Trăiesc într-o fabrică de pantofi. Dorm într-un pat care se zbate între verticală și orizontală, mă trezesc cu ochii în clopotele bisericii și cu nasul în fumul fabricilor de bere. Mai mult. Mai mult și fără metafore. În fața geamului meu se leagănă între viață și moarte un felinar chinuit de urările noastre de prea multă lumină. În sufletul și-n gândul meu, amândouă la fel de încete și zdruncinate, înainte de fiecare somn, imediat după vise, apare regretul. Regret că am ales geamul din fața lui, că mi-am rugat iubirile prăpăstioase să-i șteargă lumină, un fel de regret mai puțin convențional pentru toate serile în care, înainte de culcare, mă ascundeam nerușinată după rama metalică a geamului. Răspuns final la lipsa de întrebări: ca să nu-mi mai amintesc de prea-multa lumină din rugina lui domolită, dorm. Felinarul din fața fabricii de pantofi moare încet în ciuda doctorilor de la Enel care-au venit cu aripi-macarale să-l întrebe de sănătate. Mai mult. Mai mult și fără metafore. Pe culoarul pe care se află și casa mea, chiar înainte de ușa cu zăvor și trei încuietoare (așa e la fabrica de pantofi, înțelegeți), locuiesc monștri sportivi cu picioare lungi și pantofi mari tare. Locuiesc e mult spus. În fiecare anecdotă, mai mult sau mai puțin colorat-șifonată, stă câte-un picior de monstru, fiecare cu pantoful lui uriaș, fiecare cu povestea lui accidentată, fiecare cu gândul la câte-o fată mai mică, de multe ori cu picioare lungi și subțiri și talpă măruntă. Și mie, mă iertați pentru toată modestia metaforelor din lumile de peste mare, îmi vine mereu aceeași idee: să torn marmeladă de nuci, de struguri și poate chiar gem de prune și caise, în pantofii uriașilor de la etajul unu al fostei fabrici de pantofi. Și-apoi se mai stinge becul de ciudă din când în când...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu