miercuri, 18 ianuarie 2017

Păsări și iubiri domestice

Pe casa lor se plimbă cucuvele repetente și garduri pline de steaguri fără țară. Câteodată, când bate vântul prea tare, la ea în zâmbet se strecoară cu scara metalică supărări care vin din pantofii lui, din drumuri spre casă și colici renali. Mai târziu, când se scutură cactusul de fructe, pe el îl strigă absurdul și se ascunde sub pătura ei de tristețe. 

El cântă la chitara de plastic și urmărește știrile internaționale cu interese secreto-imaginare, ea se plânge de clima excesivă a dicționarelor, de cartoane, de șifoniere și de praful de stele din care s-au smuls cucuvelele. Așteaptă și zâmbește. Cuvintele sunt ca păsările ghinioniste. Pașii continuă cu aceeași încăpățânare. Solidă și tristă.  

Pe casa lor se plimbă delicatețea cu bastonul și, deși ceva supărați pe viață, se închină din când în când la oamenii buni, măcar așa, în caz de furtună.  La ei acasă hârtiile și anii sunt câmpuri de rapiță și zăpadă.  

duminică, 15 ianuarie 2017

La mine la bloc

Muzele nu există. Există speranță, durere, sarmale și semințe de floarea soarelui. Muze nu. 
Șantiere de pe vremea lui Ceaușescu și cofetării în care se fuma fără rușine. Terenuri de fotbal înlocuite de case diforme și dicționare în care nu s-au înregsitrat încă înjurăturile de la bloc. 

La mine la bloc muzele jucau pitulușu, se împingeau în zăpadă și se îmbrăcau frumos de Mărțișor și de Paște. Se ascundeau în subsoluri pline de apă și șobolani și numărau până la mie cu ochii întredeschiși, speriați de mumiile din poveștile lui Noni. Eu urcam și coboram de zeci de ori pe zi ca să mă schimb și ca să fur felii de castraveți din frigiderul nesupravegheat. 

La bloc nimeni nu vorbea despre politică externă, nici despre școală, nici despre muze. Cel mult ne interesa filmul de la ora patru și cel puțin ce taxi conduce vecinul de la trei. Eu am vândut pâmânt cu lingurița la intrarea în scară și mi-am pus unghii de petale în grădină. Ne prăpădeam de râs cu gura leului și ne umpleam genunchii de bandaje și bălării în excursii periculoase până la blocul de la bănci. 

luni, 9 ianuarie 2017

Ziduri

Eu nu știu să scriu despre mine. Nu știu să povestesc cum că sunt prinsă între două țări, patru limbi și multe cărți neterminate. Scriu despre oameni cu care nu vorbesc. Despre păsări pe care nu le mănânc și ierni pe care nu le simt. Mă zbat între excelențe plauzibile doar în locuri în care nu mai trăiesc și mediocrități muncitorești în noile mele pânze.

duminică, 8 ianuarie 2017

Omul de sub plapumă

De când șterge praful cu sabia, omul se simte mai singur. Mai absurd, mai amabil, mai zdravăn și mai singur. Se ascunde sub polei și hărți meteo și se convinge pe sine însuși că socotelile vieții sunt mai curate decât visele.

marți, 27 decembrie 2016

Suflete vechi și alte sufleuri

Visez că mint.  Nu-mi amintesc prea multe despre puțini și când descopăr cuvinte noi pe care le-am știut întotdeauna mă gândesc că nu mai am nevoie de timp. Și timpul se deșiră între aceleași litere vechi în timp ce fac abstracție de sufletul meu și se depășesc unele pe celelalte în limbi de pământ murdar.

joi, 22 decembrie 2016

Gramatică și zaruri

La teatrul de pe pervazul minții mele se folosesc schimonoseli de toate soiurile ca să nu trezim actorii. Visez corturi de rapiță și caut în dicționare cuvinte agricole cu consoane proprii. Azi noapte am sărit peste un r mic de mână și cineva legase câinele de un stâlp pe care de sus de tot îl țintea soția tehnicianului. Nu știu cum se face că dacă scriu, citesc cu voce tare și dacă tac aud stâlpul cum îngână lebede.

marți, 20 decembrie 2016

Șarpele meu nu e botezat

În pantofii mei reduși cu oțet de mere trăiește un șarpe fără diplomă. N-are nicio grijă și când își amintește de trenul de la doișpe și două minute îl apucă inelele și lalelele și alte cuvinte leneșe. Îmi dau seama că pe drum am pierdut o parte din vocabular, am câștigat niște fobii și-o limbă mai degrabă nevorbită, am pierdut câteva drame ca să mai rămân pe locul doi, dar șarpele mai stă. Are drepturi și obligații la mine-n pantofi.

sâmbătă, 23 martie 2013


La vida es una estafa. De pequeños nos enseñan anuncios de publicidad y al buscarlos, al encontrarlos, nos damos cuenta de que todo era hurto, mentira y alcohol.  En cualquiera de sus formas supuestamente maquilladas para que no se le vea el mugre, la vida es una botella pequeña de ron rota sobre mis zapatos de tacón alto. 

marți, 22 ianuarie 2013

Am priceput care-i secretul (ne)anonimatului profesorilor foarte tineri. Studenții te confundă cu colegii, colegii cu studenții și tot așa.

luni, 21 ianuarie 2013

En mi cabeza hay golondrinas y raíces de invernadero seco. Me agobia mi propia piel. Cerraré la puerta antes de que se haga de noche. Las golondrinas no viven tranquilas en invernaderos sociales.

miercuri, 16 ianuarie 2013

Se iau trei puncte de suspensie și se taie două


Din când în când se trezeau împreună dimineața. Fericirea aștepta lângă pat, închisă în cutia cu carusel plină de caramele albe, ca pe vremuri.

luni, 14 ianuarie 2013

Faceți cum credeți, dar aici vindem siguranța dumneavoastră

În spital se bălăceau nori pe sub scaune fără spătar și-ncepuse să-mi fie frică de primăvară, așa că m-am gândit să-ți mai spun de câteva ori cât de frumos știai să-ți rupi iarba de sub picioare când nu ți-era somn și când aveai timp pentru conservele de gânduri reci din frigiderul meu de cuvinte prost adunate. Și mi-am propus să punem o alarmă în casa pe care tocmai am lăsat-o goală...doar așa, în cazul în care se mai trezesc și alții cu gânduri de noroc chior în aprilie. Și dacă mă gândesc mai bine, cred că o să lipesc o gumă de mestecat peste ultimii ani și-o să prindem muște cu toate întrebările fără răspuns.

sâmbătă, 12 ianuarie 2013

Din cartea cu nimicuri


Astăzi mi s-au împiedicat amintirile pe scări și s-au transformat în polei, în alcool  bătrân și-n tristețe fără scobitori de sprijin, în bucăți de ciocolată fără cuișoare și-n scrisori mici de mulțumire pentru mama ta.

marți, 25 decembrie 2012

Nu mai ştiu să scriu

Aş zice că pe vremuri ştiam să coc prăjituri cu nuci şi să fac ciocolată de casă. Să scriu ameţeli neameţită şi să spun poveşti copiilor pe care nu-i mai găsesc. Croşetam, citeam integrame nespălate şi puneam bigudiuri în bradul cu rădăcini italiene. 
Mint. Şi mă gândesc că trebuia să fiu ambasadoare la Moscova. M-aş fi trezit dimineaţa dactilografă şi-aş fi făcut plajă în balconul  unui avocat îngheţat. Povestea cu porcii de Crăciun îmi smulge din pământul de flori sensibilitatea pierdută pe drum în ultimii ani. La Moscova dictatorii sunt Harapi-Albi fără sprâncene. M-am trezit dactilografă şi nu mai ştiam să coc prăjituri cu nuci. Peste trei ani mă fac ambasadoare. Fără metafore. 

vineri, 21 decembrie 2012

Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii în gară (1)

Numele meu era Irina. Mă gândesc dacă astăzi mai știe cineva de ce România nu era Rusia. Aveam douăzeci și șase de ani. N-am crezut niciodată în zodii, vrăjitorii, dragoste la prima vedere sau tehnologii prea avansate. Îmi plăceau avioanele și ideea de turmă la umbră scandalului. Aveam o ștampilă, câteva diplome, o rochie care-mi stricase viața și câteva tablouri nefericite. Îmi alinam câteodată mediocritatea cu somn. Sfârșitul lumii m-a prins într-o epocă destul de tristă despre care cred că îmi rămâneau amintiri și suferințe, dar pe care n-aș mai știi să le povestesc. Îmi amintesc un fel de tristețe, un ghiozdan cu ghete de munte și o sticlă de ulei de măsline. Lăsasem acasă cutia cu vin spumant și câteva rufe albe pe calorifer. Am făcut patul, am scos din priză tot ce-mi sclipea în urechi și-am stat încălțată vreo douăzeci de minute înainte să plec. Taximetristul m-a întrebat dacă poate să fumeze. I-am spus că da. Cred că ultimul cântec pe care l-am ascultat povestea ceva despre cai și culori. 
Am ajuns la gară devreme. 
(...)

vineri, 9 noiembrie 2012

Pe podul meu nu se dansează

Când ajung la gară vorbesc cu perfectul simplu. În septembrie am devenit dependentă de apă tonică. Dacă se poate, ungurească. Toamna florile dezrădăcinate ca mine dorm și-n povești și-n notele de subsol. Câteodată, când nu ne văd rudele îndepărtate din viitor, ne aruncăm pe sub frunze și căutăm comori cu fiori reci și fără pastă corectoare. Pe sub pământ se plimbă nespuse trenurile cu povești pe jumătate hrabaliene. Cealaltă jumătate se despică în metodologii plictisitoare, fire de păr blond închis și cutii de Coca-Cola bine strânse-n talie. Eu am un pod al meu și interzic dansul. Se merge cu seriozitate și zgomot. Cam ca-n filmele alb-negru fără zăpadă. 
Astăzi am avut atâtea deja-vu-uri pe care știu de unde să le iau că m-am hotărât să recunosc că nimic nu se-ntâmplă înainte de cele trei variante nerăspunse și că e totul mai degrabă amintire prost hrănită. 

vineri, 5 octombrie 2012

Dimineața înainte de somn

M-am trezit la tine-n minte ca-ntr-o poezie proastă, cu prea multe puncte și fără delicatețe. M-am trezit ascunsă în borcane mici de plastic, în dosul hainelor de piele și, ocazional, sub pragul ușilor fără chei. M-am trezit aruncată odată cu broaștele de gumă. M-am trezit nepieptănată și tristă. În cutia de carton erau amintirile altcuiva. Mai bine plec. Mai bine rămân. Sau plec. 

joi, 4 octombrie 2012

A se citi cu gura tristă

De câțiva ani, cam de când au început ceilalți să creadă că m-am făcut mare, mă tot gândesc la fericire și la lista cu cerințe pentru bursa de bucurii. Și nu găsesc nimic. Nici poarta de intrare pentru unicorni fără arcuri, nici dulapurile cu gălăgie. Cu atât mai puțin pachetul cu apă tonică din Ungaria. Azi-noapte, la 04.23, m-am hotărât să îndrept lucrurile cu ceară de pantofi. Ascultați. Se aplică încet, se zâmbește și se uită. Așa. În mijlocul dimineții. Când încă nu s-a făcut zi, dar primăria a hotărât să stingă luminile. 

Ceară de pantofi, să nu cumva să uiți. 

vineri, 28 septembrie 2012

Îmi descarc lanternele în gânduri noi și încep de la zero povestea cu lacrimile și cântecele nelămurite sub drujbe colorate cu cretă albastră de la care faci febră timidă. 

joi, 27 septembrie 2012

Eu știu că tu meriți mai mult, dar n-am decât gânduri din astea mărunte. Ca banii pe care-i strâng șoferii în mașini. Știi? Sub volan. Sub gânduri mai mari care nu se mai spun. 

