De citit cu furculița

Azi-dimineață, aparent fără motiv, mi-am amintit cum am descoperit că lumea e ca o geacă de iarnă, cu dosul rupt și plin de scobitori, hârtii de gumă (bine mestecată) și câte-o monedă care-și pierde valoarea noapte de noapte.

Senzația aia apăsătoare și claustrofobică. Și cum am împins-o undeva pe mâneca pe care nu intră nici moliile, nici zgomotul viitorului. 

Afară, seara, era cald și cred că de la primărie anulaseră respirația cetățenilor. Între castel și bazin nemărginirea își găsise geaca și răcoare nu mai era niciunde în afară de cafeneaua plină de adolescenți tulburați și scobitori pregătite pentru eternitate. 

Pe vremea aia nu eram nici mioapă, nici om. 

Tuneluri/tunele către acasă

Dacă cineva nu știa asta încă, întotdeauna am avut o problemă cu pluralul în limba română. Hotel, tunel, aragaz și alte fițoșenii cu formă clasică pentru unii și din ce în ce mai instabilă pentru mine. Acum mulți ani un poet de acasă mi-a spus că dacă asta e singura mea suferință, e perfect. 

Din păcate, de ceva timp, vorbesc mai mult alte limbi decât pe-a mea, ceea ce probabil a dus la o ușoară schimbare în minte, oricum destul de amețită, și-n comportament.

Despre stânga. La oameni

Acum zece ani, imediat lângă partea tradițională a Atlanticului, a-nceput să mă chinuie partea stângă a firii. M-a plimbat pe la spitale și doctori corupți sau obosiți și-apoi m-a cam lăsat baltă și-a zis să fac ce vreau.

Acum zice să ne despartă, pe mine și pe mine, și să mă chinuie cu zile libere și amorțeli de conștiință mediteraneană.