Şi-atunci mă arunc în ploaie. De sus, de şi mai sus, mă arunc spre nimic-niciodată şi-l prind de mâini şi-l liniştesc, îl ciufulesc şi-ncerc să-i servesc infuzii de dorinţe de la libărie, încerc să-l scap de povara sfârşitului de lilieci, să-l mint şi să-l arunc înapoi spre mine. Încerc şi eu. Încerc să spun doar că atunci când nu e primăvară şi nici zi de "speram să-mi vrei binele" mi-aş dori să plouă tare de tot şi să ne ascundem toţi într-o staţie de autobuz. Autobuz colorat, cu scaune puţin murdare, cu şoferi neatenţi şi călători gânditori. Călători fericiţi că a ajuns autobuzul, că au reuşit să coboare din ploaie şi să se strecoare până la dinţii pentru bilete cariate.
În toate autobuzele sunt nişte ochi care la semafoare-şi adună pleoapele şi genele şi strâng puţin buzele ca şi cum le-ar fi teamă de noua tendinţă a cafelei cu gheaţă amară.
Şi-atunci ploaia se strânge pe pleoapele mele. Şi lilieci descompuşi de timp, aproape primăvăratici, se liniştesc sub autobz.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu