Am senzația rătăcită că astăzi, doar astăzi, a mai rămas un singur om pe lume.Că e femeie și că de câte ori latră câte-un animal sălbatic de-atâta singurătate se sperie și-i trec prin minte alergând turme de oameni îmbrăcați în tricouri subțiri și plini de entuziasm; oameni care fug ca să nu-i prindă plictiseala, care se-ndoaie și se strâmbă de teama sfârșitului, de apăsarea lătratului și-a libelulelor fără aripi. Femeia stă, așteaptă să treacă unul dintre ei. Să treacă singurul om pe care l-ar mai recunoaște, singura suflare pe care și-ar mai aminti-o. Femeia stă. Înainte să se termine lumea își făcuse două codițe ca să-l sperie. Mai mare râsul! Să te prindă apocalipsa în cămașa lui și cu două codițe. Și unghiile...unghiile nu și le făcea de obicei. Astăzi stăruise puțin asupra lor și hotărâse să încerce două feluri de ojă. Și-apoi brusc am decis noi sfârșitul lumii. Să te prindă sfârșitul lumii cu ojă de două feluri pe degetele mici de la picioare. Și cu ochii-n patru că poate, poate a-ncetinit și el puțin și n-a ajuns încă la final. Că poate, poate se oprește câinele din lătrat și-adorm oamenii cu ciocolata și apare el obosit, aproape sfâșiat de destrămarea lumii, dar bucuros s-o vadă acolo, pe trotuarul de lângă casa ei, cu unghiile și codițele și cămașa pe care n-o mai purtase din noaptea aia puțin rătăcită și ea, în aprilie cândva, cu câțiva ani în urmă. Am senzația că tot atunci a dat cineva drumul la televizor și o doamnă cu sacou albastru și zâmbet de crocodil a hotărât că ar fi cazul să mai scurtăm din poveștile de dragoste și să mai destrămăm din lumile-astea izolate, că prea s-au înmulțit visătorii. Și noi am râs printre riduri de teamă și ne-am imaginat cum într-o zi o să adormi cu capul pe trotuar, în brațele mele copleșite de greutatea cămășii tale.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu