irinadehartie.blogspot.com Web analytics

marți, 28 februarie 2012

De-a v-ați ascunselea-n debara

Împiedicată de catifea pe la toate colțurile și-apăsată de trecutul nelămurit al celor patru străbunici micuțe și pline de viață, femeia, deși femeie, se mai ascundea din când în când în debaraua cu pături și perne grele ca să-și caute umbra gonită și s-ascundă graba lumii de lipsa de foame a pisicilor. Mirosea întotdeauna a lemn și de câte ori întreba din ce se făcea somnul înainte de oboseală i se răspundea ba-n țipăt, ba-n șoaptă, că din lalele și bucăți de cireș crăpate și nefolositoare pe care, când aveau timp, le strângeau fetele nemăritate și le tocau cu toporașul de iarbă pentru rațe ori cu dinții bine spălați. Nu-nțelegea nimic și se culca la loc, ascunsă-n chip de melc sălbatic în debaraua în care se-ascundea de câteva sute de ani ca să nu cumva s-o găsească nesomnul și rugămințile catifelelor de inimă verde. 

luni, 27 februarie 2012

Pe plantație

Și dacă tot vorbeam despre pământ, mi-am plantat bucățele de timp în mingile de plastic pe care le spărgeau când eram mici copiii de la mine din cartier ca să vadă cu ce minuni sunt umplute. Și dacă tot m-am trezit cu mâinile obosite și resturi de filme mute pe sub pleoape, m-am gândit să-mi dezgrop umbra zânelor de sub mormanul de diamante de la chiuvetă și s-o informez subtil (cu decență și diplomație, cum trebuie tratate mai mereu umbrele prințeselor) despre craterele din noile gramatici ale noilor academii din noile țări cu granițe vechi. 

duminică, 26 februarie 2012

Liniște crescută-n ghiveci

Mă apasă un fel de liniște prost croșetată întreruptă doar de tusea ramolită a eu-rilor (nu e-urilor) mele mai puțin curajoase.  Mă caută, mă gâdilă și mă mușcă de urechi, îmi dă ghionturi și fuge prefăcută ba-n sunet de oale nespălate, ba-n cuvinte deștepte. La fel de deștepte ca lichiorul de mere. Cam ca lichiorul de mere. Nu, eu n-am băut lichior de mere. Și nu m-am certat niciodată cu nimeni pe găleata de gunoi, n-am rupt prețul de pe preșurile din magazinul de lactate și nici nu m-am documentat cum ar fi trebuit despre arta împletirii cearșafurilor pentru cupluri nefericite și zgomotoase. Mai mult, de când cu punct-și-n-continuare și colțurile albastre peste care sar delfinii de pluș din magazinele pentru domnișoare fără gene, mă tot bate gândul să-mi neliniștesc liniștea cu câteva grame de zahăr brun, bine bătut în cafea fără povești și să continui cu Saramago și cu zambilele în ghiveci alb-negru fără rădăcini. Sau poate, poate mă cert și eu într-o zi ca oricare cu vreun vecin mai puțin concentrat și-mi risipesc liniștea-n câteva cuvinte deștepte. La fel de deștepte ca lichiorul de mere. 

marți, 21 februarie 2012

Becurile nu dorm cu șosete (partea 1)

Și pe lângă toate mini-apocalipsele mele de hârtie, am mai și visat adevărul sincer și-un loc de liniște-n port. Cine s-ar fi gândit? Și cine n-ar vrea să fie far, stâlp de iluminat stradal sau veioză spartă când de pe partea cealaltă a fluviului te observă cu ochelari de vaporeni psihologii? Într-o vară mi-am scos ciorapii și-n timp ce-ți explicam ce e zăpada am aruncat trei fulgere în fața mașinii tale. Ca să-nțelegi că nu e rost de ceartă și că bijuteriile se sparg ca și casele sau cărămizile caselor, ca și becurile când le scoți șosetele și-ncerci să le explici că zăpada nu vrea să cadă, vrea să se topească și să-și mănânce unghiile la tine-n brațe. Și nu se poate. Așa cum nimeni nu poate să priceapă de ce verbele tocite pe la colțuri se conjugă mai ușor desculțe. Și-atunci becul se descalță și-și lasă șosetele lângă pat. Și doarme ca să viseze locuri de liniște în porturi înalte. Cu vaporeni și ochelari și tot ce spuneam odată despre psihologi și psihologii amărâte.

