei sunt cei ai căror umeri sunt făcuți special ca să încapă capul altora. Oricât ar părea de extravagant, există un domn care are între cap, gât și umeri un culcuș în care numai sprâncenele unei anumite domnișoare se simt ca acasă. Și cel mai probabil, în ciuda neîncrederii mele, e că domnul ăsta va adăposti alt cap sau alte plete și va fi dependent toată viața de o tristețe pentru care n-are nici cea mai măruntă explicație.

N-am încredere în statui. Tot felul de lei, păsări, poeți și domnitori care încearcă să te convingă de tot felul de prețuri exagerate pentru bucurii mărunte și istorii dezlipte. Pietre cioplite cu aripi fără pene și ochi fără alergii care, tot dintr-un fel de dependență de tristețe, au uitat să-și facă loc pe umeri pentru țeasta mai puțin tare a vreunui cetățean nelămurit.

(    )

Cioc! Cioc! Cum mi-am categorisit eu gândurile

Închizi ochii (ca la teatru). Mai întâi nimic. Negru. Mingea spre centru. Parcul verde cu nuanțe aproape libidinoase de mov. Steluța nelipsită cu accente subtile de anemie. Ce-ai spus ultima dată? Cât e ceasul? Din pod se aruncă porumbul direct în coș. Pauză. Actul al doilea. Gânduri ca-n desene animate, care mai de care mai puțin rotunde și cel puțin la fel de săritoare ca vecinele de la țară când e rost de scandal în șanț. Gândurile se împart și ele, ca oamenii, în mai multe sertare. Sunt gânduri frumoase, curioase, mai puțin delicate, înfricoșătoare și lista ar putea merge până-n pânzele colorate ale oceanelor goale. Gânduri-papuc, gânduri-cozonaci, gânduri-de ce nu sau de ce da, de ce așa, de ce nu invers, gânduri-cum, unde, gânduri-pinguini sau lingvistici răsturnate, gânduri-gânduri și gânduri negândite. Plus toate pânzele alea despre care nu vorbesc nici marinarii, nici croitorii și din care nu se mai fac rochii ca să nu cumva să-ți citească cineva gândurile. Ale mele, în toată coada lor de fazan mândru, stau întotdeauna în spatele unor uși. Mai multe uși. Și să zicem că aseară, cu puțină febră și tort de ciocolată, am reușit în sfârșit să lămuresc conceptul și să-mi categorisesc gândurile.
Ușa albă cu mâner auriu pentru gânduri frumoase care-ți fac rău. Amintiri trimise egoist de trecut ca să-ți anihileze viitorul. 

Ușa neagră cu vizor-fără vizor pentru gânduri care te fac să plângi.

Ușa cu interfon pentru memoria selectiva. 

Cea care scârțâie pentru informații academice. 

Soneria răgușită pentru genul substantivelor. 

Gratii pentru gândurile altora. (neinspirată idee!)

Perdea pentru flori de liliac, tigri și pantofi fără toc. 

Se-aud aplauze din spatele ușii cu mâner auriu. Și lacrimi mărunte din cușca câinelui. Asta pentru ce mai era? Și liftul? Mai erau și alte uși. 

Verbul ”a învăța”, 2011 și cum se respiră când unicornii dispar

Am învățat.Că skiurile alunecă tare și că după ce cazi de treizeci de ori și râzi începi să înțelegi despre ce libertate vorbesc veteranii. Că după ce mor, oamenii lasă lacrimi multe și amintiri frumoase. Am învățat că fericirea se plătește cu cercei. Că în avion urechile încă dor la fel de tare ca și sufletul sub presiune. Că turismul durează o săptămână. Că marea e la fel în martie și-n noiembrie. Am învățat să nu vorbesc mai mult decât trebuie. Mint. N-am învățat, dar am încercat. Am învățat că adevărul are două laturi: una a mea și alta a celorlalți. Că nu e niciodată prea târziu să renunți. Și nici s-o iei de la capăt. Că dacă renunți o dată, nu-nseamnă că ai renunțat de tot. Că ceața e mai puțin urâtă în sate. Că există copii cu ochi foarte albaștri care se bucură când le dai bananele din parbriz. Că, de ziua mea, singurătatea s-a transformat în explozie de bucurie când m-am trezit înconjurată de prieteni și de broaște. Că amintirile nu rămân în casa în care le-ai trăit, ci vin după tine oriunde-ai fugi. Că există oameni pe care nu-i cunoști, dar care te primesc la ei acasă și te duc la teatru și-n sate pierdute și te fac să te simți ca acasă. Că nu întoteauna copiii sunt buni, dar și că cei răi pot fi buni. Că părul crește și, dacă nu crește, se vopsește. Am învățat câteva cuvinte într-o limbă a unui trib de departe. Și mai multe în catalană. Am învățat să râd când n-am chef. Și să cânt în limbi necunoscute. Ca atunci când eram mică. Am învățat să aleg ceaiuri, să lipesc poze, să mut paturi, să fac melcișori cu lapte și să-i arunc. Am învățat să dansez și să sar și să merg repede repede. Să agăț tablouri pe perete și să dorm liniștită. Am învățat să aștept cu cafea oamenii obosiți. Am învățat că dorul de casă și de familie rămâne dor chiar dacă  înveți să trăiești singur. În ultimele zile ale anului, acum chiar, am învățat să iau decizii.. Uite că-n 2011, după multe decizii cu sfaturi și nesafturi, am reușit să hotărăsc singură. Am învățat că trenurile nu te duc întotdeauna unde vrei, dar de multe ori unde trebuie. Că uneori zici ”moment neplăcut”, închizi ochii și dormi până dimineața. Am învățat să inventez televizoare cu programe pe măsura gândurilor mele, să repar soarele cu iaurt și să apreciez unicornii. Am mai învățat și că oricât ai încerca, sunt lucruri pe care nu poți să le înveți într-un an și unicorni fără de care ar fi bine să înveți să respiri. Și mai avem de-nvățat. 

