irinadehartie.blogspot.com Web analytics

vineri, 30 aprilie 2010

Grădinărit fără flori

Astăzi curăţ lalele. Le scot ghimpii. Le şterg de polen căzut. Le mângâi rădăcinile. Le acopăr cu o cămaşă lila şi le mint că sunt crini ca să le fac fericite. Acum două zile am adormit într-un leagăn mare şi roşu, înconujrată de chinezi mascaţi şi de muzici fără sursă. Azi-noapte am mers cu trenul şi în spatele meu un gând cu geacă portocalie a luat amendă pentru că n-avea bilet. Cred că am coborât la staţia cu balul mascat. Dar astăzi curăţ lalele. Astăzi nu plec niciunde. Stau acasă şi curăţ lalele în speranţa că într-o zi cineva o să le găsească atrăgătoare şi-o să le ia acasă fără să-şi pună mâna în cap după ultima atingere. Cineva trebuie să fie îngrijitor de lalele. Zic eu. Nu-ţi mai pune întrebări. E aşa de simplu.

joi, 29 aprilie 2010

Tu n-ai ochi. Pentru că genele, sprâncenele şi pleoapele tale sunt bucăţi de noapte fără dimineaţă şi draperiile se sparg în buzele tale. Pentru că timpul nu dă dezlegare la cuvinte.

Cearta cu "eu"

Se întâmplă să nu înţelegem ce se întâmplă. Ne speriem, ne ascundem şi căutăm motive, răspunsuri şi scuze. Ne urcăm în vaze de cristal, în pahare cu picior pline de mărgăritari şi câteodată în farfurii cu supă fierbinte şi ne dăm drumul pe pârtia plină de instincte dezgheţate, cu senzaţia că ale noastre sunt cele mai sincere, cele mai curate şi cele mai puţin vinovate. Ajunşi la capătul secundei, ne dăm seama că nici nu se poate repeta, nici nu se poate anula, că guma de şters îşi are şi ea limitele ei şi că oricât am încerca, "eu" nu mai e doar "eu", e "eu" plus sania şi pârtia şi paharul cu picior. Că "eu" nu mai înţelege nimic, că pastilele dimineaţa şi muzica fără versuri te adorm şi că nimic nu e mai puţin adevărat decât că frigiderul s-a obişnuit cu magneţii şi-au rămas acolo. Că eu sunt altceva decât eu.

miercuri, 28 aprilie 2010

Vise cu şireturi

Mărgelele brăţărilor mele se numesc vise. Şi idei. Şi pahare de plastic pline cu vin alb. Brichete nestinse. Şi imposibil la plural. Covoare persane fără ciucuri. Minute prinse pe numărătoare. Şi opt fără zece dimineaţa. Dimineţi pline de teamă şi somn nedormit. Mărgele albe şi roşii şi mov muşcat de galben. Visele mele sunt mărgele sparte, căzute sub rădăcinile păsărilor şi ascunse pe sub toate carpetele şi draperiile care n-au văzut marea. Dacă aş putea, le-aş face cadou picioare şi tocuri, tenişi roşii şi tălpici pentru toată lumea! Să vadă toţi că zarzării sunt zarări şi că există sentimente fără şireturi care se adună în boluri mici şi transparente, până când într-o zi dau în clocot şi se transformă în alcool verde.

Trecând peste tragedia brăţărilor şi-a Argentinei, m-am convins într-un vis nemărgelat că există tot ce ne imaginăm că nu există. Şi că Madame Bovary l-a cunoscut pe Freud.

marți, 27 aprilie 2010

Colorat peste mări şi corăbii şi cărţi necitite, geamul se aburise de necaz. "Contrabandă cu draperii", "contrabandă cu draperii", "grena", "grena", "contrabandă cu draperii", "grena"- îşi repeta în gând în timp ce pe canapeaua de pe perete se mişcau lumi pufoase de zahăr şi piper. De durere de origami se plâng numai picioarele obosite de remuşcări. Geamul se pictează cu inele pătrate.

luni, 26 aprilie 2010

Pe semnul meu de carte se nasc animale mici cu ochi cusuţi cu grjă şi teamă în blană şi-n urechi. Au fost lalelele şi-au fost aluniţe la încheietura mâinii şi aşteptări care mai de care mai sărate, au fost brăţări cu magneţi şi semne de carte. Cuvinte care nu se spun, mişcări ale buzelor care se ceartă cu tăcerea în zgomotul de fond, între trenuri şi avioane, fuste, pantofi şi lenjerii cu flori. Şi-au fost vise care n-au avut timp să se transforme din vina unei monede de 1 ban. Cam atât.

