Nu, nu...stați așa! Mie să nu-mi spună nimeni că tristețile-au și ele coadă și cap ca fericirile. Am înțeles: se strecoară pe sub bărbiile oamenilor cu inima pe partea dreaptă și le mută poneii și notele muzicale, adună scoțieni și plopi și litere mici de mână ca să dea de băut sfârșitului și, mai mult, scotocesc în buzunarele sfinților până se hotărăsc să oprească numărătoarea și să râdă ca ploile. Nu, nu și nu! Nu mă mințiți! Dacă nu mă ascultați, ele, măselele și urechile, firele de păr cele mai răsfățate și îndeosebi unghiile amabile se întristează și se-apucă de întrebări, se pun în fața oglinzii și dansează dansul nebunelor din metrou, mă ridică-n slăvi și-apoi îmi citesc sfârșitul din Micul Prinț și-mi distrug visele, bagajele și mărgelele. Vi se pare frumos? V-aș ruga să vă vedeți de treabă și să nu-mi mai mâncați sufletul. Dacă se poate. Am zis un pic speriată.
Nu s-a putut.
Un comentariu:
Tristetile locuiesc undeva, si depresiile altundeva..Totul e sa nu te ratacesti prin locurile alea pline de neprevazut..Desi, se mai intimpla.. Adica mie, uneori..
Ca sa iesi din labirint, cred ca e esential sa asculti intuitia combinata cu amorul..Adica: te joci erotic cu viata, asa cum te joci cu partenerii/partenerele la care tii.. Faci ca in iubire: pasi mici si umezi prin imaginatia cuplului..
Garantat..Verificat, si aprobat..
Trimiteți un comentariu