Răsuflări migratoare la coadă la bilete

Dragul meu, e frig, nu ninge şi-n ochii păsărilor călătoare se simte răsuflarea primelor ore de zbor. Păsările cad nobil. Cu melancolie şi resemnare.

Dragul meu, e frig. Păsările se ascund în spatele biletelor renegate. În acoperişul beteag al spitalelor. S-au hotărât două-trei să rămână şi să-mi declare frigul şi neninsoarea.E atât de puţină zăpadă că, în spatele tocurilor, femeile-şi păstrează dragostele nemărturisite vara. Şi se prefac păsările că ar fi vrut să plece, se leagănă liliecii scuturaţi (ce-mi mai plac liliecii scuturaţi!), se-ntreabă femeile de ce-o purta dragostea tocuri iarna.

Şi cum de ştii tu care-s liliecii? Cum, Irina? Cum?

Irina s-a ascuns în spatele nostalgiei primelor ore de zbor. S-a ascuns răsuflarea. 

Pierdut colecționar de ”pentru totdeauna”. Nu se oferă recompensă

Itaca e departe și arde. Marea se zbate în cadă, oamenii râd de sirene, iar pe Calipso o cumpără oricine.
Nici eu, nici Cortázar, nu știm să răspundem la întrebările despre râme și inteligență artificială.
Culorile despre care nu vorbești sunt cele așternute pe sub.
Conopidă și lanțuri groase de aur, nămol pe spatele monștrilor, căldări pline de supe de pește.
Scriitorii risipesc hârtii și vopsele pentru ochii fetelor lui Ulise.
Despre muze nu vorbește nimeni. Nimeni nu doarme când vine tăcerea despre muze.
Clocotesc gelozii în oameni raționali, liberi și predispuși la fericire.
Pe mine mă strâng de mâini cătușe de lemn cu miros de asfalt și ochi de catifea pe dos.
Arta din muzeu nu mai e artă. E Marea Ionică.

Planeta mea interioară

Am părul blond. Şi-aş vrea să am urechi lungi de elf. Nas mic de cristal şi-un obraz neobrăzat care-şi caută mângâierea-n braţele din alimentară. Căpşuni în urechi şi-n ochi un ochi mai mic de zahăr. Curăţ mere în grădina mănăstirilor budiste. Şi-aduc apă pentru animale dacă le văd triste. Am şi tot felul de gânduri. Dar le mai ţin în frâu. M-am născut în grădina propriei mele limbi. Curăţ mere verzi până se fac roşii şi poezie şi păr blond peste urechi mici de elf sălbatic. 

Scrisoare cu antet final

Eşti ca un cuvânt fără mâini, fără putere de decizie şi fără şireturi la pantofi. Aş vrea să fii aşa cum eşti. Să te întinzi pe păturile altora, să-ţi iei mintea-n dinţi şi-n măsele şi-n pungi mari de plastic roşu de câte ori nu mai ştii ce să spui şi să te sperii ca şi cum n-ai avea dreptate de câte ori se mai compune câte-o melodie de dor de pisici şi de dragoste şi de rouă şi de prăjituri cu prea multe stafide. Eşti aşa, ca un polonic cu cafea. Cafea lichidă şi cu drag şi cu mâini mici şi pomi plini cu cireşe pe post de globuri sărbătoriceşti. 

Dragă domnule personaj extravagant din lumile mele cultural-mediocre, de câte ori îţi treci mâna prin păr rămân cu urme de polen în ochi. 

Numai noi doi. 

Ochi de dormitor

Am crezut că mă cunosc şi n-am întrebat nimic. Am citit versurile lui Altolaguirre. Am făcut salată fără grisine. Am numărat încă o dată fericirea. I-am pus nume, dată, oră şi-am făcut-o parte dintr-un concept mai albastru care mă prinde şi pe mine într-un colţişor. Am crezut că numele meu e numele meu. Şi n-am mai întrebat nimic. Am găsit un cântec reggae care m-a prins ca pe buchetul altei femei şi-am mers cu el puţin pe marginea unui râu cu pretenţii de apă tulbure.M-am transformat în  i din î. Din â. Cred că I şi atât. Altolaguirre e un poet spaniol. Eu sunt altcineva. 

