irinadehartie.blogspot.com Web analytics

vineri, 27 februarie 2009

Maraton intre fulgere

Ai aşteptat vreodată trenul abia plecat?
Ai mâncat spanac astăzi?
Ai prins fluturi ucigaşi?
Ai fost vreodată pe lista de aşteptare?
Ai băut ţuică de prune uscate?
Ai plâns pentru o masă de lemn?
Ai găurit norii cu pietre?
Ai cusut şosete?
Ai citit despre frigidere?
Ai sculptat lebede roşii?
Ai operat oameni sănătoşi pe creier?
Ai simplificat fracţiile?
Ai botezat pe cineva?
Ai suflat biluţe de hârtie cu pixul?
Ai în buzunar vreun vis decent?
Ai acasă cărţi de joc?

Tu chiar nu înţelegi nu?

Dinţişori de ceai


S-a întâmplat într-o zi când căutam cuvinte sâsâie în dicţionarul de aztecă din biserică. M-am trezit din senin cu gândul la un dentist bătrân şi bolnav şi cu mirosuri puternice emanate de creier. N-aveam nimic din tot ce ar fi putut crede unii ca am. Nici măcar nu îmi lăcuiam unghiile. Nici măcar nu îmi fac pantofii. Şi când spăl, spăl numai partea murdară a paharului. Revin. Dentistul bătrân şi bărbos (sau era bolnav?) încalecă scaunul de piele şi spune basme. Se sperie de mişcările mâţelor şi îşi scarpină napolitanele cu ciocolată primite la pomana din spatele lăcaşului. Mă surprind mişcările precise şi claritatea pupilei. Gândesc ca medicii. Îi spun să deschidă gura. Are buzele groase şi crăpate şi nările pline de păr. Curat. Ca şi cum l-ar îngriji. Îmi menţin decizia.În manualele groase de la Paris scrie că sufletul se investighează prin dinţi. Dinţii lui de dentist îngrijit. Astăzi dentiţia minte. Dentiştii sunt măşti ale sufletului, machiaj puternic de seară pentru bietele arătări bacteriene care se strâng în jurul inimii. Bietele bacterii care vor să dea drumul durerii prin câteva puncte negre pe laptele dintelui. Ţipă nestingherite şi se zbat bicuindu-i simţurile, iar ipocrizia dinţilor (ar face pereche bună cu căpşunele perfide nu?) ascunde totul. Închid dezamăgită ochii, îi mângâi barba cu spatula de lemn împrumutată de la un medic renascentist din Florenţa şi mă schimb la faţă pentru secolul următor. Ploaia în pantofii mei. Ciudat...

marți, 24 februarie 2009

-Anti soul marks-


O căpşună. Două. Trei. Cincisprezece. O sută şaptezeci şi trei. Multe. Albastre. Şi galbene. Necoapte. Dulci. Şi mai puţin dulci. Şi mirositoare. Şi fermecate. Şi în staţia de tren. Şi în personalul cu etaj. Şi în poala femeii. Şi în pijamaua bulgarilor. Şi peste toate integramele. În câte o gură de ceai verde. Pe sufletul şifonat al femeii. Bătută. Femeia bătută. Căpşunile se stropesc. Una câte una. Până ajungi la o sută optzeci şi două. Şi albastre. Şi necoapte. Şi mucegăite. Şi importate. Săpate. Mâncate. Visate de copiii foarte mici în lunile de iarnă. De adolescenţi la vârsta trecerii. Parfumul. Şi femeia care a muşcat din ea. Din căpşună. Din a patra căpşună de la sfârşit. Galben-albăstruie. Femeia. Restul se uită. Sapă şi plâng. De ciudă. N-o să mai vadă nicicând poliţie printre stele. Maşinile calcă nevinovate căpşunele mofturoase. Un urlet se sparge în sapa neascuţită a unei sere din Portugalia. Căpşunele sunt liniştite.Regret pasiunea împiedicată. Farfuriile şi lăzile mint.De atâta dragoste. În spatele inocenţei acoperişului carnea căpşunelor îşi frânge degetele. De emoţie. Şi de bătrâneţe. Şi de vreme. Îşi trăiesc în continuare viaţa perfidă. Lacrimile maşinilor nu mai fac niciun bine. Carnavalul se topeşte sub sticla dinţilor de import. Mă surprinde ironia fructelor. De multe ori.

