Să fugi de toată lumea într-o duminică clintită de pe mormanul de fiare zilnice şi să-ţi legi şireturile pe scările metroului, să te urmărească oameni cu veste şi fără veste, să citeşti romane siropoase într-o limbă scorţoasă care-şi rupe colţurile şi le lipeşte la loc cu gumă de mestecat şi îngheţată cu nuci, să te ascunzi puţin în pauza de cafea, să te găsească, să treacă autobuzul pe lângă tine, să-ţi spună tehnologia că mai bine rămâi cu amintiri, să nu-ţi aminteşti cum se numeşte conopida la tine acasă, să ştergi zâmbete ironice de îmbrăţişări sincere şi de caramele mentolate şi poezii despre arhitecţi şi calcule de structuri, să bei bere cu lămâie şi să descoperi că femeile lasă în urmă copii şi cuvinte cu accent straniu, să râzi cu oameni pe care nu-i cunoşti, a doua zi să-i cunoşti pe ceilalţi, să râzi şi cu ei, să fugi din nou, să te miri peste tot şi să simţi cum ţi se zbat ochii de bucurie şi mândrie, ca şi cum tocmai ţi-ai fi descoperit leagănul, să răspunzi nu, dar să te bucuri de întrebare, să fii fericit că ai avut curaj şi să zâmbeşti şi să mai zâmbeşti şi să zâmbeşti din nou şi să te întrebi dacă n-ar fi bine să mai laşi câteva migdale şi pentru papagalii de pe plaja din Sitges.Şi să pleci acasă.Şi printre ele încă atâtea verbe la conjunctiv care se tot întreabă dacă e mai fermecător perfectul sau prezentul.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu