Nu mai ştiu să scriu

Aş zice că pe vremuri ştiam să coc prăjituri cu nuci şi să fac ciocolată de casă. Să scriu ameţeli neameţită şi să spun poveşti copiilor pe care nu-i mai găsesc. Croşetam, citeam integrame nespălate şi puneam bigudiuri în bradul cu rădăcini italiene.

Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii în gară (1)

Numele meu era Irina. Mă gândesc dacă astăzi mai știe cineva de ce România nu era Rusia. Aveam douăzeci și șase de ani. N-am crezut niciodată în zodii, vrăjitorii, dragoste la prima vedere sau tehnologii prea avansate. Îmi plăceau avioanele și ideea de turmă la umbră scandalului. Aveam o ștampilă, câteva diplome, o rochie care-mi stricase viața și câteva tablouri nefericite. Îmi alinam câteodată mediocritatea cu somn. Sfârșitul lumii m-a prins într-o epocă destul de tristă despre care cred că îmi rămâneau amintiri și suferințe, dar pe care n-aș mai știi să le povestesc. Îmi amintesc un fel de tristețe, un ghiozdan cu ghete de munte și o sticlă de ulei de măsline. Lăsasem acasă cutia cu vin spumant și câteva rufe albe pe calorifer. Am făcut patul, am scos din priză tot ce-mi sclipea în urechi și-am stat încălțată vreo douăzeci de minute înainte să plec. Taximetristul m-a întrebat dacă poate să fumeze. I-am spus că da. Cred că ultimul cântec pe care l-am ascultat povestea ceva despre cai și culori. 

Am ajuns la gară devreme. 

(...)

Pe podul meu nu se dansează

Când ajung la gară vorbesc cu perfectul simplu. În septembrie am devenit dependentă de apă tonică. Dacă se poate, ungurească. Toamna florile dezrădăcinate ca mine dorm și-n povești și-n notele de subsol. Câteodată, când nu ne văd rudele îndepărtate din viitor, ne aruncăm pe sub frunze și căutăm comori cu fiori reci și fără pastă corectoare. Pe sub pământ se plimbă nespuse trenurile cu povești pe jumătate hrabaliene. Cealaltă jumătate se despică în metodologii plictisitoare, fire de păr blond închis și cutii de Coca-Cola bine strânse-n talie. Eu am un pod al meu și interzic dansul. Se merge cu seriozitate și zgomot. Cam ca-n filmele alb-negru fără zăpadă. 

Astăzi am avut atâtea deja-vu-uri pe care știu de unde să le iau că m-am hotărât să recunosc că nimic nu se-ntâmplă înainte de cele trei variante nerăspunse și că e totul mai degrabă amintire prost hrănită. 

Dimineața înainte de somn

M-am trezit la tine-n minte ca-ntr-o poezie proastă, cu prea multe puncte și fără delicatețe. M-am trezit ascunsă în borcane mici de plastic, în dosul hainelor de piele și, ocazional, sub pragul ușilor fără chei. M-am trezit aruncată odată cu broaștele de gumă. M-am trezit nepieptănată și tristă. În cutia de carton erau amintirile altcuiva. Mai bine plec. Mai bine rămân. Sau plec. 

A se citi cu gura tristă

De câțiva ani, cam de când au început ceilalți să creadă că m-am făcut mare, mă tot gândesc la fericire și la lista cu cerințe pentru bursa de bucurii. Și nu găsesc nimic. Nici poarta de intrare pentru unicorni fără arcuri, nici dulapurile cu gălăgie. Cu atât mai puțin pachetul cu apă tonică din Ungaria. Azi-noapte, la 04.23, m-am hotărât să îndrept lucrurile cu ceară de pantofi. Ascultați. Se aplică încet, se zâmbește și se uită. Așa. În mijlocul dimineții. Când încă nu s-a făcut zi, dar primăria a hotărât să stingă luminile. 

Ceară de pantofi, să nu cumva să uiți. 

Îmi descarc lanternele în gânduri noi și încep de la zero povestea cu lacrimile și cântecele nelămurite sub drujbe colorate cu cretă albastră de la care faci febră timidă. 

Eu știu că tu meriți mai mult, dar n-am decât gânduri din astea mărunte. Ca banii pe care-i strâng șoferii în mașini. Știi? Sub volan. Sub gânduri mai mari care nu se mai spun. 

Macheta lumii la începutul lui septembrie

Pentru că tu, dintre toți oamenii pe care îi cunosc, ai cele mai multe aripi și cel mai puțin zbor. Și cu toate astea, când te trezești, dimineața, se zguduie puțin lumea și  pentru o clipă nepricepuții devin pricepuți, secundele încep să renunțe la strictețe și machetele lumii se transformă-n suflete ca să-nțeleagă cum se simte prezența ta somnoroasă. Eu ți-aș fi adus fericire în bidoane mari de plastic, dar mi s-a părut că ți-e teamă și-am plecat să caut cutii mici de bijuterii cu diamant. Când m-am întors îți culeseseși aripile și erai deja departe. Așa de departe că m-am tot gândit cum să-ți mai scriu scrisori și să-ți pictez portrete, dar n-am mai reușit. Era ca și cum, cu tine, ar fi fugit culorile, hârtiile, literele și pensulele.

Mai rămân gările

Încep să cred că gările își merită soarta. Așa cum caii  merită câmpurile și femeile gențile pline. Așa cum iubirile fără capăt își merită, ironic și puțin paradoxal începutul.
În gări, în drum spre trenuri bătrâne, se cutremură emoția călătorului și se-amestecă revolată cu pungile mici de grisine. Încep să fiu sigură de gări.

Printre claxoane, găleți de var și nopți cu geamul deschis și

N-am mai avut timp

A venit ploaia. Și școala militară. Tramvaiele fără noimă și cârlige pe șina în curbă. Librăriile pline de parfumuri. Căscatul la fiecare doi pași. Promisiunile că data viitoare nu mai adoarme în mijlocul străzii. Ploaia. Școala militară. Bine că ai plecat tu, măcar așa se mai aștern lucrurile-n ordine și se-ntoarce lumea pe dos. Pe dosul ăla pe care mi l-a cusut nenea de la croitorie cu tot felul de ațe de aceeași culoare. N-aș putea să spun ce culoare. Era pe dos. Când se întoarce lumea pe dos eu închid ochii și dorm în mijlocul străzii. Bine c-a venit ploaia. Și școala militară plină de copii cu fețe dărăpănate și uniforme verde-sticlă. O fi fost școala de turism. Sau ploaia. Nu mai știu. Oricum, de vreo trei ani, lumea asta își arată prea mult tivurile.

Seria nereușitelor

M-am gândit să mă rostogolesc sub pietre și să-mi vărs cântecele în buzunare de stofă deasă ca să nu te mai aud. Să alunec de căldură, să-mi spânzur cărțile de cerneală, să cresc libertate artificială, să-mi explic conjunctivul fără indicativ și fără alergie. Și să râd atât de tare încât să nu-mi aud buzunarele revoltate și clinchetele australiene de farfurii nespălate. M-am gândit și să plâng. Dar m-am răzgândit. Și tot te-am auzit. 

Și cum să mai găsim fericirea dacă n-avem nici lupă, nici aripi, nici coșuri pline cu rufe albe fără cusături?

Din zbor. Spre basm.

Din cafeaua de măcinat picură cărți de povești și mandarine crude, iubiri cu nas de argint și lasouri prost legate, zgârieturi din cauza norilor și vopsea de garduri și unghii, mai puțin

Ca să te înțeleg m-am transformat în câmp cu maci și mitraliere cu apă. În castron de plastic cu cereale, planuri pentru credințele altora și gulere subțiri de rochii deochiate. Și nu te-am înțeles. 

Cine n-o fi scris despre ochi?

Ochii tăi sunt un fel de amestec de rechini și flori de grâu în povești încâlcite, fără margini și președinți, în zile cu soare mult, când se rostogolesc prin bucătării străine lingurițe mici de zahăr brun. 

Și câteodată, când ți-e somn tare, adorm și eu. Să zicem că, de departe, ne-nchide glasul un fel de respect mai bătrân decât noi.  

Asfințit cu pietre arse

Ea stătea cocoțată pe scaunul din față al mașinii și printre dinți îi alunecau un fel de lacrimi care veneau de mai sus, de undeva din munți, dintre zăbrelele pe care le rupsese cu sufletul înainte de asfințitul lui.

Ce-am găsit într-un sâmbure de caisă amară

Mă caută de mult o întrebare cu nasturi albaștri și fără capăt de fir. Fug și mă amestesc cu tot felul de mirodenii, mă lipesc de carioci și mă fac semn în cartea de telefon, doar-doar s-o liniști și s-or închide ușile argintii pe care mi le-am inventat iarna trecută de teama amintirilor. 

Cum că...De ce cresc macii pe calea ferată? În traducere liberă, de ce nu se mai opresc dragostele când încep așa, pe nepregătite. Vi se pare că-s două lucruri diferite și că m-am avântat prea tare, știu. Că s-au rupt cărămizile de căldură și eu vorbesc cu vorbe cam ruginite de atâta nefolos. Că se prăbușește țara, că se termină Olimpiadele, că s-au copt roșiile prea tare și animalele din arcă au început să se arunce în Dunăre de teama cotropirii nemțești. 

De-atâta nepăsare au plecat macii de pe calea ferată și-au lăsat loc liber marfarului cu cai albi pe pereții altora.

Să mă mai caute și alte întrebări. Că nu-s. 

Poticneli în traficul minții

M-am speriat de un camion ușor trist care se-ntrecea pe șoseaua ocolitoare a rațiunii mele cu cele mai îndrăznețe rațe sălbatice. În mintea oamenilor de pe lângă noi au crăpat literele cu codiță de teama schimbării. M-am speriat și mi-am revenit cu lac de unghii și ochi închiși. S-o fi răsturnat camionul în mijlocul nostalgiei și eu nici n-am aflat.

Optzeci, săraca de ea!

N-am auzit prea multe cuvinte. Nouăzeci de minute și de fapt n-am înțeles decât ”optzeci” și ”săraca de ea...”. 

În stânga mea, așteptând nu știu ce tren, doamna (pentru că-mi place mie să zic ”doamnă” când cei mai mulți ar zice ”tanti” și invers) cu batic maro pe cap, bluză albă, pantaloni  pescărești de un albastru electric deloc delicat, șosete albe și sandale maro. Are mai mult de șaizeci și cinci de ani. Păr alb. Și-o fi făcut cândva părul permanent. Pe scaunele noi și rupte din gară o păzezsc atente patru plase mari de rafie. Cu albastru, cu roșu, cu alb, cu grijă- ce să mai... 

Când își termină sadnwich-ul, doamna pleacă la baie și lasă plasele singure cu încrederea omului fără griji. Se întoarce, scoate hârtiile și începe să bolborosească. Să îngâne. Să citească cu voce tare, dar nu prea tare, ca și cum intenția ar fi fost publicul, dar publicul nu trebuie să știe tot. În afară de doamna de la întreținere (pe care într-o zi am auzit-o povestind cum un vecin i-a cerut să-și vândă fata), nu mai e nimeni în gară. Ditamai gara, abia construită, plină de durere. Ba doamna cu curățenia (un fel de directoare până la urmă), ba doamna cu permanentul, ba eu. Presimt că la ghișeu mai sunt și alte doamne, dar cum nu se văd, e ca și cum n-ar fi, ca și cum și-ar fi lăsat câte-o umbră-n schimb și-ar fi plecat la plajă sau la reparat de vagoane. Dar dac-ar fi, ar mai fi vreo trei doamne. Cu durerei de măsele, de inimi sau de foi albe bine împachetate în birou. 

N-am auzit nimic altceva. Atât. ”Optzeci.” ”Săraca de ea!” Spuse cu patimă și cu neliniște. Fără dicție. Cu pantaloni albaștri, în epoca asta în care toate doamnele din gări poartă fuste. 

Mi-am strâns laptopul rușinată că n-am și eu foi ușor îngălbenite și pixuri roșii ca să corectez, să completez, să scriu sau să citesc povestea. N-am. Așa că mă ridic și plec fără să știu. Nu știu nimic. Publicul a fost surprins. 

Optzeci de grame de zahăr pudră. Săraca de ea, nu știa că sunt o sută. 

Optzeci  - Legea din anul o mie nouă sute patruzeci și cinci. Săraca de ea, nu știa să citească. 

Optzeci de hectare de grâu. Săraca de ea, n-a apucat să treiere. 

Optzeci de lei. Săraca de ea, n-a avut să-i lase mai mult.

Optzeci de metri măsura Dunărea. Săraca de ea, s-a pierdut fără rost.

Optzeci de pagini. Săraca de ea, cât mai avea de citit. 

Optzeci de zile împreună. Săraca de ea, n-a știut niciodată. 

Optzeci, săraca de ea! 

În loc să-mi amintească de tine filmele mute, mă cutremur când văd clovnii pe care-i urai din tot sufletul și pe care i-ai fi alergat prin Piața Victoriei dacă te-ar fi lăsat orgoliul. 

Când tăcerea se presimte-n mirosuri de șampon mic de hotel

Am și eu, ca toți oamenii, dureri și fericiri, mai mari și mai mici, cu ghimpi și fără aripi sau cu rădăcini de brad uscat la vârf în toiul verii. Le împart pe luni ale anului, zile ale altora, anotimpuri anapoda și de multe ori pe mirosuri de șampon furat de la hoteluri în care la intrare se servesc mere acre și-n camere se plânge după iubiri tăcute. Opt luni mai târziu, deloc surprinzător, merele continuă să fie acre, deși prin alte piețe, și șamponul e la fel de mic, la fel de ispititor și la fel de dureros. 

Și-acum să arunce cu pietre cine-o vrea. Cu amintiri ne spălăm toți pe cap. Mai mult sau mai puțin ale noastre. 

Împiedicată-n paradis

Ieri seară, imediat după ce-am terminat salata de roșii, m-am împiedicat și-am căzut în Paradis. Mi-am răsucit gâtul de câteva ori și-am zis că nu-i pentru mine, că probabil era locul altcuiva și-a uitat să vină, că s-au copt strugurii înainte de vreme sau că s-au prăpădit ierburile care creșteau sub fân aproape de Atlantic. Mi-am cerut iertare pentru că începusem să mai scriu și-n altă limbă, am povestit pe tăcute aceeași întâmplare amoroasă de trei ori și cred că mi-au dat drumul. Nu știu dacă le-a fost milă sau au văzut că n-am gânduri de turism, dar încet-încet am simțit cum se duce seninătatea din picioarele mele. Azi-dimineață, puțin înainte de prânz de fapt, m-am trezit la mine acasă, fără paradis și fără adiere cu fulgere, impresionată de o durere de cap încă neîncepută și de-un gust ciudat care nu-mi spune clar dacă e de la șampanie sau de la paradis. Oriunde-aș fi fost, n-a mai rămas nici urmă de țânțar. Dacă erau din decor, mă iertați. 

Principio y príncipe

Las diosas feas del sótano.La camisa de un chico que no sabía quién éramos. Sus ojos susurran colores sin ganas. La guerra fue un plagio. Sus dientes simpáticos. Lo perdona porque le gusta su voz sin idioma. La ¨a¨ siempre desnuda. El miedo se pierde en las horas impagables. ¡Perdonavidas!

Din ploaie de vară-n gând tăcut

Pe liniile de tren înfloriseră buchete de mentă pentru ochii mireselor căzute-n agonie. Eu cred că muzica e mai lichidă și mai aspră decât tăcerea și mă încălzește gândul că s-ar putea să-mi treacă pasiunea asta pentru gări  și lipsă de vreme înainte de luna septembrie. Când tac, oamenii sunt mai puțin animale. Cu ochii-n pământ, liniștea se simte mai puțin jenată de soare. Menta de pe calea ferată se ascunde de orice nori în timpul carnavalului. Cred că e prima dată când spun cuvântul ”carnaval” în șoaptă. Și toate astea pentru că nu mai știu cum se scrie tăcerea, fericirea sau globul de aur al ghicitoarelor fără nepoți. Mi-e puțin silă de oamenii fără lacrimi. 

De pe munte se coboară în gând

Am hotărât astăzi că-mi place să fac lucruri fără rost și să le scriu ca să pară mai reale. Pentru că nu pot să le dezvălui pe toate acum (secrete de om fără alineat), înșir doar câteva. 

M-am cățărat pe fereastră și-am auzit greierii povestind...

”...atunci s-a apropiat de el și-a întrebat un pic dezorientată: ”Și-acum?”. El s-a uitat puțin încruntat, a luat-o de mână și i-a arătat sudul prin fereastra închisă. A plecat fără să mai spună nimic și s-a întrebat toată viața dacă după ce-a trântit ușa de pe casa scării el s-a așezat pe canapea și s-a uitat în continuare la știrile din sport. Nu s-au mai văzut niciodată. Niciunul n-a mai avut timp de jocuri de masă, ea n-a mai mâncat saramură de pui, el nu s-a mai bărbierit ca în ziua în care îi spusese că e cel mai urât băiat din lume. 

Aveau amândoi ochi mărunți și buze groase, care mai de care mai zgomotoase. Până la urmă cred că erau frumoși foc. Dar n-a mai știut nimeni. Știrile din sport încep întotdeauna cu dezastre amoroase.”

Consoloarea consoanelor cu insomnie

Pe la ora cinci mi-au venit câteva idei despre cum ar trebui semănate, culese, alese, puse-n borcan și rătăcite-n beciuri nobile gândurile oamenilor dragi prin care ne măsurăm viața. Tot pe la ora cinci m-am ridicat din pat puțin amărâtă de-atâta neologism și arhaism forțat, de pistele de biciclete fără roți și de cuvintele care nu există și pe care le folosim ca să exprimăm gânduri care nu sunt ale noastre. Am închis ochii, mi-am amintit că în toiul verii, acum doi ani, am explicat zăpada cu mâinile și gura până la urechi și m-am culcat aproape încremenită de memoria prost aleasă pe care mi-o fi semănat-o și mie vreun om cu nesomn arhaic de pisică împrumutată din țări nevorbitoare. 

CFR- Ca Florile Roșii (Macii ceferiști)

Îmi amintesc de trenurile care mă duceau la tine acasă la două minute după miezul nopții. La CFR s-au schimbat poveștile în ultimii ani și-au rămas numai gara, linia de tren fără peron și cele două minute fără miezul nopții. Atunci în mai mirosea a maci necredincioși și fericiți. Astăzi pălăriile domnilor care-așteaptă femei frumoase-n gări au gust de căderi în gol și pâine-albastră. La două minute după miezul nopții nu mai ajunge niciun tren în gara în care era odată casa ta și fericirea mea.

Profesia și îndoielile ei

Pentru că poetul, de multe ori cu sprânceana tristă-amăruie, își ridicase steagul la rangul de marmeladă cu fructe întregi și hotărâse să reununțe la timpurile verbale trecute în favoarea liniilor de dialog cu glezne sucite. Pentru că poetul, mai mult constructor decât inventator, admira scaunele roșii cu nerușinarea bucăților de carne martore la carnaval. Și când se mișca trenul, de cele mai multe ori băiatul, copleșit de gravitație, mecanism și dragoste, se arunca de pe-un scaun pe altul urlând cât putea că politica e repetitivă și că din tablouri se scurg zâmbete rupte la început de iubire, că n-are nevoie de șopârle și, uneori, că lumea e prea rotundă pentru oameni cu colți de pisic abia născut.

Planuri pentru apus

Am scris eu două-trei rânduri despre unul și altul (același, imaginar, albastru, unicorn fără țară și cu obsesii-ceai de pădure) și mi-am dat seama că sunt așa de egoistă că nu mai vreau să scriu decât despre mine. Că mi-e de-ajuns să-mi fac nod marinăresc la coate cu foi de ceapă și rădăcini de manuale despre crizanteme și să mă-ntind în spatele stelelor fără meniu. M-am plimbat câteva zile pe sub cutii de carton pline cu simțiri și-am hotărât că săptămâna asta, ce-o mai fi din eu vrea să fie orhidee, arahidă și h mic de mână. Săptămâna viitoare mă mut la cantina institutului de astronomie. Poate-acolo găsesc altruism la pachet și mă-ntorc la uitări forțate de-mprejurări libere. 

Și-apoi accentul n-a mai vrut să cadă

Noi doi miroseam a cafea dimineața pe marginea ferestrei și ne miram de cum trece lumea în spirală pe lângă sticlă. Apoi am început să ne amăgim cu ultimele două luni de anotimp fără barieră și un-litru de apă tonică, cu planuri pentru despărțiri fără lac de unghii și kick-boxing în golul stomacului fără inimă. 

După aceea au venit torturile, războiul, amintirile fără acoperiș, avioanele cu bilete rupte și câteva mâini de cireșe cu viermi mici care se țesuseră ca să ne mănânce realitatea în ritmuri de tango bătrân. 

Intuiția-cutremur (de ce?)

N-am mai apărut de mult în geamul tău pentru că ți-au murit florile de-atâta vis și-au îngălbenit transparențele de frica liliecilor-animale și-a foarfecelor pierdute din buzunarul bicicletei. Prea multe substantive. Prea mult lipici și sclipici la tine-n geam. Așa că n-am mai apărut ca să nu-ți îndoi echilibrul și gândacii, gramatica, mușchii de la picioare și nopțile în care ne agățam de faruri fără mare ca să mai tragem de timp și de valurile-alea care zice lumea că te iau și te duc departe, în deșerturi fără sare. Asta am făcut eu de când n-am mai apărut. Am tras de timp, de dinții de usturoi și de cărți cu copertă de-albastru. Poate poate te fac să mai stai sau să-nchizi geamul. Să spargi ghiveciul sau să vopsești galbenul în bani de plastic și de zaharină. Mi se pare că în spatele gândurilor tale se zbătea un turn de catedrală-n uitare. Și-a căzut de teamă că și-ar putea aminti cineva de pașii tăi pe sub construcția necreștină și conștiința mea prespălată.  

De pe lista de dorințe a artistului fără trecut

Când nu știa ce să mestece și cum să gândească, pianistul și compozitorul de jazz își descărca gândurile cu lumânări neparfumate și neaprinse, necumpărate ori nevândute și cu cafea de orez, lapte, panseluțe și fete-femei cu fuste lungi, albe și de cele mai multe ori neaprinse, neparfumate, necăjite și nevăzute.

Apoi pianistul și compozitorul de jazz se așeza pe marginea scărilor și plângea ca un copil. Copil fără pian.

Din viitor. Scrisoare-poveste.

Într-o zi, puțin mai aproape de-acum decât de-atunci (mai ales dacă vorbim de atunci al tău, atunci albastru, atunci cu libelule înțepate de unicorni), m-am gândit c-ar fi mai bine să-ncerc povestea cu carpe diem-ul și cu acul de viespe. Și-am încercat. Mi-am pus la ochi fâșii de mătase turcoaz, mi-am frecat buzele cu unt în hârtie albă (șapte lei de la supermarket), m-am pieptănat și-am repetat în gând rebusul de mâine (mâine de-atunci, albastru, unicorn, încet). Am așteptat să se facă ora două. M-am uitat în oglindă. S-a făcut trei. M-am gândit la   cărțile romanilor și la cum își trăiau moartea cu neputință, m-am arătat de două ori în fața zeilor pe care nu-i mai recunosc și m-am cântat cu unghiile tale pe planșa mică de arhitectură ratată și-ngropată-n caise fermentate. Am fost fericită. Am plâns. Am mâncat cozonac cu nucă, am dus gunoiul, mi-am șters ochelarii și-am uitat. Astăzi îmi mai amintesc numai așa, ca să nu crezi c-am fost prea necăjită. 

Ziua în care m-am apucat să scriu un basm de dragoste

Rezumat:

"Și-apoi mai e și povestea cu noi doi și cu înghețata când răsărea soarele pe sub saltele și nicovalele se-ntărâtau singure de teama norilor și-a hârtiilor goale, povestea aia de pe vremea în care doi cai albaștri făcuseră rost de două coarne pe jumătate tocite ca să poată respira mai puțin critic poveștile cu minuni și spitale și aripi de fier pentru domnițe cu săruri la gât și-amintiri în buzunare."

Dragul meu,

Știi, de câte ori pleci mă apucă un soi de durere mai puțin credibilă decât restul, aproape umană, aproape de șarpe, aproape de gustul ăla pe care încercam să ți-l explic într-o zi când erai departe și numărai lupi ca să nu-ți adoarmă instrucțiunile pentru uitare și ochii pentru șosea. 

Când m-am trezit, în mijlocul nopții, erai așa de frumos că mi-a părut rău că n-am scris niciun basm ca să te las să dormi până-n diminețile oamenilor fără iele și să le bucuri și lor gândurile. 

Mi-am ars buzele cu șinele trenului. Așa de frumos erai. Și eu mă tot gândeam cum să fac să te gonesc și să-mi recapăt vulgar durerea asta de doliu scurt și nebănuit. De-acum înainte te-aș ruga să nu mai cânți la nai, să nu mai apari în ianuarie-acum câțiva ani și să-ncerci să prinzi trenul înainte să moștenești monștrii de pe insula mea. 

Dormeai așa frumos că din senin mi s-a făcut frică. De ceva vreme mă sperii de te miri ce. Mi-o fi căzut pe cap vreo durere fără farmacie. 

A se citi cu furie și necaz

Nu, nu...stați așa! Mie să nu-mi spună nimeni că tristețile-au și ele coadă și cap ca fericirile. Am înțeles: se strecoară pe sub bărbiile oamenilor cu inima pe partea dreaptă și le mută poneii și notele muzicale, adună scoțieni și plopi și litere mici de mână ca să dea de băut sfârșitului și, mai mult, scotocesc în buzunarele sfinților până se hotărăsc să oprească numărătoarea și să râdă ca ploile. Nu, nu și nu! Nu mă mințiți! Dacă nu mă ascultați, ele, măselele și urechile, firele de păr cele mai răsfățate și îndeosebi unghiile amabile se întristează și se-apucă de întrebări, se pun în fața oglinzii și dansează dansul nebunelor din metrou, mă ridică-n slăvi și-apoi îmi citesc sfârșitul din Micul Prinț și-mi distrug visele, bagajele și mărgelele. Vi se pare frumos? V-aș ruga să vă vedeți de treabă și să nu-mi mai mâncați sufletul. Dacă se poate.  Am zis un pic speriată. 

Nu s-a putut. 

Ce visează macii când plouă (1)

În tâmplele mele zvâcnesc puțin libidinoase gândurile altora, mai degrabă reconstruite decât triste și nepieptănate. Florile albe de cireș sunt necumpătate și grosolane ca șobolanii în pragul sinuciderii. Și mă tot gândesc c-o fi mai bine să fie septembrie înainte de vreme sau să șterg rândul cu asemănarea și pura întâmplare. Covoare mici de plastic violet în fața fântânilor cu apă râncedă.  M-am îndrăgostit ca să nu-mi cadă fulgere de neputință-n tulpină și-n pălărie. De câte ori se-aude venind somnul se-nchid în casă picioare mici fără papuci. Mă înclin în fața neisprăviților și-a cuvintelor nescrise-n scrisorile de dragoste din epoca mediocră. De-aici se văd poduri care stau să cadă și băieți cu ochi aproape verzi, aproape-nchiși. Visez ca să nu ziceți că n-am visat. 

Despre oamenii înfrigurați din viața mea

Simțirile n-au bun simț. Vin și pleacă, se strecoară-n mintea și-n pantofii omului și se apleacă peste cele mai liniștite ape ca să scuipe-n capul peștilor fără rușine și fără scrupule. Mi-e teamă că nimeni nu m-a luat de mână la timp. Prea devreme sau prea târziu, oamenii din viața mea au apărut triști și neinspirați ca să aibă de unde să plece. Oamenii din ochii mei sunt oamenii cărora le era frig la ei acasă și-au plecat să-și răcorească picioarele în soarele meu, să se bălăcească în umbrele străbunicilor mei și să-nvețe să critice înainte să repare. Oamenii din viața mea n-au multe medalii, dar se liniștesc cu tristețile mele. N-au liniște. N-au steag, gem sau bun simț. Cred că nici străbunici n-au. Oamenii din ochii mei sunt simțiri.  Frunze de ceapă cusute cu fulgere din limba județelor fără capitală. 

Fără puncte

Cu genele răsfirate în câteva zări mai mici împuternicite de cele șapte care-au plecat cu cortul la munte, mi-am adunat toate gândurile de mai sus, le-am dus la nunți și la botezuri, le-am învelit cu lapte praf și le-am culcat pe burtă în fața soarelui, poate-poate se trezește vreo simțire rătăcită și-mi anulează plângerile de la fisc împotriva nopților din stele fără saltele. 

Verbele băiatului din floarea-soarelui

Îi plăceau femeile care miroseau a rodii și-a apă minerală. Își clocotea gândurile în praf de pușcă și de copt și de cărți pe sub paturi curate și-și scotea în fiecare dimineață colții în fața oglinzii cu aburi de bucătărie. Îi plăceau fetele cu nasturi negri și ochi albaștri pe sub ochelari sparți și socotea c-ar fi mai bine să-și dreagă amintirile înainte de luna septembrie. 

Carte de colorat pentru femei cu aripi

M-am trezit în mijlocul unui concurs de mâncat amintiri cu gheare ascuțite de vultur fără aripi. Închisă într-un coteț pentru găini golașe, cu jgheaburi murdare și găuri făcute de șoarecii deloc arătoși, m-am trezit aplaudată de frunzele de viță de vie care-și crescuseră mâini și degete ca dirijorii de la Filarmonică. Și-apoi m-am cățărat pe garduri și m-am sprijinit de artera cea mai groasă a inimii, am încercat s-o rup cu ghearele și s-o arunc și m-am prăbușit ca-n filmele cu maimuțe gălăgioase. M-am trezit limpede la cap și murdară pe mâini, speriată și neisprăvită, cam ca șoarecii care-mi lipesc sprâncenele înainte să amestec spanacul. Pernele mele nu plâng cu lacrimi de plastic. Am zis că nu! Să vedem dacă înțelegeți și nu mai rupeți aripile vânătorilor de cadavre ca să vă colorați ochelarii dimineața, înainte de prima dragoste. 

Domnișoara de la geam

În fiecare dimineață, înainte de ora nouă, visez o scrumieră mică plină cu struguri verzi care se îneacă mereu în aceleași întrebări puțin agitate și rămase pe masă în așteptarea răspunsurilor. Îmi plac filmele cu baruri pline și cântăreți nefericiți și-mi mai plac și nerăbdările oamenilor prea tăcuți. Și-apoi mă tot gândesc la copiii noștri și la ce le-am fi spus dacă s-ar fi născut și ei pe vremea când la grădiniță se puneau bulinuțe roșii în piept. Când avea patru ani, domnișoara de la masa din stângă avea trei regi și-un prinț. Din când în când, forțată de împrejurări, se uita în cele patru ace ale zărilor și-și amăgea viitorul cu masa de la geam a altui restaurant. Astăzi domnișoara de la geam are mai mulți regi și niciun prinț. Și-apoi mă gândesc din nou la copiii noștri și rămân pe gânduri, cu capul în scrumiera cu struguri și picioarele-n lanul de grâu de la masa din colț. 

Melc, melc...și apă turlbure

Pe vremea când eram melc m-am împiedicat în nenumărate rânduri de propriile-mi gânduri. Câteodată, după ani și ani de căutare, când câte-o fată bine crescută mă lua de pe trotuarul ud și mă arunca înapoi în grădină, simțeam nevoia să țip și să renunț la cele trei etaje, să-mi deschid aripile și să ajung cât pot de repede la clinchetul celor doi nasturi pe care-i desfăceau norii femeilor fără zâmbet. 

Și toate astea pentru că am fost mult timp melc: melc cu casă, grădină, trotuar și fete educate care-și luau inima-n dinți și mă aruncau înapoi în propria-mi conștiință. 

Cam așa gândesc melcii, mi s-a spus. 

Fiecare rânjet cu inima lui. Și-o bucată de duioșie crescută-n burta unui porc mistreț fără speranță. Te iubesc așa, ca și cum n-ai fi om. Ca și cum din sufletul tău s-ar desprinde licurici absorbiți de muzica din penitenciarele fără ferestre. 

Desene animate fără creion corector

Ca să înțelegi. Mi-am șters norii din palme și m-am așezat pe marginea patului tău. Ți-am explicat ce-i cu deșertul, cu gramaticile neinaugurate, cu universul, cu cartofii și cu viitorul tău fără mine. Te-am rugat să mănânci ultima lingură de ciocolată și să te ștergi cu prosopul fără cusătură. Te-ai uitat la mine cu ochii verzi, ai deschis frigiderul și m-ai aruncat acolo undeva, într-un sertar cu cheie pătrată și șosete cu dungi. Am adormit gândindu-mă la pisicile tale și la cum n-am apucat să le cunosc vreodată. Și-am plâns. 

Para que no me entiendas

Afortunadamente, me callé a tiempo. Sigo pensando que tus pupilas empezaban por mis labios, pero nunca lo dije. Me acuerdo que con el sol tus ojos cambiaban de color y yo me imaginaba que cuadrillas de mujeres guapas iban por la calle gritando tu nombre.

Din geam în geam

Zilele trecute m-am transformat din hârtie în geam. Geam, geam, ca orice geam. Vă rog să nu căutați sensuri ascunse și metafore forțate acolo unde nu e nici cadou, nici ființă. Eram teoretic transparent și, în miezul zilei, oamenii vedeau prin mine alți oameni, iar noaptea, cu tot cu iluminatul stradal, își vedeau ochii și cearcănele și se stâmbau la motoarele fără zahăr ale amintirilor. Acum că știu cum e să fii geam, apreciez mai tare sticla groasă, borcanele și ochelarii fără lanț care te  apară de hoți și nu te lasă să te murdărești de ploi și de palme nevrotice. Dacă mă gândesc bine, cred că eram mai puțin îndrăzneț decât geamurile ușilor, care-și permit până și să-și piardă calitatea de geam. Într-o zi, în aceeași zi, mi-am luat inima-n dinți și m-am transformat din nou în mine, cu toată nenorocirea mea de netransparență și cu toate viciile mele de carton subțire. Cred că a fost cea mai înțeleaptă indecizie. 

Ingrediente pentru recolta de fericire

Ridichii negre.Scrisori pentru mama chelnerului cu ochi de lebădă frustrată din Rusia. Fistic delicat și pași de dans sălbatic pe ritmuri blânde de tango american. Cafea în ceșcuțe mici de sticlă transparentă. Mânerul rece al trenurilor fără șine. În gară e frig și-n iulie. Fericire cu termen de garanție. Expirat. 

Împiedicații și lumile lor atârnate

M-am împiedicat zilele trecute de lumea altcuiva. Un cineva mai mic, cu ciocârlii în urechi și arici printre dinți, un soi de cineva cu lumi în diagonală pe care le ține bine așezate într-un sertar prin care nebunii nu trec decât în batalioane, hotărâți să găsească plase cu pâine în plămânii dicționarelor. M-am oprit. Mi-am privit lumea în ochi. Din obraji i-au sărit rușinate cutii cu grisine și armuri pentru războinicii fără cai. I-am desfăcut părul, i-am cusut ochii cu rădăcini de lalele și-am întrebat-o dacă n-ar vrea să-și spele amintirile cu noroi din livada de ghețari. Mi-a răspuns că nu și s-a-ntors la singurele două cuvinte pe care le mai ținea minte de pe vremea când lumile aveau și ele dreptul la viață, din zilele când lumile erau ca melcii și se-ncolăceau în jurul nimicului de dragul aventurii și-al racilor. 

"Dus-întors", o fi zis. Și n-a ascultat-o nimeni. 

Imprevizibili și subiectivi, ochii și bureții

Astăzi. Din călcâie mi se desprind bucăți mici de rădăcini de crizanteme. Mă aștern ca numerele de telefon sub crimele intelectuale ale păsărilor cu picioare lungi și-mi doresc să mă fi născut în aceeași zi, dar ceva mai devreme, ca să simt amprentele de dimineață ale circarilor din sudul țării. M-am născut cam somnoroasă. (O fi vreo poveste cu ochii deschiși la culoare sau cu zăvorul din fața ușilor fără motive de liniște.) Aveam o sută de gene, pe numărate, și sprâncene arcuite de care povesteau vecinele prin vecini. Dac-ar fi să mint aș povesti și cum primul meu vis a fost despre primăvara de acum doi ani. Am dinții cam subțiri. Și-un colț de pâine gătit special pentru sfârșitul lui aprilie. Ochii mei sunt străchini întregi care stau să se spargă de teama neiubirii. Ochii mei căutau circul și circul s-a născut prea devreme. Mă gândesc să-mi schimb amprentele. M-am născut ca să-mi schimb amprentele. 

Barcelona

În drum spre casă. Trei fraze cu care m-am intersectat pe străzile din Timișoara

Doi bărbați îmbărcați în costum, în parcarea de la mall. Cel mai scund către cel mai înalt: "-Și sentimentele?" (n-am apucat să aud răspunsul). 

Două fete, adolescente-tinere, pe strada Mercy. Una dintre ele: "-Și-apoi a înviat." Cealaltă tace. 

O femeie tânără, la telefon. "- Că sunt posesivă, egoistă. Nu știu..."

Și se mai trezește câte unul să creadă că lumea în care trăim e superficială. 

Insecte și metale egoiste. Memoria.

De câțiva ani încoace mă tot întreb ce penaj are anul următor și răspunsurile sunt mereu pline de u-uri și de semne de întrebare întoarse și, cum de câte ori mă întreb, pe lângă mine-și face loc câte-un pui de vulpe argintie, cu dinți mici, abia răsăriți și plini de cretă de la orele de literatură sălbatică, mă dau bătută înainte să-mi scot pantofii. Mă războiesc mereu învinsă cu cărțile de joc și mă arunc plină de neputință peste posterele cu unicorni din librăriile nonconformiste, poate-poate ajunge să mă înțeleagă și pe mine vreo scamă de birou fără ferestre și-mi explică ce-o fi cu noi anul viitor și câte indicatoare de trafic trebuie să mai suport ca să mă transform în ființă fericită și înfășurată-n egoismul altora. De câte ori n-am răspunsuri, caut întrebări mai simple. Mă întreb cum se țin minte numerele de telefon când se șterg din memoria muștelor de-o zi și cum se vânează argintul când la picioarele romanțelor cresc ramuri de nisip. Cam asta mă-ntreb. 

De cot cu viața

A fost odată ca niciodată, mai acum vreo două săptămâni, o fată care, în fața trecerilor de pietoni, tot trăgea de mânecă, de culori și de priviri un băiat care nu știa ce e zăpada; Doamne ferește să nu-l calce vreo mașină la cât e de împiedicat și de lipsit de maniere când vine vorba despre viața lor!  Și dacă tot suntem la subiectul respirație, să vă spun că viața lor e un fel de tiribombă dezasamblată, împrăștiată-n zeci de remorci vechi, cu șuruburi de neînlocuit lăsate în parcări murdare din țări fără autostradă și cu bucăți de plastic învelite-n aceeași pătură scămoșată pe care n-o mai calcă nici bunicile de când nu mai e la modă fierul de călcat fără apă. Poate vi se pare puțin prea tehnică povestea lor de viață, dar e așa cum citiți sau chiar mai riguroasă. Cu toate literele, în toată ordinea, confuză printre toate formulele pe care n-a vrut nimeni să le țină minte vreodată. Viața lor e ca o tiribombă de care nu s-ar fi săturat nici ultimul sat din sudul țărilor fără asfalt dacă n-ar fi știut că există undeva în spatele decorului o masă gri de salcâm pe care s-au semnat în prima zi de libertate convențiile sociale. Iar ei, fericiți, trec străzi în speranța că primăvara se prelungește cu cotul.

Stai, nu vezi că vine mașina? Astăzi ți-am salvat viața de zeci de ori...

Simțirile simțurilor

Mi-au sărăcit simțurile. Le-am botezat zilele trecute cu tot felul de mirodenii desprinse la propriu (încă se mai vede lipiciul pe coate) din cărțile cu Mihai Viteazul pe copertă. Nimic. Din spatele scaunului se aud sfaturi care mai de care mai puțin inspirate: ¨Simțurile se mângâie înainte de răsărit. Se păstrează bine-n tăvi transparente de yena cu orez prins și oase mici de pui îngrășați artificial. Se colorează cu detergent de rufe verzi.¨ Nu mai merge nimic. Nu mai avem loc pentru cuvinte. Simțurile lumii se clatină pe marginea superioară a unui Z mare de mână. Am simțuri care caută lilieci cu ochi închiși agățați în magnolii încă neînfloriți la șase dimineața. Și-apoi ar mai fi și cele care sapă-n sprâncenele bătrânilor ca să se agațe de moarte și cele care se sprijină pe merele coapte în laboratorul de sub sala de curs a șomerilor cu vise plătite. Se vând vise, domnilor. Șase lei și-o cafea fără lapte visul! Ia vise, ia vise! Hai la vise, hai la vise! 

Simțurile mele amorțesc în poalele imposibilului. Simțurile mele se răcesc. Simțurile mele se beau fără lapte. Simțurile se scriu cu z mic de mână. 

Cum e să ai un frate-mărțișor-minune

Pe 1 martie 1985 zăpada se încăpățânase să reziste mai ceva ca acum. Pe unul dintre holurile maternității din Craiova un ceas de perete care cu timpul și-a câștigat rolul în povestea familiei noastre, bătea tic-tacuri emoționate în urechile celor care tremurau la gândul noului venit. Nu m-am gândit până acum, dar sunt sigură că și-l imaginau brunet, cu ochi căprui și față rotundă. Pot să-mi închipui discuții despre nume, școli, probleme în adolescență și meserii care mai de care. Două lucruri erau totuși clare: urma să-i placă Tudor Gheorghe și să țină cu FC Universitatea Craiova. 

Așadar, pe 1 martie 1985, la ora 00:35 (ora ținută minte de băiatul cu mustață și emoții care s-a transformat la aceeași oră în tată) la noi în familie și-a făcut apariția un mărțișor destul de agitat care, vrând-nevrând, a furat protagonismul primăverii. Povestea cu actorul principal n-a fost întâmplătoare pentru că nu cunosc  mulți oameni care să nu se lase impresionați de fratele meu. Indiferent de anotimp, context, vârstă sau consecințe. Din câte înțeleg din povești (pentru că eu m-am prezentat ceva mai târziu), în primele zile nu era nici prea frumos, nici prea dornic de viață, dar, ca-n basmele cu Harap-Alb, n-a apucat nici să iasă din spital că s-a transformat în cel mai frumos copil din salon, din clădire...ce să mai...din univers! Părinți bruneți? Copil blond. Ochi căprui? Nici gând, albaștri mai ceva ca pereții abia vopsiți. Până la urmă nu-i de mirare că astăzi e absolut minunat: Răzvan mergea la universitate înainte să se nască. Citea și asculta Tudor Gheorghe. Și probabil că dădea cu piciorușul la golurile Științei. Și când a aflat că o să aibă o soră (pentru că știa el sigur că urma să fie fetiță), Răzvan nu voia decât să vină mai repede. Și când a venit nu făcea altceva decât să aibă grijă de ea. Nu tu plânsete de invidie, nu tu ”astea-s jucăriile mele”, stătea cuminte lângă pătuțul meu și dădea alarma când începeam să plâng. Răzvan m-a învățat să citesc. Și să socotesc. Răzvan m-a învățat cam tot ce știu. (La fotbal nu voia să mă ia, dar să zicem că-l iertăm azi, că-i ziua lui.) :) 

Pentru mine 1 martie nu înseamnă Mărțișor. Pentru mine 1 martie e ziua pentru care le mulțumesc părinților noștri. Înainte să mă nasc, mi-au pregătit cel mai frumos mărțișor din univers. 

La mulți ani, Răzvan!

Au înnebunit salcâmii....Tudor Gheorghe 

De-a v-ați ascunselea-n debara

Împiedicată de catifea pe la toate colțurile și-apăsată de trecutul nelămurit al celor patru străbunici micuțe și pline de viață, femeia, deși femeie, se mai ascundea din când în când în debaraua cu pături și perne grele ca să-și caute umbra gonită și s-ascundă graba lumii de lipsa de foame a pisicilor. Mirosea întotdeauna a lemn și de câte ori întreba din ce se făcea somnul înainte de oboseală i se răspundea ba-n țipăt, ba-n șoaptă, că din lalele și bucăți de cireș crăpate și nefolositoare pe care, când aveau timp, le strângeau fetele nemăritate și le tocau cu toporașul de iarbă pentru rațe ori cu dinții bine spălați. Nu-nțelegea nimic și se culca la loc, ascunsă-n chip de melc sălbatic în debaraua în care se-ascundea de câteva sute de ani ca să nu cumva s-o găsească nesomnul și rugămințile catifelelor de inimă verde. 

Pe plantație

Și dacă tot vorbeam despre pământ, mi-am plantat bucățele de timp în mingile de plastic pe care le spărgeau când eram mici copiii de la mine din cartier ca să vadă cu ce minuni sunt umplute. Și dacă tot m-am trezit cu mâinile obosite și resturi de filme mute pe sub pleoape, m-am gândit să-mi dezgrop umbra zânelor de sub mormanul de diamante de la chiuvetă și s-o informez subtil (cu decență și diplomație, cum trebuie tratate mai mereu umbrele prințeselor) despre craterele din noile gramatici ale noilor academii din noile țări cu granițe vechi. 

Liniște crescută-n ghiveci

Mă apasă un fel de liniște prost croșetată întreruptă doar de tusea ramolită a eu-rilor (nu e-urilor) mele mai puțin curajoase.  Mă caută, mă gâdilă și mă mușcă de urechi, îmi dă ghionturi și fuge prefăcută ba-n sunet de oale nespălate, ba-n cuvinte deștepte. La fel de deștepte ca lichiorul de mere. Cam ca lichiorul de mere. Nu, eu n-am băut lichior de mere. Și nu m-am certat niciodată cu nimeni pe găleata de gunoi, n-am rupt prețul de pe preșurile din magazinul de lactate și nici nu m-am documentat cum ar fi trebuit despre arta împletirii cearșafurilor pentru cupluri nefericite și zgomotoase. Mai mult, de când cu punct-și-n-continuare și colțurile albastre peste care sar delfinii de pluș din magazinele pentru domnișoare fără gene, mă tot bate gândul să-mi neliniștesc liniștea cu câteva grame de zahăr brun, bine bătut în cafea fără povești și să continui cu Saramago și cu zambilele în ghiveci alb-negru fără rădăcini. Sau poate, poate mă cert și eu într-o zi ca oricare cu vreun vecin mai puțin concentrat și-mi risipesc liniștea-n câteva cuvinte deștepte. La fel de deștepte ca lichiorul de mere. 

Becurile nu dorm cu șosete (partea 1)

Și pe lângă toate mini-apocalipsele mele de hârtie, am mai și visat adevărul sincer și-un loc de liniște-n port. Cine s-ar fi gândit? Și cine n-ar vrea să fie far, stâlp de iluminat stradal sau veioză spartă când de pe partea cealaltă a fluviului te observă cu ochelari de vaporeni psihologii? Într-o vară mi-am scos ciorapii și-n timp ce-ți explicam ce e zăpada am aruncat trei fulgere în fața mașinii tale. Ca să-nțelegi că nu e rost de ceartă și că bijuteriile se sparg ca și casele sau cărămizile caselor, ca și becurile când le scoți șosetele și-ncerci să le explici că zăpada nu vrea să cadă, vrea să se topească și să-și mănânce unghiile la tine-n brațe. Și nu se poate. Așa cum nimeni nu poate să priceapă de ce verbele tocite pe la colțuri se conjugă mai ușor desculțe. Și-atunci becul se descalță și-și lasă șosetele lângă pat. Și doarme ca să viseze locuri de liniște în porturi înalte. Cu vaporeni și ochelari și tot ce spuneam odată despre psihologi și psihologii amărâte.

Sfârșitul lumii și de la capăt

Am senzația rătăcită că astăzi, doar astăzi, a mai rămas un singur om pe lume.Că e femeie și că de câte ori latră câte-un animal sălbatic de-atâta singurătate se sperie și-i trec prin minte alergând turme de oameni îmbrăcați în tricouri subțiri și plini de entuziasm; oameni care fug ca să nu-i prindă plictiseala, care se-ndoaie și se strâmbă de teama sfârșitului, de apăsarea lătratului și-a libelulelor fără aripi. Femeia stă, așteaptă să treacă unul dintre ei. Să treacă singurul om pe care l-ar mai recunoaște, singura suflare pe care și-ar mai aminti-o. Femeia stă. Înainte să se termine lumea își făcuse două codițe ca să-l sperie. Mai mare râsul! Să te prindă apocalipsa în cămașa lui și cu două codițe. Și unghiile...unghiile nu și le făcea de obicei. Astăzi stăruise puțin asupra lor și hotărâse să încerce două feluri de ojă. Și-apoi brusc am decis noi sfârșitul lumii. Să te prindă sfârșitul lumii cu ojă de două feluri pe degetele mici de la picioare. Și cu ochii-n patru că poate, poate a-ncetinit și el puțin și n-a ajuns încă la final. Că poate, poate se oprește câinele din lătrat și-adorm oamenii cu ciocolata și apare el obosit, aproape sfâșiat de destrămarea lumii, dar bucuros s-o vadă acolo, pe trotuarul de lângă casa ei, cu unghiile și codițele și cămașa pe care n-o mai purtase din noaptea aia puțin rătăcită și ea, în aprilie cândva, cu câțiva ani în urmă. Am senzația că tot atunci a dat cineva drumul la televizor și o doamnă cu sacou albastru și zâmbet de crocodil a hotărât că ar fi cazul să mai scurtăm din poveștile de dragoste și să mai destrămăm din lumile-astea izolate, că prea s-au înmulțit visătorii. Și noi am râs printre riduri de teamă și ne-am imaginat cum într-o zi o să adormi cu capul pe trotuar, în brațele mele copleșite de greutatea cămășii tale. 

Pețitorii lui Calipso țeseau hârtie

M-am hotărât să scriu despre materiale textile. De fapt de astăzi nu mai scriu nimic; vreau să croiesc, să croșetez și să împletesc fulare, eșarfe și șaluri lungi și inutile de litere și semne de punctuație despre tot ce-am auzit și-am simțit în amintirile și poveștile despre facturi și acte notariale, toate prăbușite sub nori, caramele și manifestări pretențioase. Nu m-am simțit singură. M-am simțit soldat. Liniștită. Amară. Coșar bătrân în sufragerii albe cu flori de soc.

Maniere de orice fel. Cum să cauți amintiri în dicționar

Cred că aveai ochii verzi și-ți țiuiau urechile când ți-era frig. Ți se rupeau șosetele când te supărai pe colegii de birou și dacă n-aveai chef de filme cu subtitrare mințeai că-ți e frig și că-n Alaska sunt interzise limbile străine.  Mă gândesc câteodată la roțile geamantanului tău. Se aud mai tare seara.

Sub șinele Personalului scârțâiau resturi de viscol și mie-mi înghețau sufletele cu gândul la sfârșitul lui mai. 

Dacă-mi cânți la vioară îți mai spun un vis

Caut vioară. După ce-am concediat fără preaviz televizorul și literele zgomotoase ale ferestrelor cu convorbiri forțate și prost interpretate, am pus un anunț la ușa bisericii de lânga fabrica de bere. Să-mi caut somnul, am zis. Am scris clar, cu litere de tipar bine conturate (am făcut și câte-un zâmbet din loc în loc): CAUT VIOLONIST. Mai jos, delicat și subtil, poate puțin prea delicat, am înșirat cerințe și dorințe din tot felul de materiale textile. Trebuie să recunosc că pe mine frustrările mă fac să schimb instrumente. Cum mi-a plecat brusc și fără veste pianistul și compozitorul de jazz, m-am hotărât să adorm în sunete de vioară. Să fie vioară albastră, să aibă violonistul diplomă de tâmplar, să știe ce culori merg mai bine cu catifeaua, să cânte puțin și la robinet și, dacă se poate, numai dacă se poate, să aibă și-o fărâmă de suflet pentru serile de miercuri când vine mașina cu gunoi.

În același context muzical mi-am mai dorit și să șterg cu peria de sârmă animalele mistice cu un singur corn  din primele vise ale anotimpului și să le-nlocuiesc cu urși mici și rotunzi, puțin speriați de pantofii mari ai vecinilor. Dacă e posibil, am mai scris în anunț, aș vrea ca urșii să știe să înoate și să se-ncrunte de câte ori aud sunete de clopot sau cuvinte care se termină în vocale închise.

Locuiesc într-o fabrică de pantofi. Interzisă folosirea metaforelor

Trăiesc într-o fabrică de pantofi. Dorm într-un pat care se zbate între verticală și orizontală, mă trezesc cu ochii în clopotele bisericii și cu nasul în fumul fabricilor de bere. Mai mult. Mai mult și fără metafore. În fața geamului meu se leagănă între viață și moarte un felinar chinuit de urările noastre de prea multă lumină. În sufletul și-n gândul meu, amândouă la fel de încete și zdruncinate, înainte de fiecare somn, imediat după vise, apare regretul. Regret că am ales geamul din fața lui, că mi-am rugat iubirile prăpăstioase să-i șteargă lumină, un fel de regret mai puțin convențional pentru toate serile în care, înainte de culcare, mă ascundeam nerușinată după rama metalică a geamului. Răspuns final la lipsa de întrebări: ca să nu-mi mai amintesc de prea-multa lumină din rugina lui domolită, dorm. Felinarul din fața fabricii de pantofi moare încet în ciuda doctorilor de la Enel care-au venit cu aripi-macarale să-l întrebe de sănătate. Mai mult. Mai mult și fără metafore. Pe culoarul pe care se află și casa mea, chiar înainte de ușa cu zăvor și trei încuietoare (așa e la fabrica de pantofi, înțelegeți), locuiesc monștri sportivi cu picioare lungi și pantofi mari tare. Locuiesc e mult spus. În fiecare anecdotă, mai mult sau mai puțin colorat-șifonată, stă câte-un picior de monstru, fiecare cu pantoful lui uriaș, fiecare cu povestea lui accidentată, fiecare cu gândul la câte-o fată mai mică, de multe ori cu picioare lungi și subțiri și talpă măruntă. Și mie, mă iertați pentru toată modestia metaforelor din lumile de peste mare, îmi vine mereu aceeași idee: să torn marmeladă de nuci, de struguri și poate chiar gem de prune și caise, în pantofii uriașilor de la etajul unu al fostei fabrici de pantofi.  Și-apoi se mai stinge becul de ciudă din când în când... 

Trăiesc, trăim în lumea întortocheată a lui ”mâine mătur și poimâine sigur o să fie mai bine”. La propriu. Trăim confuz. Și apăsat, apocaliptic, aprins și stins în aceeași clipă. Trăim ca să nu ne luăm cuvintele și frazele clipocite la pachet, ca să apucăm să spunem că n-am fost noi de vină, că de departe s-au întins toate rufele, că noi am răspuns sever și prompt, așa cum se cuvine. Trăim ca să limităm versuri. Ca să neliniștim liniști. Ca să clipocim fraze din care s-au trezit la realitate stele și ramuri și bucățele mici de croissant fără miere. Ca să zicem și noi c-am trăit. 

Ea se apropie tipitl, puțin timdă și puțin neliniștită, el își îndreaptă privirea către copiii de pe trotuar. Ea poartă șosetele lui, el pleacă de fiecare dată când fericirea începe să-și trăiască ființa. Să recunoști dragostea chiar și atunci când nu mai e. Așa am răspuns.

Închid ochii, aștept finalul trist al iernii și-mi trag sufletul cu gândul la sirenele din sufletul agricultorilor odiseici.

Dragoste de zimbru

Mai știi...? Pentru că eu uit din când în când. E ca și cum ar fi trecut mai mult de doi ani, ca și cum de dincolo de toate pânzele de păianjen prin care trăim mediocru, ne-am fi întâlnit în liniște într-o grădină zoologică abandonată și ne-am fi întrebat de zeci de ori cum ne cheamă și cât e ceasul, dacă mai e mult până peste doi ani și dacă din somn mai răsar încă prosoape mici care să ne șteargă ochii de lacrimi când ne întâlnim cu umbra celuilalt în primul lift de pe dreapta. Eu mai uit din când în când. Și mă gândesc că numai ochii mei sunt mici, că din spatele grădinilor nu apar niciodată monștri și că, deși nu ne mai e frică de clovni și de libelule, ar fi mai bine să plătim polițele înainte să ne rupem sufletele. Mai știi? Cred că era aprilie. Mai știi că era aprilie? Cred că tocmai mi-a trecut peste cap o cratimă mică, aurie, cu dinți ascuțiți și măsele de pluș. Or fi amintirile tale prefăcute-n suflete de zimbri. Sau o cratimă.  

La mine-n livadă cresc suflări afânate și dicționare grele

Ca o jumătate de ”la revedere” pe punct de plecare, pe marginea feliei de pâine, în sâmburii murelor și-n gustul și mijlocul nebuniei mecanicilor alternative. E un punct din care pleacă linii drepte, cercuri fără centru și raze rupte-n zeci de bucățele de sticlă. Din culori de toate culorile, picioare pline de durere, ortografie, cariocă alcoolică și muzică pe prăpastia surzeniei. Sărbători neliniștite, scări coborâte în grabă, senzația rară a doamnelor în fața oglinzii altei femei. Ar mai fi și cusătura rochiei pe care tocmai și-a dat-o jos balerina, acul care-a înțepat croitoreasa și patul în care s-au născut prințesele-pisici la început de toamnă. Câți lei? Câte animale pătrate? De câte ori îți arunci ochii pe fereastră dacă de lângă biserică se desprinde fum spre berărie? Cât costă? Cât e de sofisticat să fii liber în miros de salvie și compot de cireșe alintate?

(apetitoso y risueño)

Cremă pentru mâinile îndurerate ale lui ianuarie

Ianuarie e una dintre puținele luni ale anului care-ți mănâncă și ultimele resturi de conștiință. Ar mai fi și aprilie și iulie, poate și septembrie dacă n-ar fi plin de insecte bizaro-fantastice. Acum câteva săptămâni m-am zbătut sufletește să descopăr ce-am învățat eu în anul care se scurgea rușinos. Am înșirat acolo tot felul de reușite și nereușite și-am încheiat cu un fel de convingere că n-am învățat mai nimic. Și-apoi a venit ianuarie, cu aceeași prezentare ca și anul trecut și cu mai puține coji de nucă decât se prevedea în cuprins. 

Ianuarie își începe întotdeauna discursul cu numele meu. Și-apoi tace timp de secole și-ascultă cum ecoul continuă să-mi râdă-n priviri. Ianuarie mi-a aruncat zahăr în păr. Și-a sărit la gâtul ultimelor mele rămășițe de frunze necălcate în picioarele de balerină ale monștrilor cu tricouri de arbitri. Ianuarie nu e neutru, nu e centru și sunt absolut sigură că nu e miez de pâine-n vârf de noapte. E ca străzile cartierului în care stăteam eu acum doi ani: crud și calm. Ca toate femeile cu gât lung, ca unghiile rupte, ca gleznele cu brățări blânde. M-am așezat pe bancă în fața lui ianuarie și-am stat. Ne uitam unul la altul : eu- străină de orice cod al bunelor maniere, ianuarie- cu aproape toate vocalele în portofel și cu aparenta fericire a noilor paznici-păziți. Să-mi spună mie cine-are mai multă bucurie-n obraji că-n ianuarie nopțile sunt la fel de la o săptămână la alta. Și tot n-o să-l cred. Punct și înapoi. 

Mă tot întreb dacă nu cumva în spatele oricărei povești de dor se ascund o pereche de șosete gri prea mari, o mână de flori uscate de liliac bătut și neînflorit și multă zăpadă necălcată. Opțional orgolii călcate-n picioare, dureri musculare și magnolii la mijlocul lui ianuarie. 

Casă: Vând sare din lacrimile pelerinilor permanenți.

Tarragona, 11.11.

Din piatră și codițe vechi de frunze noi, casa își construise cu anii o bordură din dantelă crăpată, probabil fără voia majordomului, dar cu încăpățânarea deloc rară a șoferului de la fabrica de mobilă. Pe piatră, în același loc, stătea liniștită în fiecare dimineață femeia bătrână cu ochii mici, cu picioarele obosite și bastonul orb. Lângă, se mai clătina din când în când catedrala. Bolnavă, șifonată, aproape singură, catedrala cu porți închise. Și-apoi era femeia cu ochii albaștri, trecuți prin viețile altora ca peștii de râu prin apa din cadă, femeia cu nasturi mici la cămăși largi, cu iubiri clintite de convenții sociale, femeia cu dorințe sărăcăcioase și împliniri pretențioase murmurate noaptea înainte de somnul catedralei. Catedrala care se săturase de turiști francezi. Femeia care-a cusut dantela altei rochii de mireasă și bordura crăpată care și-a dat delicatețea în schimbul puterii. Femeia-dantelă, femeia-catedrală, femeia-dorință. Turiștii francezi și-au anulat călătoriile și-au rămas la porțile catedralei.   

Din ferestrele caselor vechi cade întotdeauna un soi de tăcere vinovată. Și femeia mai așteaptă sub geam. Încă puțin. Doar puțin.

Două mii trei sute de ani. Pariu.

Tocmai m-am întâlnit cu o fotografie de acum două mii trei sute de ani. Aș putea spune mai mult, dar mi-e teamă de critică și de reacțiile științifice. Timpul provoacă întotdeauna discuții între jucătorii de șeptică. M-am liniștit. E murdară. Cred că erau urme de degete îndrăgostite. Pe chipul curat al femeii care spăla eșarfe de mătase pe pietrele de la râu. Departe, în spate, ca o fantomă agitată de răsărit, se arunca îndrăzneț din leagăn un bărbat cu ochi mici și nas discret. Ce-mi mai plac epitetele când e vorba de fotografii murdare și milenare! Femeia care spăla mătase la râu. Bărbatul din leagăn. Fotografia mea și degetele tale. Acum două mii trei sute de ani la opt dimineața. Șapte de frunză. 