luni, 23 februarie 2009

Ochi de student înecaţi în 2 litri de Cola

M-am trezit din senin pe bolta unui cămin studenţesc, îmbrăţişată cu o jumătate de păstrârnac şi îndrăgostită pe furiş de-o imprimantă cu laser pe care n-o aveau decât în centrele de copiere. Acolo e plin mereu. Mai ales în sesiune. Mai ales când restul lumii doarme. Mai ales când studenţii se mângâie unii pe alţii cu cuvinte neinspirate pentru eşecurile examenelor scrise.
Supa alfabet şi ţipetele colegului pe care nu-l cunoşti, dar cu care împarţi până şi wc-ul, îţi afectează deseori organismul. Te îngraşi în primul an, slăbeşti în al doilea şi termini facultatea cu 10 kg în plus. N-ai timp de mâncare sănătoasă, dar bei trei cafele pe zi, trei cafele cu câte două pliculeţe de zahăr, două pliculeţe cu câte un dop de lapte şi fiecare dop cu câte-o guriţă de frişcă.
Te consolează că alţii beau şi 2 litri de Cola pe zi. Apoi bei şi tu. Şi nu mai dormi. Ţi-e ciudă când adormi la 5 dimineaţa. Dar ştii că aşa e. Şi gata. Că eşti student. Şi aşa vrei tu să fie. Că îţi place să dormi la ore. Că toţi dorm. Că încă mai ţipă colegul de cameră. Că încă ţi-e silă să faci duş în cămin. Că îţi place ploaia şi nu suporţi să împarţi cana ta cu el. Că încă mai sunt pungi nemuritoare care să populeze cu grijă complexiul studenţesc. Şi că n-ai înălţat nici astăzi niciun zmeu, dar că mai mănânci încă jumătăţi de budinci păcătoase. Şi că frunzele din parcul de lângă universitate n-au mai fost măturate de acum 4 ani. Că le vei strânge tu şi vei face o supă lungă şi groasă din ele. Că vei hrăni sănătos o grupă întreagă de studenţi. Că ei nu vin la şcoală şi supa rămâne pentru profesorul dezamăgit.
Că încă nu s-a oprit din ţipat.

Am coborât de pe cupola căminului şi am salutat cu respect toţi guguştiucii silitori.

sâmbătă, 21 februarie 2009

Leapşa

---de la alexunu
sunt albă
as vrea să fim fericiţi
păstrez bileţele, cursuri, flori, nostalgii şi zâmbete
mi-aş dori să ştiu
nu îmi plac cuvintele tăiate cu furculiţa de peşte
ma tem de şoareci, boli şi accidente
aud cântecul peruşului Bibi
îmi pare rău de amintirile care se şterg
îmi plac ridichiile
nu sunt din hârtie
cânt ca să mă fac de râs
niciodata nu termin înainte de limită
rar mă trezesc devreme
plâng când sunt obosită
nu sunt multumită de evoluţie
nu îmi place să recunosc
sunt confuză când mă trezesc
am nevoie de aer, apă şi afecţiune
ar trebui să visăm

marți, 17 februarie 2009

Oare când dorm soldaţii în război?

Oraşul

Oraşele mici, construite în istoria prostuţă a manualelor de gimnaziu de romanii îndrăgostiţi de ţărăncile din Dacia cea plină de varză, au când vor ele dramul lor de romantism. Pudrate sacadat cu câteva baruri cu iz vestic şi cu lanţuri de magazine chinezeşti cu marfă de la turci, oraşele mici ascund în apartamentele comuniste fabrici de minune.

În oraşul pe care îl acoperă de obicei cu şoldul drept domniţele de la Meteo se întâmplă o dată pe săptămână câte un lucru fabulos care ar merita toată atenţia străbunilor curioşi....(Păcat că nu mai sunt nici ei interesaţi decât de politică)...

La L-uri, în parte estică a oraşului cu pricina, se desfăşoară de obicei crimele pasionale. În valea de lângă puşcărie mafia ţigănească îşi exersează talentele scriitoriceşti. Pe bulevard, în centrul real al oraşului, se organizează cursele de maşini şi se plâng victimele accidentelor. Lângă teatru, pe strada pompierilor, bărbaţii îşi petrec amantele la gară. Supărate pe ignoranţa celorlalţi, cartierele de case ascund bătrâni bolnavi care îşi reglează conturile cu Dumnezeu.

În oraşele mici, romane şi sud-vestice minunile se mărturisesc în tăcere.

joi, 12 februarie 2009

Gânduri pentru râsul tastelor

Ciudat...cum şi saltelele scârţâie sub apăsarea înceată a întrebărilor. Nu mi-am dorit niciodată să fiu medic. Pentru societatea în care trăiesc şi mai ales pentru epitetul "tradiţională" (care i se cuvine pe alocuri) e târziu. Ei bine, iată că din punct de vedere socio-psiho-socio pot deja să mă întrec cu Sofocle: la 22 de ani e prea târziu să te apuci de sânge, oase şi mii de pagini de neimaginaţie . Mi-e teamă că aş pierde. Mă îngrop în salteau care scârţâie profund în timp ce tastele chicotesc pe sub amprente şi mă întreb câţi dintre colegii mei de grădiniţă dorm la ora asta.
Să se noteze că mă uit de mai multe ori pe listele cu notele de la examene şi că nu am răbdare să-mi verific lucrările înainte să le predau.

luni, 9 februarie 2009

Pentru lavabilă tastaţi cifra unu

Avea cam trei metri şi îşi spăla conştiinţa cu vopselele mele. Era pe vremea când pictam înspăimântător. Pictam pentru că nu-mi mergea laptopul. Făceam metafore din durere şi dorul de un inbox plin. Îmi ştergeam lacrimile în fiecare după-masă când în loc să mă odihnesc îmi ştergeam ghetele ca să mă apuc de lecţia de step. Nu-mi plăcea nici să arunc vopsele pe un aşternut rupt, nici să mă împiedic în paşii de salsa şi să sparg butoaiele şi cu atât mai puţin să scutur florile cartofilor de gândaci. Le făceam ca să scap de gândurile antistaliniste şi ca să uit că m-au dat afară din primărie pentru că n-avusesem niciodată animale de casă. Nu ştiam să mă port cu superiorii, nu-mi plăcea să mănânc la cantina şi încercam să răspund cât mai elaborat la întrebările simple ale maiorilor. Aşa că m-am apucat de pictat. Acum nu mai pictez decât lebede şchioape, fecioare galbene şi becuri arse.
Sunt măgulită de propria-mi iscălitură. Trăiesc undeva între Gradina Botanică din Timiş şi cel mai apropiat sat de lângă Marea Moartă. Pentru comenzi vă rog să-l contactaţi pe uriaşul căruia nu îi reţin niciodată numele. De ce am început cu el?M-am zăpăcit...

joi, 5 februarie 2009

Fericire

Ne uitam din când în când unul la altul în timpul plimbării de dimineaţă. Nimic nu era mai puţin adevărat decât faptul că noi doi n-am fi fost liberi. Ne simţeam ca două animale de tundră, liniştite de zvăpăiala naturii şi agitate de mâncarea de prânz pe care uitau să ne-o da gardienii.
Nu ne întâlneam prea des. Eram într-o închisoare mixtă dar încercau să ne ţină la distanţă de teama îmblânzirii situaţiei.
În timpul unei plimbări de dimineaţă, când el reuşise să facă duş şi eu izbutisem să mănânc mai mult decât mi-aş fi imaginat...am cunoscut fericirea din nou. Nimic nu era mai important. Eram fericiţi. N-am fi putut fi amândoi curaţi. Cu atât mai puţin sătui. Era bine aşa. Ne-am uitat unul la altul şi am ştiut că 1-ul nostru era fericit. Eram fericiţi. Ce fericiţi eram...

duminică, 1 februarie 2009

I'm walking in Memphis...Dreams

Am visat că nu puteam să termin eseul. Că nu mai aveam timp. Că eram singură. Eu şi Ivan Denisovici într-o sală goală în care nici măcar distinsul profesor nu mai avea chef să stea. Împărţeam o singură foaie, ruptă dintr-un caiet vechi de matematică. Mie-mi tremura barba de nervi, el rânjea fericit că e liber.
Apoi am ieşit. Mergeam necăjită şi in spatele meu, cu chitara în braţe Eli Mattson cânta şi el la fel de trist...I'm walking in Memphis...
Apoi am aflat ca am vorbit toată noaptea..în somn...în limba emisferei stângi...
Atât.


Put on my blue suede shoes And I boarded the plane Touched down in the land of the Delta Blues In the middle of the pouring rain W.C. Handy -- won't you look down over me Yeah I got a first class ticket But I'm as blue as a boy can be Then I'm walking in Memphis Walking with my feet ten feet off of Beale Walking in Memphis But do I really feel the way I feel Saw the ghost of Elvis On Union Avenue Followed him up to the gates of Graceland Then I watched him walk right through Now security they did not see him They just hovered 'round his tomb But there's a pretty little thing Waiting for the King Down in the Jungle Room (Chorus) They've got catfish on the table They've got gospel in the air And Reverend Green be glad to see you When you haven't got a prayer But boy you've got a prayer in Memphis Now Muriel plays piano Every Friday at the Hollywood And they brought me down to see her And they asked me if I would -- Do a little number And I sang with all my might And she said -- "Tell me are you a Christian child?" And I said "Ma'am I am tonight" (Chorus) Put on my blue suede shoes And I boarded the plane Touched down in the land of the Delta Blues In the middle of the pouring rain Touched down in the land of the Delta Blues In the middle of the pouring rain

Sisif mi-a spus cândva în faţa magazinului de jucării că există trei tipuri de şobolani

Pentru că mirosea a apă stătută cerbii se hotărâră să îi lege duliile de imaginaţie. O conectăm la chitara spaniolă a vecinului, o împânzim cu câteva alergii la puf, praf şi pene, o zgâlţâim de câte ori putem urlându-i în ureche "ştrampi -ştrampi -ştrampi!!!!" şi se trezeşte.

Aici era secretul. Nimeni nu ştia că liniuţele se citesc de trei ori şi că prin spatele clasei de la etajul al doilea se ocoleşte ultima bancă, se rearanjează pietrele şi se scuipă de trei ori în cap pionii şi nebunii.

Noţiunea de bucătărie n-o înţelesese nici el. Niciodată. Îl enerva când se repetau verbele în indicaţii şi nu înţelegea de ce se taie copaci ca să scriem cărţi de bucate în loc să mâncăm scoarţă, frunze şi omizi.

Nici pluralul nu-mi e prea clar. De ce e cu -e şi nu e cu -uri când la celălalt se acceptă amândouă. Şi de ce nu vorbim greacă veche şi de ce când pictez mă murdăresc tot timpul cu alb. Cu albul pânzei.

Cam atât.