irinadehartie.blogspot.com Web analytics

luni, 30 martie 2009

Soul and body...

Oofffff....mârâie oftatul în sufletul osos. Să-şi ia zborul către planeta adolescenţilor înlăcrimaţi. Eu le spun că nu. Ele insistă. Le cert. Mrrrrrr...oftează morocănos corpul ocupat. Le bat. Le înjur. Le blestem. Le mângâi. Le împac. Le mint. Le iubesc. Sufletul şi corpul nu se înţeleg. Teama unuia e bucuria altuia şi căldura primului e îngheţul celui de-al doilea. Se necăjesc complet lucide şi de multe ori se pârăsc unul pe altul la mine.Cum mi-ar mai plăcea să le despart într-o zi ca să vadă cât şi-ar duce dorul.Cum mi-ar mai plăcea să se bată, să se apuce de încheieturi şi să se oblige unul pe celălalt să doarmă la hotel, să bea whiskey, să se arunce în piscina rece, să se îmbrăţişeze, să se penseze.să adoarmă certaţi şi să aibă coşmaruri unul de dorul altuia....Oare care din ele merită mai mult? ....Pe cine să mint mai întâi?....

Ciocolata şi portocalul

Cum ar fi să culeg portocale dintr-un portocal aruncat în mijlocul lanului de grâu? Să simtă palmele mele ciocolata neagră, amară, tare şi enervant de atrăgătoare din portocalul interzis înconjurat de spice pline de ele şi sigure de fidelitatea citricelor. Cum ar fi să fie copil de tenismen şi să arunce cu suliţa de câte ori îi modelează nervii virtuţile şi de câte ori se întâlnesc în holul unui restaurant de lux? Aşa e...am trecut peste metafora portocalului ca să ajung la o relaţie patetică între un om cu destinul bătut în cuie de lemn şi altul cu libertatea păsărilor exotice. Cum ar fi să nu existe niciunul din ei şi tu să încetezi cu îndrăgosteala asta stupidă şi să te concentrezi asupra universului bucătăriei, asupra temelor impuse de filozofii jamaicani, asupra mormanului de gunoaie din sufletul tău credul. Să nu te temi de ochii celor din jur! Sunt deschişi ca bancontele verzi ale ţărilor uscate şi mint ca zgomotul monedelor mici care se supraestimează, dar nu te văd din cauza stratului negru de ciocolată pe care l-ai muşcat din portocalul metaforic....

sâmbătă, 28 martie 2009

Dorm pe un cearşaf mov decolorat pe care odată, în vremea în care copiii ne spuneau dumneavoastră, au dormit străbunii mei primari de comune mari...

vineri, 27 martie 2009

Ce viaţă şi a mea...

Ca in reclamele scumpe ale companiilor de telefonie mobila...si eu sunt toti cei pe care ii cunosc. Mai acum vreo două zile am fost atâţia oameni în două ore încât nu mai ştiam încotro să mă rog, ce să cer, ce să dau, ce să spun, ce să beau sau ce să iubesc. Nu mai ştiam câţi ani am şi când m-a întrebat cineva cât e ceasul i-am răspuns ameţită: "Astăzi sunt drăguţă, încă mai învăţaţi...". Nu ştiu dacă sunt visele, poezia sau hârtoapele. Nu ştiu dacă e magie, imaginaţie sau efectul simbolic al medicamentelor pentru stomac. Mai cred din când în când că fratele mai mic îi ia locul fiecăruia dintre noi pentru a ne dona putere şi cerculeţe galbene care bat din palme neştiutoare.
Să revin. Miercuri am fost atâţia oameni simultan încât păream o listă de messenger al unui om cu multe cunoştinţe şi fără prieteni reali. Am fost un bătrân scriitor şi critic literar admirat nu numai de străini, ci mai ales de soţia uşor cocoşată. Am fost în special un cântăreţ boem din Guineea care îşi păstrează pielea tânără gustând cu privirea din talentul fetelor de la Litere. Am fost o tânără emoţionată şi sătulă de oraşul natal, am fost o femeie frustrată de căsnicie şi nervoasă pe maşina prea mică, un librar urât care se hrăneşte cu coperţi colorate, am fost o carte la reducere şi o ciudată frumoasă cu rochie lungă, emoţii şi cuvinte asortate. Am fost atâta lume încât până la urmă am acceptat să fiu adolescentul plângând de joi şi vocea de la telefonul de vineri. Nu refuz. Pot să fiu...şi asta mă face fericit...sau fericită....Câţi ani şi ce zodie, ce adresă, ce şcoală, câţi prieteni, care din ei sunt?

În valiza creierului tânăr

Mă supără gândurile...Mă dor nervii...Mă irită lenea, ipocrizia şi sinceritatea profundă. Peste toate supele cu tăiţei şi peste coralii din Marea Moartă se aştern oamenii cu toate feţele lor încropite în somn. Gândurile tale mă supără.Lenea şi ipocrizia mea sunt bancuri proaste care n-au niciun fel de scop în faţa biletelor tale de intrare falsificate şi scumpe. Intrarea în toleranţă se face prin parcarea subterană a magazinului de unde îţi face în fiecare zi cumpărăturile câte o bicicletă goală. Numele tău e de granit şi numele meu e comedie. Numele noastre sunt lacune ale aceluiaşi eseu filozofic pentru ora de geografie. Numele meu avea 16 ani când numele tău era trenă pentru jucăriile mireselor îmbufnate. Jucăriile au acum 16 ani şi eu nu mai socotesc de mult câte Învieri au trecut de când s-a difuzat filmul tău la radio. Atât..Sărută luna, caţără-te pe un Y grec, aruncă-te şi întreabă-te de ce nu ai niciodată semnal când vrei să vorbeşti cu insectele.

marți, 24 martie 2009

Pe sub pleoape

Firavi şi fierbinţi....ca evantaiele din Andalucia...Negre...Evantaie negre de mătase regească...Broderie! Da...sunt ca broderia...Albul lor ca dosul fustei Isabelei a II-a de Borbón şi discul negru crinolină ruginită. Peste ele, aşternută, pleoapa rece prin care trece ca nebunul sângele albastru al străbunilor. Rochia se aşterne docilă peste picioarele săltăreţe ale reginei frustrate. Pleoapele tale se abat noaptea asupra imaginaţiei şi, păcălindu-i pe ceilalţi că eşti cuminte visează că sari şi că dansezi, că îţi aţinteşti privirea asupra cărţilor, asupra cărnurilor de porc bătrân şi a stăpânilor neînfricaţi. Ochii tăi de broderie de Borbón te ascund pe rând de toate legile, propoziţiilor logice şi etichetele lumii. Ochii tăi de broderie de Borbón plâng pe sub pleoape când ţii discursuri interminabile despre fericire...

De prin călătoriile altora

Călătorul se spălase pe faţă cu sărutările dansatoarelor de cabaret.Provincia l-ar fi scuipat între ochii de neamţ sălbatic..."da da da da....guriţa ta..."-refrenul romanţei deşucheate se minuna şi el de curajul domniţelor de nici şaisprezece ani...
Nu era nici Săgetător, nici Leu, dar avea ochi de vultur cu obraji pistruiaţi şi un săcui cu dolari găsit lângă Otopeni în război. Călătorul avea părul lung..."da da da da ....ce-ar fi..." şi picioarele grele. Se odihnea pe pietre de mare când le găsea în lunca câte unui fluviu adolescent. De singurătate cânta câteodată şi îşi adormea pleoapele cu calendare vechi pe care se semnaseră în păcat cucoanele de la etajul doi.
"Călătorule mâhnit...." -refrenul se schimbă dacă nu dai caseta înapoi şi Afrodita îmbătrâneşte dacă nu eşti prost.
Mânca din cuiburile primelor vise cu ciocănitoare şi se închina în faţa mirosului supraestimat al levănţicii murdare.
Călătorul fără cal se oprea din când în când la târguri vechi şi cumpăra caietele învăţătorilor tineri. Nu îi place să scrie, dar i-ar fi drag să lupte în vechiul Război Civil spaniol. Călătorul s-a născut în acelaşi spital cu regele Baltazar şi fuge de fum ca de chiştoace. Mai aleargă şi astăzi ca să prindă caleaşca stelei călătoare şi n-o prinde nici dacă aplică formula învăţată în liceu de la un chelios dur şi naiv. ..."Am uitat lecţia când m-am întors dintr-o comă profundă...!"

marți, 10 martie 2009

Cu inamicii tăi intimi stau în fiecare seară la scară femeile reci din antichitate. Mănâncă seminţe, beau Cola şi scuipă secrete ale vechimii. Duşmănia veche a comisarilor de poliţie se ocupă de rujul amantelor drogate. Se roagă împreună şi din visele lor împrăştiate nu ies decât ouă speciale pentru Cupa Uefa. Cam la atât s-au gândit astăzi gândurile mele cu codiţe roşii. Gândurile mele duşmănoase.

joi, 5 martie 2009

Bărbatul din staţia cu garoafe verzi


Nu se mai oprise de mult. Căuta cupa cupelor plină cu vin uscat şi credea că dacă nu va face niciun popas va câştiga întrecerea cu gândurile urâte. Nu o mai dureau nici privirile bărbaţilor, nici claxoanele crizate ale şoferiţelor blânde. După câteva mii de unităţi de măsură a timpului femeia se opri. Probabil că de lene. Din indiferenţă. De lemn. Şi lemn şi primăriţă. Se opri într-o staţie de tramvai în care creşteau garoafe verzi. Ca ochii pe care nu-i mai văzuse de când făceau împreună case din cuburi de plastic. Intră printre garoafele crude, cerşi un bilet vânzătoarei bătrâne şi se aşeză pe banca de hârtiuţe. Aştepta liniştită tramvaiul când câteva şiroaie de apă curată se strecurară printre părul ei şi cortina care le acoperea capetele. Lângă ea un trecător. Un călător. Un om fără fustă. O arătare cu pantofi prea mari plini de var, cu haina crăpată din loc în loc, cu faţa de cafea cu un pliculeţ de zahăr şi o găletuşă de lapte...şi cu ochii. Cu ochii. Cu ochii. Cu ochii coloraţi. Coloraţi tare. Femeii îi plac ochii bărbatului amărât. Şi pielea. Are pielea cafenie.

Se apropie tramvaiul. Femeia trece strada, se urcă, compostează, se aşază, se uită pe geam şi bărbatul nu. El se uită amărât în pământ, numără fustele care-i lipsesc femeii lui, se gândeşte la barba cu multe fire albe care îi acoperă pielea maronie care i-a plăcut călătoarei de la geamul tramvaiului. Şi de ce nu mai vorbeşte finlandeză? Parcă a venit femeia asta de departe, i-a luat toate firele negre, i-a luat laptele din piele, a luat fustele, i-a luat finlandeza şi-a plecat ca nenorocita. Lui nu-i dă vânzătoarea bilet. Zice să-şi schimbe pantofii. Păi nu vezi femeie că plouă? Cum să-mi dau jos firele albe?

Tramvaiul se mişcă, se duce, se lasă călcat în picioare de fel de fel de navetişti şi îşi aduce aminte de Germania, de vremea când era first hand....

Bieţii de ei...Călătoare, amărât, tramvai...


Ajunse în sfârşit la destinaţie. Cofetăria o aştepta cu toate delicatesele româneşti. Cu mult ulei, multă smântână şi mult zahăr. Numai cafea nu au..nici măcar fără lapte.


Gândurile pierdură. Nici lor nu le dădu vânzătoarea bătrână bilet. Rămaseră acolo, ascunse în numerele în plus de la pantofii amărâtului.

luni, 2 martie 2009

Mariah din spatele satelitului


De pe cealaltă parte a satelitului încărcat cu semnificaţii care mai de care mai sofisticate coboară în data de 28 februarie a fiecărui an Mariah. Dezbrăcată de paliditatea fetiţelor de 16 ani care defilează pe podiumul de la Milano, prinţesa îşi îngăduie o singură vizită pe Pământ pe an. Mariah nu e orice femeie. E la fel de frumoasă ca mama ta, dar nu are niciun strop de candoare. E simplă, crudă şi de cele mai multe ori nemiloasă. Când insipră pe Mariah o doare sufletul. Sufletul acela de carne, bucata care are termen de garanţie şi pe care ea l-a depăşit de mult. Despre femeia care coboară din lună s-au spus multe. De cele mai multe ori că e urâtă. Noi (specialiştii în femei de pe lună) spunem că e doar o consecinţă a lipsei ei de toleranţă. Că e o fiinţă de o frumuseţe telenovelistică, dar că mişcarea strictă a braţelor şi colţii care se întrezăesc câteodată în spatele zâmbetului, îi fac pe ceilalţi să o perceapă negativ.
Mariah nu are nicio legătură cu Japonia, dar de multe ori i s-a spus că pare un personaj de desene anime. Că are ochi mari, nu oblici, ci sub formă de găleată, şi că în 90 % din vizite s-a observat o lacrimă în formă exagerată de stea în colţul ochiului. Femeia din lună se supără adesea pe observaţiile criticilor noştri specializaţi în feminism extrapământean, iar noi (cei care facem legăturile) încercăm să o lămurim că durerea din capul pieptului nu are nicio legătură cu ce scrie la ziarul local.
Femeia nipono-lunară vine pe Pământ degeaba. Nu vine nici cu scop, nici cu gânduri, doar cu precizie.
Venea.
Iată că-n anul 2009 femeia din lună s-a abţinut de la vizită. Poate că a murit. Sau poate că e sătulă de voturi, campanii şi ecologie. Poate n-a avut bani de bilet, poate mijlocul lunar de transport s-a prăbuşit în gol sau poate că cineva a avertizat-o că vor s-o închidă. N-a mai venit...Femeia din lună s-a prefăcut în absenţa femeii din lună. Acum două zile lumea a purtat doliu fără să ştie.

duminică, 1 martie 2009

Joaquin Sabina y Joan Manuel Serrat



Dom' profesor

Buna ziua, domnule Moldoveanu!
Moldoveanu e profesor. Când dă note mari i se spune domnuţu din Moldova. Când e câine îl înjurăm infiltraţi în corul de matematică. Până la urmă nu e decât un bătrân controversat care se joacă frumos de-a literatura comparată. N-are nevoie de mănuşi când vorbeşte cu noi pentru că nu ne atinge. Vorbeşte de undeva de pe un piedestal amplasat greşit, iar noi ascultăm cu interesul cuburilor de sticlă. Când iese din universitate, pe la şase seara, Molodveanu se duce la al doilea job. În timpul liber e şofer de autobuz. Îşi pune basca de şomer pe-o parte, îşi piaptănă într-un mod despre chiar el ar spune că e cretin, părul complet alb şi pleacă grăbit la depou. Acolo se întâlneşte în secret cu o studentă călătoare şi o plimbă prin tot oraşul. Uneori merg chiar şi în afara traficului şi, opriţi într-o staţie de ţară, trec strada de mână şi salută localnicii cu ipocrizia lăutarilor şcolari. Venită dimineaţa, Moldoveanu îşi face şi el bagajele, mătură autobuzul plin de păcate şi se întoarce la catedra de Literatură comparată ca să îşi pregătească întrebările grele şi răspunsurile uşuratice.

Nici gând

Lista e plină de praf. O ignor cu fiecare ocazie. Nu-mi plac listele. Nici orarele. Nimic stabilit. Îmi place o agrafă. Aurie. Un auriu palid şi neinspirat. Cam ca profesorii foarte bătrâni. Cam ca zilele de primăvară nehotărâte. Şi ca distanţa. Petalele de floarea soarelui nu primesc veşti în fiecare zi. Se resemnează şi îşi lasă pletele libere. Fără agrafe.