sâmbătă, 24 aprilie 2010

Dialoguri spălate

Ea: Cred că tuşesc vise.
El: Aş vrea să te fi cunoscut înainte.
Ea: Mâine mănânc cu Faulkner.
El: Şi eu ştiu să scriu.
Ea: Nu-mi plac pronumele personale simple.
El: Mie îmi plăceau ecuaţiile. Le rupeam.
Ea: Şi astăzi?
El: Astăzi e cam târziu. E trei dimineaţa.
Ea: Cred că se luminează.
El: Cred că tuşeşti prea tare.
Ea: Vise?
El: Nu-mi amintesc.
Ea: Eu da. Întotdeauna.
El: Mai bine plec.
Ea: Mai bine rămâi.
El: ...
Ea: ---

joi, 22 aprilie 2010


Lo bueno, lo malo, lo triste, lo alegre, lo raro, lo normal, lo fácil, lo difícil. Suficiente. Ya.

Decizia armatei piersicilor

Şi s-a ascuns. Au trecut cumva anii, sertarele s-au golit şi s-au umplut cu caramele şi şosete albe şi s-a ascuns. A rămas acolo, în spatele unei poveşti pe care o ştiau mulţi, sub castroanele cu spaghete nefierte şi privirile înjumătăţie, fericită şi convinsă că aşa a trebuit să fie, nu numai pentru că n-a avut de ales, ci pentru că se simţea fericită şi îi era frică, pentru că hotărâse să fie sinceră, să pună întrebări şi să răspundă, să nu treacă barierea ipocriziei îngerilor şi să-şi păstreze cumva primii paşi pe sfoară, pe taxiuri, pe rachete de tenis, pe părul blond şi pe ochii nehotărâţi.

miercuri, 21 aprilie 2010

Eu ce mai visez?

Etimologia viselor mele s-a descoperit datorită unor cercetări confuze sub patul mic de pe strada Venus. Şi-am găsit-o stricată, tristă şi pesimistă, supărată pe accentele ascuţite şi pe salteaua grea. I-am dat bucăţele mici de miere omogenă, am uns-o cu cănuţe blânde de cafea cu lapte şi-am lăsat-o singură în speranţa depăşirii traumelor. Cred că am greşit, dar cum de la un timp greşelile mi se transformă peste noapte în mulţumiri personale şi-n trepte către imaturitate, mă consolez cu gândul că un concept vag despre imaginaţia involuntară nu poate să sufere mai mult decât un pat tânăr de aproape-lemn. Ca să mă trezesc înfluturită şi ca să-mi amintesc câteva lucruri şi lucrări încă nepetrecute, mă trezesc înainte de ora unsprezece. Şi nu ştiu cum am reuşit, dar visele mele, deşi în absolută concordanţă cu traficul aerian, n-au fost întrerupte de nici un nor frustrat care ba pleacă, ba vine, în speranţa anulării vreunui eveniment nesemnificativ.

Am visat un câine mic şi alb care mergea vesel pe bicicletă.

marți, 20 aprilie 2010

Pui de lună peste ani de cretă

Am ales să am sprâncenele aşa. Şi-am stat frumos la poza pentru buletin când aveam aproape cinşpe ani. În iunie mi se colorează tot felul de idei. În leagăn. Toamna e toamnă pentru că există avioane care refuză să răspundă la întrebări. Şi-apoi octombrie m-a mutat etajul patru. Am strâns frunze uscate. Şi le-am pus într-un pahar gol de budincă. Şi la cinci dimineaţa, câteodată, se întorceau adolescenţe fisurate din pelerinajul invers. Vârful cheii în sufletul uşilor. Cred că între timp am căzut din patul de la etaj într-un vis fidel. Mi-am plantat orez în ochi. Am zburat pe scaunul din dreapta pe vremea când aprilie şi mai nu erau ameninţate încă de starea civilă. Am luptat puţin la marginea lumii. Şi-am numărat prefixul până i-am înăbuşit suflarea în somn. Am întrebat despre rachete de tenis şi m-am căţărat pe imposibilitate. Şi-acum nu mai dorm.

luni, 19 aprilie 2010

Curiozităţi neinteresante


E curios cum, doar pentru că plouă şi cineva îţi spune că eşti speriat, dormi mai bine, aruncat cu puţină - doar puţină ură- sub plapuma colorată cu parfum de prietenii vechi şi căpşuni fără gust de pe liste cu lucruri interzise. Aş vrea să ştiu cum se numără soldaţii când din faţă vine presupusul inamic cu fuste lungi şi fâşii de păr nervos pe umeri, cum se aleargă lejer la şase dimineaţa, cum se poartă pantofii murdari, cum se editează cărţile încă nescrise şi cum se aleg miresele printre cutii cu medicamente. De fiecare dată când îmi lipseşte ceva, sun la castelul surzilor şi-mi vărs larvele neînfluturite încă prin receptorul bătrân - ştii, un receptor roşu cu multe găuri din care nu se aude nicio voce - şi de-acolo se desprind răspunsuri nestudiate dar inspirate blând. N-am spart nici trei farfurii.

Aprilie bea vin din sticle închise la culoare

Dimineaţa, în praful beţiei şi-al tradiţionalului nor de aprilie, ea deschide ochii şi îşi surprinde gâtul înfăşurat blând în fularul lui. Cu parfumul strâns în timp, în mâinile femeilor din fabrică, în camioane, depozite şi cutii mari, pe sub rafturi, în plasa de hârtie şi acasă, pe fotoliul lor, poate în hârtia pentru cadouri, prima dată pe umerii lui, puţin aspru, a doua oară mai puţin interesant, în seara în care celălalt era pierdut şi aproape sigur pe gâtul ei în dimineaţa asta în care vinul a cărui culoare nu şi-o mai amintea îşi exprima amintirile prin bătăi surde în geamul din faţa primăriei. Cafeaua albă şi cana cu buline lăsată acasă. Pe masă zace invitaţia. Mi-e dor de ceva ce n-am avut niciodată, zbiară versuri neinspirate pe sub catedrale scăpate de orice stil. Prin pereţi nu se înţeleg nici măcar trezirea mea cu somnul tău. Ochii mai prind câte ceva. Şi zâmbesc coloraţi prin pereţi.

sâmbătă, 17 aprilie 2010

Enciclopedie şi căpşuni

Privirile sunt căpşuni trecute pe lista lucrurilor interzise. Căpşuni albastre şi verzi care se usucă unele pe celelalte. Şi iluzii despre răspunsuri şi întrebări şi cuvinte la marginea somnului. Eu nu mai ştiu câţi nori se împiedică aruncaţi în Mediterană, câţi daimoni îţi suflă în ceafă şi din câte cratime se construieşte centrul de mentenanţă al ocolirilor fericirii. Am nevoie de virgule şi nu le află nimeni, am gloanţe pline de depozite de gunoi şi maree şi n-am nimic din tot ce nu-mi spui tu. Eşti şi tu un vis, ca toate căpşunile.

miercuri, 14 aprilie 2010

Du-te acasă, nu putem să ne jucăm

Când te trezeşti, în lipsa marelui eveniment, a întâmplărilor mărunte şi-a minutelor înghesuite, în faţa unei dimineţi în care nu ştii care e x-ul pentru fericiri şi pantofi galbeni căţăraţi pe umbrele cu spini, e puţin prea târziu ca să mai înţelegi de ce e aşa şi nu invers, de ce zarurile cad pe partea cu ochi negri, cum de noaptea are mai multe urechi decât eşarfele şi brăţările cu magneţi şi cât e de târziu...Şi stai cu ochii închişi în faţa soarelui care nu reuşeşte să-ţi mai analizeze somnul, te uiţi în genele betoanelor, te întrebi când o sa te mai doară partea stânga a altcuiva şi nu ştii dacă să mai crezi sau să nu mai crezi în alte vieţi în care "prea târziu" să se transforme ba în "prea devreme", ba în "la timp". Nu mai ştii nici tu de câte ori ai inventat silabe căzute pe-o parte şi nu pe cealaltă, de câte ori n-a depins de tine, de câte ori erai hotărât să faci ceva rău şi ceilalţi au fost mai buni şi de câte ori ţi s-a făcut dor şi-ai părut surprins deşi ştiai că nu era nimic mai probabil. Ţi-a părut rău, ţi s-au desprins tălpile de mişcarea stelelor şi te întrebi de câte ori ai vrut să fii personaj de carte şi cum, fără să vrei, te-ai transformat în focul nefumătorilor şi-n bulinele de pe propria-ţi cană de cafea. Pentru că, dacă te trezeşti câteodată întrebându-te de ce marea întâmplare nu e a ta şi micile evenimente sunt brusc insuficiente, n-o să poţi face altceva decât să iei de mână ibricul cu lapte, cutiuţa cu cafea, borcanul cu zahăr şi cana cu buline şi să te transformi, împătimit şi cu puţine suferinţe gramaticale, într-un om normal pe marginea unui pat verde.

Şi lumile care îşi doreau să fie perpendiculare se vor preface din vina unui "prea târziu" crizat în mişcări ale vechilor sunete. Şi ochii şi deciziile şi timpul sunt mai limpezi dimineaţa, înainte de apus.

luni, 12 aprilie 2010

Din aventurile lui aprilie despre septembrie

Aparatul pentru picioare îşi pierde echilibrul. Coarda verde se preface în suc de mere căzute în august. Pe podeaua nespălată aleargă disciplinaţi nasturi de cămaşă roz, bucăţi de gheaţă şi taxiuri galbene fără numere. Să taci şi să nu suspini! Să spui ce trebuie când nu trebuie. Trei întrebări cu două răspunsuri nerăspunse. Să nu deschizi uşa înainte să plece! Jocurile se inventează în mers. Şi dacă aştepţi? Să nu aştepţi! Poduri cu picioare de chibrite şi scobitori gemene. Cu paşi mari pe ierburi mici şi gânduri ilegale sub bănci de lemn verde scorojit. Exact între începutul lui septembrie şi schimbul de tură al stelelor stă leneşă ziua catalanilor.

vineri, 9 aprilie 2010

My Baby Just Cares For Me

Cred că Nina Simone e o mare cu spini, un arici de mătase, un bilet de carton la operă, un bar mic, răcoros şi-o paletă mare de întors clătite la un mic dejun în New York.


Asculta mai multe audio Divertisment

joi, 8 aprilie 2010

Muzică mută la televizor alb-negru. Fotbal.

Toată muzica începe cu n-uri mici de mână şi se sărbătoreşte în nopţile de noiembrie-mai cu mustăţi de sos de usturoi, cu picioare reci şi valuri de mâini fără inele, cu soldaţi întorşi acasă şi uitaţi abia după echilibru şi peste toate astea, cu silabe nesilabiliste, măsurate cu mâna sub bărbie şi cu privirile aţintite printre divorţuri, căsătorii şi tragedii din stele animale. Stele cu blană, respiraţie în dialect şi picioare grele fără sandale. Până la urmă totul se reduce la sandale. La ploi de bănuţi mici şi roşii şi la sandale negre cu barete blânde şi talpă slabă de înger numărul treizeci şi opt. Pentru că pantofii (dar mai ales sandalele) ştiu mai multe despre muzică şi cifre decât jazzmanii şi matematicienii despre stele şi eu nu-mi ştiu zodia doar pentru că există echipe de fotbal care îşi schimbă tricoul în funcţie de culorile televizorului. De parcă dacă ai sandale negre şi stele depresive trebuie să ai şi televizor! Alb-negru chiar.

Noi despre mine

Că partea mea stângă e un fluture cu aripi înnodate şi capricii de scenă. Că am pleoapele încărcate de polen neîmbrăţişat, că sunt un schior cu ochi lungi şi piese de teatru în picioare.
Suntem frunze şchioape. Pături fără papuci.

joi, 1 aprilie 2010

Poveşti pentru dinţi

Şi eu îţi răspund, pentru că mi-e teamă, cu ochii aproape închişi. Privire ascunsă pe sub pleoape, sub genele de mult dezlegate şi sub romanele scrise şi necitite în camere mari şi culori întredeschise. Fluier, colorez şi cedez nori pe cerurile îmbobocite şi speriate de clişeu, Kundera şi părul creţ. Eu credeam că fac bine ce fac. Şi că am principii. Că femeile sunt fluturi de sticlă şi copiii singurele ore liniştite ale dimineţii. La cinci dimineaţa cafeaua e mai puţin genială decât orice altă alegere făcută la câţiva ani după scrierea celei mai mari capodopere din sud. Dinţii mei de jos sunt puţin depărtaţi. Minţi pentru că n-am timp să spun tot adevărul şi adevărul nu se spune pe jumătate. Şi ochelarii se folosesc cu pietre mici de cristal-plastic. Am cutii pline de praf, cercei în buze nedesfăcute şi lacrimi nepregătite pentru lunile de vară în care oamenii îşi primesc acasă costumele sidefate. Semnele de carte se prefac în balerine când, de faţă cu tot universul, eu mă plimb pe aleile ochilor tăi şi mă sperii, întorc capul şi-apoi îţi analizez gramatical dinţii de jos.