irinadehartie.blogspot.com Web analytics

miercuri, 28 martie 2012

Ingrediente pentru recolta de fericire

Ridichii negre.Scrisori pentru mama chelnerului cu ochi de lebădă frustrată din Rusia. Fistic delicat și pași de dans sălbatic pe ritmuri blânde de tango american. Cafea în ceșcuțe mici de sticlă transparentă. Mânerul rece al trenurilor fără șine. În gară e frig și-n iulie. Fericire cu termen de garanție. Expirat. 

marți, 20 martie 2012

Împiedicații și lumile lor atârnate

M-am împiedicat zilele trecute de lumea altcuiva. Un cineva mai mic, cu ciocârlii în urechi și arici printre dinți, un soi de cineva cu lumi în diagonală pe care le ține bine așezate într-un sertar prin care nebunii nu trec decât în batalioane, hotărâți să găsească plase cu pâine în plămânii dicționarelor. M-am oprit. Mi-am privit lumea în ochi. Din obraji i-au sărit rușinate cutii cu grisine și armuri pentru războinicii fără cai. I-am desfăcut părul, i-am cusut ochii cu rădăcini de lalele și-am întrebat-o dacă n-ar vrea să-și spele amintirile cu noroi din livada de ghețari. Mi-a răspuns că nu și s-a-ntors la singurele două cuvinte pe care le mai ținea minte de pe vremea când lumile aveau și ele dreptul la viață, din zilele când lumile erau ca melcii și se-ncolăceau în jurul nimicului de dragul aventurii și-al racilor. 
"Dus-întors", o fi zis. Și n-a ascultat-o nimeni. 

vineri, 16 martie 2012

Imprevizibili și subiectivi, ochii și bureții

Astăzi. Din călcâie mi se desprind bucăți mici de rădăcini de crizanteme. Mă aștern ca numerele de telefon sub crimele intelectuale ale păsărilor cu picioare lungi și-mi doresc să mă fi născut în aceeași zi, dar ceva mai devreme, ca să simt amprentele de dimineață ale circarilor din sudul țării. M-am născut cam somnoroasă. (O fi vreo poveste cu ochii deschiși la culoare sau cu zăvorul din fața ușilor fără motive de liniște.) Aveam o sută de gene, pe numărate, și sprâncene arcuite de care povesteau vecinele prin vecini. Dac-ar fi să mint aș povesti și cum primul meu vis a fost despre primăvara de acum doi ani. Am dinții cam subțiri. Și-un colț de pâine gătit special pentru sfârșitul lui aprilie. Ochii mei sunt străchini întregi care stau să se spargă de teama neiubirii. Ochii mei căutau circul și circul s-a născut prea devreme. Mă gândesc să-mi schimb amprentele. M-am născut ca să-mi schimb amprentele. 

marți, 13 martie 2012

În drum spre casă. Trei fraze cu care m-am intersectat pe străzile din Timișoara

Doi bărbați îmbărcați în costum, în parcarea de la mall. Cel mai scund către cel mai înalt: "-Și sentimentele?" (n-am apucat să aud răspunsul). 
Două fete, adolescente-tinere, pe strada Mercy. Una dintre ele: "-Și-apoi a înviat." Cealaltă tace. 
O femeie tânără, la telefon. "- Că sunt posesivă, egoistă. Nu știu..."

Și se mai trezește câte unul să creadă că lumea în care trăim e superficială. 

Insecte și metale egoiste. Memoria.

De câțiva ani încoace mă tot întreb ce penaj are anul următor și răspunsurile sunt mereu pline de u-uri și de semne de întrebare întoarse și, cum de câte ori mă întreb, pe lângă mine-și face loc câte-un pui de vulpe argintie, cu dinți mici, abia răsăriți și plini de cretă de la orele de literatură sălbatică, mă dau bătută înainte să-mi scot pantofii. Mă războiesc mereu învinsă cu cărțile de joc și mă arunc plină de neputință peste posterele cu unicorni din librăriile nonconformiste, poate-poate ajunge să mă înțeleagă și pe mine vreo scamă de birou fără ferestre și-mi explică ce-o fi cu noi anul viitor și câte indicatoare de trafic trebuie să mai suport ca să mă transform în ființă fericită și înfășurată-n egoismul altora. De câte ori n-am răspunsuri, caut întrebări mai simple. Mă întreb cum se țin minte numerele de telefon când se șterg din memoria muștelor de-o zi și cum se vânează argintul când la picioarele romanțelor cresc ramuri de nisip. Cam asta mă-ntreb. 

De cot cu viața

A fost odată ca niciodată, mai acum vreo două săptămâni, o fată care, în fața trecerilor de pietoni, tot trăgea de mânecă, de culori și de priviri un băiat care nu știa ce e zăpada; Doamne ferește să nu-l calce vreo mașină la cât e de împiedicat și de lipsit de maniere când vine vorba despre viața lor!  Și dacă tot suntem la subiectul respirație, să vă spun că viața lor e un fel de tiribombă dezasamblată, împrăștiată-n zeci de remorci vechi, cu șuruburi de neînlocuit lăsate în parcări murdare din țări fără autostradă și cu bucăți de plastic învelite-n aceeași pătură scămoșată pe care n-o mai calcă nici bunicile de când nu mai e la modă fierul de călcat fără apă. Poate vi se pare puțin prea tehnică povestea lor de viață, dar e așa cum citiți sau chiar mai riguroasă. Cu toate literele, în toată ordinea, confuză printre toate formulele pe care n-a vrut nimeni să le țină minte vreodată. Viața lor e ca o tiribombă de care nu s-ar fi săturat nici ultimul sat din sudul țărilor fără asfalt dacă n-ar fi știut că există undeva în spatele decorului o masă gri de salcâm pe care s-au semnat în prima zi de libertate convențiile sociale. Iar ei, fericiți, trec străzi în speranța că primăvara se prelungește cu cotul.

Stai, nu vezi că vine mașina? Astăzi ți-am salvat viața de zeci de ori...

marți, 6 martie 2012

Simțirile simțurilor

Mi-au sărăcit simțurile. Le-am botezat zilele trecute cu tot felul de mirodenii desprinse la propriu (încă se mai vede lipiciul pe coate) din cărțile cu Mihai Viteazul pe copertă. Nimic. Din spatele scaunului se aud sfaturi care mai de care mai puțin inspirate: ¨Simțurile se mângâie înainte de răsărit. Se păstrează bine-n tăvi transparente de yena cu orez prins și oase mici de pui îngrășați artificial. Se colorează cu detergent de rufe verzi.¨ Nu mai merge nimic. Nu mai avem loc pentru cuvinte. Simțurile lumii se clatină pe marginea superioară a unui Z mare de mână. Am simțuri care caută lilieci cu ochi închiși agățați în magnolii încă neînfloriți la șase dimineața. Și-apoi ar mai fi și cele care sapă-n sprâncenele bătrânilor ca să se agațe de moarte și cele care se sprijină pe merele coapte în laboratorul de sub sala de curs a șomerilor cu vise plătite. Se vând vise, domnilor. Șase lei și-o cafea fără lapte visul! Ia vise, ia vise! Hai la vise, hai la vise! 

Simțurile mele amorțesc în poalele imposibilului. Simțurile mele se răcesc. Simțurile mele se beau fără lapte. Simțurile se scriu cu z mic de mână. 

joi, 1 martie 2012

Cum e să ai un frate-mărțișor-minune

Pe 1 martie 1985 zăpada se încăpățânase să reziste mai ceva ca acum. Pe unul dintre holurile maternității din Craiova un ceas de perete care cu timpul și-a câștigat rolul în povestea familiei noastre, bătea tic-tacuri emoționate în urechile celor care tremurau la gândul noului venit. Nu m-am gândit până acum, dar sunt sigură că și-l imaginau brunet, cu ochi căprui și față rotundă. Pot să-mi închipui discuții despre nume, școli, probleme în adolescență și meserii care mai de care. Două lucruri erau totuși clare: urma să-i placă Tudor Gheorghe și să țină cu FC Universitatea Craiova. 
Așadar, pe 1 martie 1985, la ora 00:35 (ora ținută minte de băiatul cu mustață și emoții care s-a transformat la aceeași oră în tată) la noi în familie și-a făcut apariția un mărțișor destul de agitat care, vrând-nevrând, a furat protagonismul primăverii. Povestea cu actorul principal n-a fost întâmplătoare pentru că nu cunosc  mulți oameni care să nu se lase impresionați de fratele meu. Indiferent de anotimp, context, vârstă sau consecințe. Din câte înțeleg din povești (pentru că eu m-am prezentat ceva mai târziu), în primele zile nu era nici prea frumos, nici prea dornic de viață, dar, ca-n basmele cu Harap-Alb, n-a apucat nici să iasă din spital că s-a transformat în cel mai frumos copil din salon, din clădire...ce să mai...din univers! Părinți bruneți? Copil blond. Ochi căprui? Nici gând, albaștri mai ceva ca pereții abia vopsiți. Până la urmă nu-i de mirare că astăzi e absolut minunat: Răzvan mergea la universitate înainte să se nască. Citea și asculta Tudor Gheorghe. Și probabil că dădea cu piciorușul la golurile Științei. Și când a aflat că o să aibă o soră (pentru că știa el sigur că urma să fie fetiță), Răzvan nu voia decât să vină mai repede. Și când a venit nu făcea altceva decât să aibă grijă de ea. Nu tu plânsete de invidie, nu tu ”astea-s jucăriile mele”, stătea cuminte lângă pătuțul meu și dădea alarma când începeam să plâng. Răzvan m-a învățat să citesc. Și să socotesc. Răzvan m-a învățat cam tot ce știu. (La fotbal nu voia să mă ia, dar să zicem că-l iertăm azi, că-i ziua lui.) :) 
Pentru mine 1 martie nu înseamnă Mărțișor. Pentru mine 1 martie e ziua pentru care le mulțumesc părinților noștri. Înainte să mă nasc, mi-au pregătit cel mai frumos mărțișor din univers. 
La mulți ani, Răzvan!