Rezistă. Acasă.

În sufrageriile psihologiei noastre se târăsc pe covoare vechi, idei noi cu oameni și omenii moștenite. N-au voie în picioare pentru că mai sunt încă soldați din arhetipuri care-i apostrofează cu ghimpi. N-au voie să strige pentru că la noi televizorul e pe mut și subtitrarea decalată. N-au voie să se certe, dar se privesc cu mânie și tandrețe în aceleași oglinzi.

Generații desfăcute ca șosetele de lână se mângâie fără să-și recunoască meritele. Părinți care nu cred în ideile copiilor, dar cred în ei. Copii care condamnă trecutul, dar țin în suflet și-n pumni toate cuvintele de acasă. 

Cu toate și cu mai multe, în compartimentele trenului nostru rațional se plimbă cu inima-n piept o țară-ntreagă. 

Gramatică și zaruri

La teatrul de pe pervazul minții mele se folosesc schimonoseli de toate soiurile ca să nu trezim actorii. Visez corturi de rapiță și caut în dicționare cuvinte agricole cu consoane proprii. Azi noapte am sărit peste un r mic de mână și cineva legase câinele de un stâlp pe care de sus de tot îl țintea soția tehnicianului. Nu știu cum se face că dacă scriu, citesc cu voce tare și dacă tac aud stâlpul cum îngână lebede.

Cum e să ai un frate-mărțișor-minune

Pe 1 martie 1985 zăpada se încăpățânase să reziste mai ceva ca acum. Pe unul dintre holurile maternității din Craiova un ceas de perete care cu timpul și-a câștigat rolul în povestea familiei noastre, bătea tic-tacuri emoționate în urechile celor care tremurau la gândul noului venit. Nu m-am gândit până acum, dar sunt sigură că și-l imaginau brunet, cu ochi căprui și față rotundă. Pot să-mi închipui discuții despre nume, școli, probleme în adolescență și meserii care mai de care. Două lucruri erau totuși clare: urma să-i placă Tudor Gheorghe și să țină cu FC Universitatea Craiova. 

Așadar, pe 1 martie 1985, la ora 00:35 (ora ținută minte de băiatul cu mustață și emoții care s-a transformat la aceeași oră în tată) la noi în familie și-a făcut apariția un mărțișor destul de agitat care, vrând-nevrând, a furat protagonismul primăverii. Povestea cu actorul principal n-a fost întâmplătoare pentru că nu cunosc  mulți oameni care să nu se lase impresionați de fratele meu. Indiferent de anotimp, context, vârstă sau consecințe. Din câte înțeleg din povești (pentru că eu m-am prezentat ceva mai târziu), în primele zile nu era nici prea frumos, nici prea dornic de viață, dar, ca-n basmele cu Harap-Alb, n-a apucat nici să iasă din spital că s-a transformat în cel mai frumos copil din salon, din clădire...ce să mai...din univers! Părinți bruneți? Copil blond. Ochi căprui? Nici gând, albaștri mai ceva ca pereții abia vopsiți. Până la urmă nu-i de mirare că astăzi e absolut minunat: Răzvan mergea la universitate înainte să se nască. Citea și asculta Tudor Gheorghe. Și probabil că dădea cu piciorușul la golurile Științei. Și când a aflat că o să aibă o soră (pentru că știa el sigur că urma să fie fetiță), Răzvan nu voia decât să vină mai repede. Și când a venit nu făcea altceva decât să aibă grijă de ea. Nu tu plânsete de invidie, nu tu ”astea-s jucăriile mele”, stătea cuminte lângă pătuțul meu și dădea alarma când începeam să plâng. Răzvan m-a învățat să citesc. Și să socotesc. Răzvan m-a învățat cam tot ce știu. (La fotbal nu voia să mă ia, dar să zicem că-l iertăm azi, că-i ziua lui.) :) 

Pentru mine 1 martie nu înseamnă Mărțișor. Pentru mine 1 martie e ziua pentru care le mulțumesc părinților noștri. Înainte să mă nasc, mi-au pregătit cel mai frumos mărțișor din univers. 

La mulți ani, Răzvan!

Au înnebunit salcâmii....Tudor Gheorghe