De cot cu viața

A fost odată ca niciodată, mai acum vreo două săptămâni, o fată care, în fața trecerilor de pietoni, tot trăgea de mânecă, de culori și de priviri un băiat care nu știa ce e zăpada; Doamne ferește să nu-l calce vreo mașină la cât e de împiedicat și de lipsit de maniere când vine vorba despre viața lor!  Și dacă tot suntem la subiectul respirație, să vă spun că viața lor e un fel de tiribombă dezasamblată, împrăștiată-n zeci de remorci vechi, cu șuruburi de neînlocuit lăsate în parcări murdare din țări fără autostradă și cu bucăți de plastic învelite-n aceeași pătură scămoșată pe care n-o mai calcă nici bunicile de când nu mai e la modă fierul de călcat fără apă. Poate vi se pare puțin prea tehnică povestea lor de viață, dar e așa cum citiți sau chiar mai riguroasă. Cu toate literele, în toată ordinea, confuză printre toate formulele pe care n-a vrut nimeni să le țină minte vreodată. Viața lor e ca o tiribombă de care nu s-ar fi săturat nici ultimul sat din sudul țărilor fără asfalt dacă n-ar fi știut că există undeva în spatele decorului o masă gri de salcâm pe care s-au semnat în prima zi de libertate convențiile sociale. Iar ei, fericiți, trec străzi în speranța că primăvara se prelungește cu cotul.

Stai, nu vezi că vine mașina? Astăzi ți-am salvat viața de zeci de ori...

Nefericire amânată

Mi-am făcut câteva calcule (teoria lui Pitagora generalizată ajută în probleme de morală și sentimente neglijate) și-am hotărât c-ar trebui să țip mai ascuțit, să-mi înlocuiesc gândurile confuze cu bucățele mărunte de praz și să lipesc pe stâlpi etichete alb-negru cu ochi verzi pentru oamenii cu buze subțiri. Mă gândeam și să mănânc profiterol la micul-dejun și să mă spăl pe cap cu suc de gramatici structurate, concentrate și de multe ori abandonate imediat după absolvire. 

Mi-am mai făcut două-trei calcule, cu răspunsuri greșite și tăieturi adânci, și-am decis să las pe mâine orice hotărâre importantă, să beau apă plată cu cristale mici în care cresc dorințe liliachii-convalescente și să mai amân puțin plecarea pe alte pârtii albastre ca să nu alunec în nepăsarea iubirilor de dragul societății. Mi-e puțin frig. Și puțină liniște.

07.50.A.M. Profiterol?

Ambiția calculelor

Măcar de mi-aș mai aminti cum era povestea cu radicalul și pătratele și cele două trenuri care-ar trebui să se-ntâlnească în orașul X. Dar orașul X n-are gară. N-a avut niciodată. 

Apăsătoare pe alocuri, de fapt, problema mea cea mai mare nu e logica. Rațională sunt eu pentru toată lumea și pentru următoarele două vieți ale fizicienilor. Problema mea e ceaiul. Nu pot să mă obișnuiesc cu toate ceaiurile astea. Și mă tot gândesc că din cauza ceaiului de mure și-a cănuțelor japoneze și-a sitelor cu codiță și mirosuri bilaterale, mă dor tot felul de calcule interioare și-am tot soiul de ambiții și amenințări sufletești. Ambiție și amenințare sunt cuvinte surori. În cazul în care cineva n-a avut revelația asta încă, o va avea probabil în fața unei cești sparte de cafea. De ceai. De cafea. De radical din doi când plouă mărunt înainte de zăpadă. Când plouă înainte, zăpada nu se mai prinde. Și-atunci te întrebi de ce mai ninge. 

Nici măcar ceaiul n-ar fi o problemă. Dar mai e și Ulise. Și inima stângace a lui Calipso. Și nici asta n-ar fi tot dacă n-ar fi mamele care-și pierd copiii sau bărbații în paltoane negre care vorbesc  pe stradă despre mașini stricate și-ajung să-și strige durerea-n gura mare, chiar când pe lângă ei ne strecurăm eu cu căciulă albastră și ceaiurile mele (Ulise și Calipso dorm bezmetici). 

Nu sunt de hârtie. Deloc. Probabil că nici de carton. Sunt o ceșcuță goală în care pe vremuri creșteau livezi de miere (da, de miere- aia lipicioasă) și, copleșite de dragoste, se ascundeau zâmbete deloc normale, deloc raționale și aproape deloc triste.