Pui de lună peste ani de cretă

Am ales să am sprâncenele aşa. Şi-am stat frumos la poza pentru buletin când aveam aproape cinşpe ani. În iunie mi se colorează tot felul de idei. În leagăn. Toamna e toamnă pentru că există avioane care refuză să răspundă la întrebări. Şi-apoi octombrie m-a mutat etajul patru. Am strâns frunze uscate. Şi le-am pus într-un pahar gol de budincă. Şi la cinci dimineaţa, câteodată, se întorceau adolescenţe fisurate din pelerinajul invers. Vârful cheii în sufletul uşilor. Cred că între timp am căzut din patul de la etaj într-un vis fidel. Mi-am plantat orez în ochi. Am zburat pe scaunul din dreapta pe vremea când aprilie şi mai nu erau ameninţate încă de starea civilă. Am luptat puţin la marginea lumii. Şi-am numărat prefixul până i-am înăbuşit suflarea în somn. Am întrebat despre rachete de tenis şi m-am căţărat pe imposibilitate. Şi-acum nu mai dorm.