Sub genele femeii care nu știe să măture n-a fost niciodată praf

În ochii ei, departe de priviri, ciocane, întrebări, ulei pentru tablouri și friptură, cărți necitite dar citate și autori fără copertă, creșteau libelule, licurici și din când în când greieri sălbatici cu aripi tăiate. Seara, înainte să se-aprindă semafoarele și imediat după dezlănțuirea parfumurilor cu arome medievale, felii mici-mititele de rouă își întindeau patul pe buzele ei de cupru cumpărat ilegal din târgul de muzică. Și dacă o atingi pe nas din degete-i străbat până-n ochi minunile și libertatea crivățului uns cu alifii pentru copii fericiți. Și pentru că era un soi de furtună tropicală (medievală mereu), era și aerul care rămâne sub tălpile oamenilor mari când se ascund la  „pitulușu”. Era așa, ca un umeraș căzut sub adierea de naftalină a blănițelor de iepure după care mai plângea și-ar mai plânge dacă i-ar mai da voie secretara de la compania națională de gunoaie lichide. Și obrajii, pe obrajii ei cresc mănunchiuri de mărgăritar când râd vânzătoarele de la colț și domnul cu figură osoasă. Dar mai mult decât orice figură de stil înecată în alcool ieftin sau în cocktailuri sărate, despre ea ar trebui spus că în ochi (să ne întoarcem la ochi) îi cresc copiii nenăscuți, toți ai aceluiași bărbat pe care-l visa și-l tot visase înainte de a-i fugi din brațe. Și cam atât despre lucrurile frumos-sălbatice. În mai vă povestesc despre mofturi.  

Capul prințesei pe umerii insectelor

Există un cântec care vorbește despre o anumită dependență a oamenilor de tristețe. De orice fel de tristețe.
Eu, ca să fim sinceri, nu prea cred în note muzicale. Nici în statui. Sau în libertatea supravegheată. Nu cred în meteorologie, bucățele mici de ciocolată albă sau nevoi personale care se transformă în publicitate gratuită. Cred în tristețea anumitor oameni. Și-n gările din care se pleacă fără speranță. În întoarceri cu alte așteptări și-n tineri îmbătrâniți care-și dau seama că le plăcea mai mult paranteza găsită pe drum și-abandonată decât fraza cu care-și spală ochii în fiecare dimineață. Nu prea am încredere în mărăcini, roți și unghii lipite cu hârtie. Nici în șosetele cu multe degete. Poate dac-ar avea mai multe degete...
Și cu toate astea rezist ca parfumul gărilor sub hainele abia spălate.

Tristețea e cel mai potrivit joc de noroc pentru oamenii cu păr albastru. Știți că există oameni care la rădăcină au părul albastru? De obicei sunt cei ai căror umeri sunt făcuți special ca să încapă capul altora. Oricât ar părea de extravagant, există un domn care are între cap, gât și umeri un culcuș în care numai sprâncenele unei anumite domnișoare se simt ca acasă. Și cel mai probabil, în ciuda neîncrederii mele, e că domnul ăsta va adăposti alt cap sau alte plete și va fi dependent toată viața de o tristețe pentru care n-are nici cea mai măruntă explicație.

N-am încredere în statui. Tot felul de lei, păsări, poeți și domnitori care încearcă să te convingă de tot felul de prețuri exagerate pentru bucurii mărunte și istorii dezlipte. Pietre cioplite cu aripi fără pene și ochi fără alergii care, tot dintr-un fel de dependență de tristețe, au uitat să-și facă loc pe umeri pentru țeasta mai puțin tare a vreunui cetățean nelămurit.

(    )

Cioc! Cioc! Cum mi-am categorisit eu gândurile

Închizi ochii (ca la teatru). Mai întâi nimic. Negru. Mingea spre centru. Parcul verde cu nuanțe aproape libidinoase de mov. Steluța nelipsită cu accente subtile de anemie. Ce-ai spus ultima dată? Cât e ceasul? Din pod se aruncă porumbul direct în coș. Pauză. Actul al doilea. Gânduri ca-n desene animate, care mai de care mai puțin rotunde și cel puțin la fel de săritoare ca vecinele de la țară când e rost de scandal în șanț. Gândurile se împart și ele, ca oamenii, în mai multe sertare. Sunt gânduri frumoase, curioase, mai puțin delicate, înfricoșătoare și lista ar putea merge până-n pânzele colorate ale oceanelor goale. Gânduri-papuc, gânduri-cozonaci, gânduri-de ce nu sau de ce da, de ce așa, de ce nu invers, gânduri-cum, unde, gânduri-pinguini sau lingvistici răsturnate, gânduri-gânduri și gânduri negândite. Plus toate pânzele alea despre care nu vorbesc nici marinarii, nici croitorii și din care nu se mai fac rochii ca să nu cumva să-ți citească cineva gândurile. Ale mele, în toată coada lor de fazan mândru, stau întotdeauna în spatele unor uși. Mai multe uși. Și să zicem că aseară, cu puțină febră și tort de ciocolată, am reușit în sfârșit să lămuresc conceptul și să-mi categorisesc gândurile.
Ușa albă cu mâner auriu pentru gânduri frumoase care-ți fac rău. Amintiri trimise egoist de trecut ca să-ți anihileze viitorul. 

Ușa neagră cu vizor-fără vizor pentru gânduri care te fac să plângi.

Ușa cu interfon pentru memoria selectiva. 

Cea care scârțâie pentru informații academice. 

Soneria răgușită pentru genul substantivelor. 

Gratii pentru gândurile altora. (neinspirată idee!)

Perdea pentru flori de liliac, tigri și pantofi fără toc. 

Se-aud aplauze din spatele ușii cu mâner auriu. Și lacrimi mărunte din cușca câinelui. Asta pentru ce mai era? Și liftul? Mai erau și alte uși. 

Stropiți cu cerneală

M-am transformat în vârf de stilou și-am alergat din geam în geam să văd ce se mai întâmplă prin sufrageriile oamenilor din orașul meu. Apoi am trecut granița și-am studiat și alte comportamente umano-mediteraneene, dar asta e altă poveste, mai delicată pentru sufletul meu și despre care, spre binele hârtiei, vârful stiloului ar prefera să nu scrie astăzi. 

Surprinsă nu sunt. Oamenii sunt în general mulțumiți. Mulțumiți cu fericirile și nefericirile lor șic, cu liniile drepte care le potrivesc salata și pâinea de la brutărie, cu canapeaua și nopțile și rădăcinile lungi, mulțumiți că sunt vii, că n-a fost cutremur, că nimeni n-a aflat, că până la urmă s-au răzgândit și nu s-au mai urcat când erau mai mici în trenul ăla nesuferit pe care-l construiseră din hârtie ca să fugă în lume. 

Și mai sunt și cei care vor să pară fericiți și-au uitat că există și cuvintele. 

Nu, nu cred că toți oamenii sunt nefericiți. Cred că există oameni care-au avut noroc sau și-au asumat riscuri și-au găsit bucurii în ceilalți și simțiri păstrate pentru cei care știu să aleagă scările netezite. Și mai știu și că în câteva sufragerii plâng în sinea lor oameni cu totul și cu totul nefericiți, aproape sălbatici, aproape perfecți (ce ne mai place să zâmbim!) sau aproape în pragul dispariției; suflețele mici care n-au știut să crească și-au lăsat să scape povești și neliniști care astăzi le-ar fi colorat geamurile și ochii. Și mulți sunt tineri, zău! 

Și sufrageriile? Sufrageriile sunt acvarii mici, transparente, prăfuite și clătinate de cutremurele alea pe care oamenii nu le mai simt. Acvarii mărunte în care cresc gânduri și doruri, frustrări și bucurii, împliniri și salate bine măsurate, puse cu gândul în farfurii de porțelan de pe care, mulțumiți că n-a aflat nimeni, mâncăm cu lupa masa de seară și mergem liniștiți să ne transformăm în vârfuri de stilou. Nu de alta, dar știind că și ceilalți sunt mărunți, parcă ne simțim mai ușori. 

N-am aflat nimic. Mă întorc la starea de mediocritate rară. Stilourile nu mai sunt la modă de pe vremea când oamenii mâncau în farfurii de porțelan și se gândeau la cât sunt de liberi. 

Nefericire amânată

Mi-am făcut câteva calcule (teoria lui Pitagora generalizată ajută în probleme de morală și sentimente neglijate) și-am hotărât c-ar trebui să țip mai ascuțit, să-mi înlocuiesc gândurile confuze cu bucățele mărunte de praz și să lipesc pe stâlpi etichete alb-negru cu ochi verzi pentru oamenii cu buze subțiri. Mă gândeam și să mănânc profiterol la micul-dejun și să mă spăl pe cap cu suc de gramatici structurate, concentrate și de multe ori abandonate imediat după absolvire. 

Mi-am mai făcut două-trei calcule, cu răspunsuri greșite și tăieturi adânci, și-am decis să las pe mâine orice hotărâre importantă, să beau apă plată cu cristale mici în care cresc dorințe liliachii-convalescente și să mai amân puțin plecarea pe alte pârtii albastre ca să nu alunec în nepăsarea iubirilor de dragul societății. Mi-e puțin frig. Și puțină liniște.

07.50.A.M. Profiterol?