Sfârșitul lumii și de la capăt

Am senzația rătăcită că astăzi, doar astăzi, a mai rămas un singur om pe lume.Că e femeie și că de câte ori latră câte-un animal sălbatic de-atâta singurătate se sperie și-i trec prin minte alergând turme de oameni îmbrăcați în tricouri subțiri și plini de entuziasm; oameni care fug ca să nu-i prindă plictiseala, care se-ndoaie și se strâmbă de teama sfârșitului, de apăsarea lătratului și-a libelulelor fără aripi. Femeia stă, așteaptă să treacă unul dintre ei. Să treacă singurul om pe care l-ar mai recunoaște, singura suflare pe care și-ar mai aminti-o. Femeia stă. Înainte să se termine lumea își făcuse două codițe ca să-l sperie. Mai mare râsul! Să te prindă apocalipsa în cămașa lui și cu două codițe. Și unghiile...unghiile nu și le făcea de obicei. Astăzi stăruise puțin asupra lor și hotărâse să încerce două feluri de ojă. Și-apoi brusc am decis noi sfârșitul lumii. Să te prindă sfârșitul lumii cu ojă de două feluri pe degetele mici de la picioare. Și cu ochii-n patru că poate, poate a-ncetinit și el puțin și n-a ajuns încă la final. Că poate, poate se oprește câinele din lătrat și-adorm oamenii cu ciocolata și apare el obosit, aproape sfâșiat de destrămarea lumii, dar bucuros s-o vadă acolo, pe trotuarul de lângă casa ei, cu unghiile și codițele și cămașa pe care n-o mai purtase din noaptea aia puțin rătăcită și ea, în aprilie cândva, cu câțiva ani în urmă. Am senzația că tot atunci a dat cineva drumul la televizor și o doamnă cu sacou albastru și zâmbet de crocodil a hotărât că ar fi cazul să mai scurtăm din poveștile de dragoste și să mai destrămăm din lumile-astea izolate, că prea s-au înmulțit visătorii. Și noi am râs printre riduri de teamă și ne-am imaginat cum într-o zi o să adormi cu capul pe trotuar, în brațele mele copleșite de greutatea cămășii tale. 

vineri, 17 februarie 2012

Pețitorii lui Calipso țeseau hârtie

M-am hotărât să scriu despre materiale textile. De fapt de astăzi nu mai scriu nimic; vreau să croiesc, să croșetez și să împletesc fulare, eșarfe și șaluri lungi și inutile de litere și semne de punctuație despre tot ce-am auzit și-am simțit în amintirile și poveștile despre facturi și acte notariale, toate prăbușite sub nori, caramele și manifestări pretențioase. Nu m-am simțit singură. M-am simțit soldat. Liniștită. Amară. Coșar bătrân în sufragerii albe cu flori de soc.

joi, 16 februarie 2012

Maniere de orice fel. Cum să cauți amintiri în dicționar

Cred că aveai ochii verzi și-ți țiuiau urechile când ți-era frig. Ți se rupeau șosetele când te supărai pe colegii de birou și dacă n-aveai chef de filme cu subtitrare mințeai că-ți e frig și că-n Alaska sunt interzise limbile străine.  Mă gândesc câteodată la roțile geamantanului tău. Se aud mai tare seara.

Sub șinele Personalului scârțâiau resturi de viscol și mie-mi înghețau sufletele cu gândul la sfârșitul lui mai. 

miercuri, 15 februarie 2012

Dacă-mi cânți la vioară îți mai spun un vis

Caut vioară. După ce-am concediat fără preaviz televizorul și literele zgomotoase ale ferestrelor cu convorbiri forțate și prost interpretate, am pus un anunț la ușa bisericii de lânga fabrica de bere. Să-mi caut somnul, am zis. Am scris clar, cu litere de tipar bine conturate (am făcut și câte-un zâmbet din loc în loc): CAUT VIOLONIST. Mai jos, delicat și subtil, poate puțin prea delicat, am înșirat cerințe și dorințe din tot felul de materiale textile. Trebuie să recunosc că pe mine frustrările mă fac să schimb instrumente. Cum mi-a plecat brusc și fără veste pianistul și compozitorul de jazz, m-am hotărât să adorm în sunete de vioară. Să fie vioară albastră, să aibă violonistul diplomă de tâmplar, să știe ce culori merg mai bine cu catifeaua, să cânte puțin și la robinet și, dacă se poate, numai dacă se poate, să aibă și-o fărâmă de suflet pentru serile de miercuri când vine mașina cu gunoi.
În același context muzical mi-am mai dorit și să șterg cu peria de sârmă animalele mistice cu un singur corn  din primele vise ale anotimpului și să le-nlocuiesc cu urși mici și rotunzi, puțin speriați de pantofii mari ai vecinilor. Dacă e posibil, am mai scris în anunț, aș vrea ca urșii să știe să înoate și să se-ncrunte de câte ori aud sunete de clopot sau cuvinte care se termină în vocale închise.

duminică, 12 februarie 2012

Locuiesc într-o fabrică de pantofi. Interzisă folosirea metaforelor

Trăiesc într-o fabrică de pantofi. Dorm într-un pat care se zbate între verticală și orizontală, mă trezesc cu ochii în clopotele bisericii și cu nasul în fumul fabricilor de bere. Mai mult. Mai mult și fără metafore. În fața geamului meu se leagănă între viață și moarte un felinar chinuit de urările noastre de prea multă lumină. În sufletul și-n gândul meu, amândouă la fel de încete și zdruncinate, înainte de fiecare somn, imediat după vise, apare regretul. Regret că am ales geamul din fața lui, că mi-am rugat iubirile prăpăstioase să-i șteargă lumină, un fel de regret mai puțin convențional pentru toate serile în care, înainte de culcare, mă ascundeam nerușinată după rama metalică a geamului. Răspuns final la lipsa de întrebări: ca să nu-mi mai amintesc de prea-multa lumină din rugina lui domolită, dorm. Felinarul din fața fabricii de pantofi moare încet în ciuda doctorilor de la Enel care-au venit cu aripi-macarale să-l întrebe de sănătate. Mai mult. Mai mult și fără metafore. Pe culoarul pe care se află și casa mea, chiar înainte de ușa cu zăvor și trei încuietoare (așa e la fabrica de pantofi, înțelegeți), locuiesc monștri sportivi cu picioare lungi și pantofi mari tare. Locuiesc e mult spus. În fiecare anecdotă, mai mult sau mai puțin colorat-șifonată, stă câte-un picior de monstru, fiecare cu pantoful lui uriaș, fiecare cu povestea lui accidentată, fiecare cu gândul la câte-o fată mai mică, de multe ori cu picioare lungi și subțiri și talpă măruntă. Și mie, mă iertați pentru toată modestia metaforelor din lumile de peste mare, îmi vine mereu aceeași idee: să torn marmeladă de nuci, de struguri și poate chiar gem de prune și caise, în pantofii uriașilor de la etajul unu al fostei fabrici de pantofi.  Și-apoi se mai stinge becul de ciudă din când în când... 
Trăiesc, trăim în lumea întortocheată a lui ”mâine mătur și poimâine sigur o să fie mai bine”. La propriu. Trăim confuz. Și apăsat, apocaliptic, aprins și stins în aceeași clipă. Trăim ca să nu ne luăm cuvintele și frazele clipocite la pachet, ca să apucăm să spunem că n-am fost noi de vină, că de departe s-au întins toate rufele, că noi am răspuns sever și prompt, așa cum se cuvine. Trăim ca să limităm versuri. Ca să neliniștim liniști. Ca să clipocim fraze din care s-au trezit la realitate stele și ramuri și bucățele mici de croissant fără miere. Ca să zicem și noi c-am trăit. 

vineri, 10 februarie 2012

Ea se apropie tipitl, puțin timdă și puțin neliniștită, el își îndreaptă privirea către copiii de pe trotuar. Ea poartă șosetele lui, el pleacă de fiecare dată când fericirea începe să-și trăiască ființa. Să recunoști dragostea chiar și atunci când nu mai e. Așa am răspuns.

marți, 7 februarie 2012

Închid ochii, aștept finalul trist al iernii și-mi trag sufletul cu gândul la sirenele din sufletul agricultorilor odiseici.

duminică, 5 februarie 2012

Dragoste de zimbru

Mai știi...? Pentru că eu uit din când în când. E ca și cum ar fi trecut mai mult de doi ani, ca și cum de dincolo de toate pânzele de păianjen prin care trăim mediocru, ne-am fi întâlnit în liniște într-o grădină zoologică abandonată și ne-am fi întrebat de zeci de ori cum ne cheamă și cât e ceasul, dacă mai e mult până peste doi ani și dacă din somn mai răsar încă prosoape mici care să ne șteargă ochii de lacrimi când ne întâlnim cu umbra celuilalt în primul lift de pe dreapta. Eu mai uit din când în când. Și mă gândesc că numai ochii mei sunt mici, că din spatele grădinilor nu apar niciodată monștri și că, deși nu ne mai e frică de clovni și de libelule, ar fi mai bine să plătim polițele înainte să ne rupem sufletele. Mai știi? Cred că era aprilie. Mai știi că era aprilie? Cred că tocmai mi-a trecut peste cap o cratimă mică, aurie, cu dinți ascuțiți și măsele de pluș. Or fi amintirile tale prefăcute-n suflete de zimbri. Sau o cratimă.  

miercuri, 1 februarie 2012

La mine-n livadă cresc suflări afânate și dicționare grele

Ca o jumătate de ”la revedere” pe punct de plecare, pe marginea feliei de pâine, în sâmburii murelor și-n gustul și mijlocul nebuniei mecanicilor alternative. E un punct din care pleacă linii drepte, cercuri fără centru și raze rupte-n zeci de bucățele de sticlă. Din culori de toate culorile, picioare pline de durere, ortografie, cariocă alcoolică și muzică pe prăpastia surzeniei. Sărbători neliniștite, scări coborâte în grabă, senzația rară a doamnelor în fața oglinzii altei femei. Ar mai fi și cusătura rochiei pe care tocmai și-a dat-o jos balerina, acul care-a înțepat croitoreasa și patul în care s-au născut prințesele-pisici la început de toamnă. Câți lei? Câte animale pătrate? De câte ori îți arunci ochii pe fereastră dacă de lângă biserică se desprinde fum spre berărie? Cât costă? Cât e de sofisticat să fii liber în miros de salvie și compot de cireșe alintate?

(apetitoso y risueño)