Nici broaştele albastre nu l-ar înţelege

De ceva timp pe clădirea din faţa cuibului meu de lăcuste s-a instalat un avion incolor, puţin mistic şi puţin indecis, care pare a avea o singură aripă dacă-l priveşti din perspectiva consoanelor de pe coloanele romane şi două aripi crestate dacă te ascunzi după o tabletă mare de ciocolată amăruie cu lapte praf. Mai mult inspirată de notele de jazz care îi curg din ochi când strănută decât de construcţiile extravagante, aseară l-am invitat la cină. I-am spus că nu gătesc, l-am întrebat dacă poate face faţă unui cuib de lăcuste nedomesticite care dorm într-un borcan de zahăr ars cu bricheta şi l-am convins că într-o casă normală pe o stradă cu nume de planetă n-au ce căuta avioane relative, cu ochi aproape închişi şi puţin - dar foarte puţin - de culoarea cărămizilor când prind viaţă. Realitatea mea e mai puţin miraculoasă şi mai mult lipsită de interes, dar ne descurcăm destul de bine de când în faţa casei celor treizeci de lăcuste sălbatice-sălbăticite s-a instalat un avion incolor, puţin mistic, dar care s-a hotărât într-o seară, la o cină fără mâncare, să vorbească despre orice şi să fie mai puţin relativ şi mai mult clinchet de chei în uşă. 

Poţiuni pentru călătorii fără prosoape

Eu şi miile mele de gânduri ne-am făcut mari în martie. Am crescut, ne-am liniştit şi ne-am mai neliniştit din când în când. Mi-am dat seama în dimineaţa în care m-am trezit fără ceas şi mi-am zis că n-are rost să mai dorm. Că visele se povestesc şi se uită. Că dimineţile se dorm numai dacă nu ţi-e teamă. Şi mie parcă mi-e puţin. 

Pungi de caramele

Dacă m-ar prinde cumva, într-un fel mai puţin obişnuit, de mână şi m-ar ruga să cânt, i-aş cânta despre somn şi despre lipsa de somn, despre ochi deschişi sub lumina becului, a vecinilor, a soarelui, a primăriei şi-a stelelor, întotdeauna deschişi, întotdeauna în aşteptarea unui cineva care să te tragă de mânecă şi să te roage să murmuri despre toate astea. Cum nu mă cheamă nimeni pentru aplauze, m-am gândit să-mi deschid un penar în care să cânt cu răgete despre sticle sparte şi priviri reci şi  lucruri despre care nu vrei să vorbeşti dar ajungi să le spui nelămurit şi pe care nu mai vrei să le ştii şi le arunci pe apa duminicilor triste şi bolnave.Pe apa murdară a unei duminici pline cu borcane. Când nu mă cheamă nimeni arunc caramele în sus şi-n jos. Şi aştept, răbdătoare, să se umple lumea cu acte ca să începem să nu le mai băgăm în seamă şi să ne alegem naţionalităţi şi rude şi trecuturi. Şi-atunci probabil că m-ar chema cineva şi-aş putea să tac liniştită. Şi-aş salva saci întregi de caramele. 

Între genele mele doarme un porc mistreţ îndrăgostit

Dacă cineva (preferabil fără baston) are un unchi sau un verişor sau un şofer de camion în Scoţia, pe mine mă cheamă Maggie. Şi-mi las părul peste tot. Pe unde merg, împiedicată şi hotărâtă-nehotărâtă să nu pierd din ochi niciun perete în care-aş putea să mă plâng o veşnicie, las fire de păr blond care cu vreo douăzeci de ani în urmă a fost spălat chiar şi cu gaz. Când râd, uimită de lipsa de coerenţă a fericirii, îmi aduc aminte de ceva mai puţin liliachiu şi mai mult îndrăzneţ. Şi tac.Cu gust de final frumos şi obositor. Prin părul meu au trecut mâini şi basme şi reţete culinare, libertăţi şi bătăi de clopot nereligios şi de cele mai multe ori ochi ascunşi în pernă de ruşinea altor gene. 

Înfloreşte

Şi după un timp s-au rupt minele şi mi s-au aprins ochii şi mi s-au deschis venele şi din sânge mi s-a desprins un fel de zăpadă artificială care mă urmăreşte încă şi mă oboseşte şi de care eu şi cei şapte elefanţi cu urechi zburătoare pe care-i cunosc ne săturăm din ce în ce mai tare în fiecare dimineaţă. Casa mea se sprijină cumva pe nord-vest şi, ca să fiu curajoasă ca toţi finlandezii, o să spun că mi-e dor de mare.