sâmbătă, 1 septembrie 2012

Macheta lumii la începutul lui septembrie


Pentru că tu, dintre toți oamenii pe care îi cunosc, ai cele mai multe aripi și cel mai puțin zbor. Și cu toate astea, când te trezești, dimineața, se zguduie puțin lumea și  pentru o clipă nepricepuții devin pricepuți, secundele încep să renunțe la strictețe și machetele lumii se transformă-n suflete ca să-nțeleagă cum se simte prezența ta somnoroasă. Eu ți-aș fi adus fericire în bidoane mari de plastic, dar mi s-a părut că ți-e teamă și-am plecat să caut cutii mici de bijuterii cu diamant. Când m-am întors îți culeseseși aripile și erai deja departe. Așa de departe că m-am tot gândit cum să-ți mai scriu scrisori și să-ți pictez portrete, dar n-am mai reușit. Era ca și cum, cu tine, ar fi fugit culorile, hârtiile, literele și pensulele. Ca și cum s-ar fi făcut frig și mi-ar fi răspuns altcineva în locul fericirii la întrebările despre cât ești de înalt, cât de spectaculoase-ți sunt căderile și cât de puțin liniștit e pământul când  îl calci. Cum să nu fii fericit dacă atunci când bate soarele ochii tăi sunt aproape verzi?  Ar trebui să încerci. E septembrie și se cam înfioară pământul. 

joi, 30 august 2012

Mai rămân gările

Încep să cred că gările își merită soarta. Așa cum caii  merită câmpurile și femeile gențile pline. Așa cum iubirile fără capăt își merită, ironic și puțin paradoxal începutul.
În gări, în drum spre trenuri bătrâne, se cutremură emoția călătorului și se-amestecă revolată cu pungile mici de grisine. Încep să fiu sigură de gări. Ca de singurul stâlp al lumii. V-ați uitat vreodată la oamenii din gări? V-ați uitat în gențile femeilor cu nas mic? La caii obosiți de nechezatul șoselelor neterminate?

miercuri, 29 august 2012

Printre claxoane, găleți de var și nopți cu geamul deschis și mulți țânțari, m-am trezit ieri dimineață complet nefericită. Și nu eram în India. 

luni, 27 august 2012

N-am mai avut timp

A venit ploaia. Și școala militară. Tramvaiele fără noimă și cârlige pe șina în curbă. Librăriile pline de parfumuri. Căscatul la fiecare doi pași. Promisiunile că data viitoare nu mai adoarme în mijlocul străzii. Ploaia. Școala militară. Bine că ai plecat tu, măcar așa se mai aștern lucrurile-n ordine și se-ntoarce lumea pe dos. Pe dosul ăla pe care mi l-a cusut nenea de la croitorie cu tot felul de ațe de aceeași culoare. N-aș putea să spun ce culoare. Era pe dos. Când se întoarce lumea pe dos eu închid ochii și dorm în mijlocul străzii. Bine c-a venit ploaia. Și școala militară plină de copii cu fețe dărăpănate și uniforme verde-sticlă. O fi fost școala de turism. Sau ploaia. Nu mai știu. Oricum, de vreo trei ani, lumea asta își arată prea mult tivurile.

marți, 21 august 2012

Seria nereușitelor

M-am gândit să mă rostogolesc sub pietre și să-mi vărs cântecele în buzunare de stofă deasă ca să nu te mai aud. Să alunec de căldură, să-mi spânzur cărțile de cerneală, să cresc libertate artificială, să-mi explic conjunctivul fără indicativ și fără alergie. Și să râd atât de tare încât să nu-mi aud buzunarele revoltate și clinchetele australiene de farfurii nespălate. M-am gândit și să plâng. Dar m-am răzgândit. Și tot te-am auzit. 

marți, 14 august 2012

Și cum să mai găsim fericirea dacă n-avem nici lupă, nici aripi, nici coșuri pline cu rufe albe fără cusături?

duminică, 12 august 2012

Din zbor. Spre basm.

Din cafeaua de măcinat picură cărți de povești și mandarine crude, iubiri cu nas de argint și lasouri prost legate, zgârieturi din cauza norilor și vopsea de garduri și unghii, mai puțin colorată când coperta nu mai are somn și mai lipsită de înțeles când se zbat dicționarele în frigidere de căpcăuni bătrâni.