De ceva timp pe clădirea din faţa cuibului meu de lăcuste s-a instalat un avion incolor, puţin mistic şi puţin indecis, care pare a avea o singură aripă dacă-l priveşti din perspectiva consoanelor de pe coloanele romane şi două aripi crestate dacă te ascunzi după o tabletă mare de ciocolată amăruie cu lapte praf. Mai mult inspirată de notele de jazz care îi curg din ochi când strănută decât de construcţiile extravagante, aseară l-am invitat la cină. I-am spus că nu gătesc, l-am întrebat dacă poate face faţă unui cuib de lăcuste nedomesticite care dorm într-un borcan de zahăr ars cu bricheta şi l-am convins că într-o casă normală pe o stradă cu nume de planetă n-au ce căuta avioane relative, cu ochi aproape închişi şi puţin - dar foarte puţin - de culoarea cărămizilor când prind viaţă. Realitatea mea e mai puţin miraculoasă şi mai mult lipsită de interes, dar ne descurcăm destul de bine de când în faţa casei celor treizeci de lăcuste sălbatice-sălbăticite s-a instalat un avion incolor, puţin mistic, dar care s-a hotărât într-o seară, la o cină fără mâncare, să vorbească despre orice şi să fie mai puţin relativ şi mai mult clinchet de chei în uşă.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu