Mărgelele brăţărilor mele se numesc vise. Şi idei. Şi pahare de plastic pline cu vin alb. Brichete nestinse. Şi imposibil la plural. Covoare persane fără ciucuri. Minute prinse pe numărătoare. Şi opt fără zece dimineaţa. Dimineţi pline de teamă şi somn nedormit. Mărgele albe şi roşii şi mov muşcat de galben. Visele mele sunt mărgele sparte, căzute sub rădăcinile păsărilor şi ascunse pe sub toate carpetele şi draperiile care n-au văzut marea. Dacă aş putea, le-aş face cadou picioare şi tocuri, tenişi roşii şi tălpici pentru toată lumea! Să vadă toţi că zarzării sunt zarări şi că există sentimente fără şireturi care se adună în boluri mici şi transparente, până când într-o zi dau în clocot şi se transformă în alcool verde.
Trecând peste tragedia brăţărilor şi-a Argentinei, m-am convins într-un vis nemărgelat că există tot ce ne imaginăm că nu există. Şi că Madame Bovary l-a cunoscut pe Freud.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu