Verbul ”a învăța”, 2011 și cum se respiră când unicornii dispar

Am învățat.Că skiurile alunecă tare și că după ce cazi de treizeci de ori și râzi începi să înțelegi despre ce libertate vorbesc veteranii. Că după ce mor, oamenii lasă lacrimi multe și amintiri frumoase. Am învățat că fericirea se plătește cu cercei. Că în avion urechile încă dor la fel de tare ca și sufletul sub presiune. Că turismul durează o săptămână. Că marea e la fel în martie și-n noiembrie. Am învățat să nu vorbesc mai mult decât trebuie. Mint. N-am învățat, dar am încercat. Am învățat că adevărul are două laturi: una a mea și alta a celorlalți. Că nu e niciodată prea târziu să renunți. Și nici s-o iei de la capăt. Că dacă renunți o dată, nu-nseamnă că ai renunțat de tot. Că ceața e mai puțin urâtă în sate. Că există copii cu ochi foarte albaștri care se bucură când le dai bananele din parbriz. Că, de ziua mea, singurătatea s-a transformat în explozie de bucurie când m-am trezit înconjurată de prieteni și de broaște. Că amintirile nu rămân în casa în care le-ai trăit, ci vin după tine oriunde-ai fugi. Că există oameni pe care nu-i cunoști, dar care te primesc la ei acasă și te duc la teatru și-n sate pierdute și te fac să te simți ca acasă. Că nu întoteauna copiii sunt buni, dar și că cei răi pot fi buni. Că părul crește și, dacă nu crește, se vopsește. Am învățat câteva cuvinte într-o limbă a unui trib de departe. Și mai multe în catalană. Am învățat să râd când n-am chef. Și să cânt în limbi necunoscute. Ca atunci când eram mică. Am învățat să aleg ceaiuri, să lipesc poze, să mut paturi, să fac melcișori cu lapte și să-i arunc. Am învățat să dansez și să sar și să merg repede repede. Să agăț tablouri pe perete și să dorm liniștită. Am învățat să aștept cu cafea oamenii obosiți. Am învățat că dorul de casă și de familie rămâne dor chiar dacă  înveți să trăiești singur. În ultimele zile ale anului, acum chiar, am învățat să iau decizii.. Uite că-n 2011, după multe decizii cu sfaturi și nesafturi, am reușit să hotărăsc singură. Am învățat că trenurile nu te duc întotdeauna unde vrei, dar de multe ori unde trebuie. Că uneori zici ”moment neplăcut”, închizi ochii și dormi până dimineața. Am învățat să inventez televizoare cu programe pe măsura gândurilor mele, să repar soarele cu iaurt și să apreciez unicornii. Am mai învățat și că oricât ai încerca, sunt lucruri pe care nu poți să le înveți într-un an și unicorni fără de care ar fi bine să înveți să respiri. Și mai avem de-nvățat. 

Fin de año - Marwan (poema)

En un par de días acabará este año 

y comenzará uno nuevo,

el primero en que ya no te necesite. 

Conduzco el pasado con calma hasta el desguace

y la verdad es que no sé si me alegra del todo

saber que me ha llevado cinco años

superar algo que entendí en cinco minutos:

que nuestra historia era imposible

como mirar la silueta de la lluvia.

Pero ya ves, nunca he sido diestro

en las tareas del olvido,

nací sin saber descifrar bien

la caligrafía de un adíós.

Resulta agotador que en nuestras cabezas

siempre tenga que ser todo para siempre,

y es jodido entender que formo parte

de ese ejército de hombres tristes

del que suelo hablar en los poemas cuando no hablo de mí.

Y no es hablar de una edad en que

el sudor dictaba el horario de las sábanas

ni de tu dulce recuerdo

cuando me hacías el amor en la cocina.

No es eso. No siento nostalgia de ti,

sino nostalgia de mí,

del chico que se atrevía

a tener una cita a ciegas con su destino

y volvía, quizá golpeado, pero convencido.

Buscábamos olvidar y lo logramos.

Aquí te dejo la herida de la victoria,

de entender que ese olvido

es saber que en el fondo

no fue posible nuestra historia

y que ahora hay que desaprender el camino

que conduciéndome a esa ciudad llamada nosotros

me llevó tan, tan lejos de mí.

(Fin de año, Marwan , vol. La triste historia de tu cuerpo sobre el mío, ed. Origami, 2011)

Răsuflări migratoare la coadă la bilete

Dragul meu, e frig, nu ninge şi-n ochii păsărilor călătoare se simte răsuflarea primelor ore de zbor. Păsările cad nobil. Cu melancolie şi resemnare.

Dragul meu, e frig. Păsările se ascund în spatele biletelor renegate. În acoperişul beteag al spitalelor. S-au hotărât două-trei să rămână şi să-mi declare frigul şi neninsoarea.E atât de puţină zăpadă că, în spatele tocurilor, femeile-şi păstrează dragostele nemărturisite vara. Şi se prefac păsările că ar fi vrut să plece, se leagănă liliecii scuturaţi (ce-mi mai plac liliecii scuturaţi!), se-ntreabă femeile de ce-o purta dragostea tocuri iarna.

Şi cum de ştii tu care-s liliecii? Cum, Irina? Cum?

Irina s-a ascuns în spatele nostalgiei primelor ore de zbor. S-a ascuns răsuflarea. 

Ce e memoria?

Mărturia înviată a egoismului. Ziua în care te muți și de sub pat iese câte-o șosetă necăjită, de după dulap biletul de intrare la muzeul de animale deja dispărute și din pernă praf mult, mut și dulce. Egoism. 

Prolog. Atelier. „Reparăm mașini de lux. Ignorăm sălbăticia.”

Când plouă iarna, înainte să ningă, în pantofii mei se strâng tot felul de idei și se ascund de parcă m-ar pândi ca să se tranforme în realități pe jumătate amare când mi-e lumea mai plină cu zăpadă, soare sau zahăr colorat cu cretă pentru copiii de la unu-patru. Ca un sat bătrân sătul de zgomotul bărcilor. Trăiesc ca un sat bătrân.
Când plouă, pantofii mei adună culori și pești mici de plastic și-i transformă-n pungi de hârtie crem, în libertăți pe sfoară și-n mingi mincinoase, aproape mingi, aproape mincinoase. 

Nici nu e vorba de ploaie, așa cum nu era vorba de ceai sau de Odiseea sau de libertatea supravegheată a ciocârliilor. E undeva acolo, sub tălpile mele, dacă sunt ale mele, o poveste mai șoptită decât altele, povestea cu calul sălbatic căzut pe trotuar  în fața atelierului de reparații de mașini de lux. Scandal în sufletul meu. 

Când plouă, mai ales iarna, când aștepți nerăbdător să se legalizeze desenele animate, să intre Scoția în Uniunea Sovietică, să se așeze cineva lângă altcineva și să-i povestească despre riduri, zâmbete și alte neliniști, dar mai ales să-i spună denumiri filozofice de animale mari cu piele aspră, când plouă așa, aproape urât, mai bine mă ascund în atelierul de reparații și citesc cărți de bucate sau mă documentez despre viața și viitorul pantofarilor din cartierele de pescari.

Mă întreb dacă bisericile care locuiesc între fabrici sunt fericite cu poziția lor socială. Asta așa, pentru că de la mine de-acasă, pe geam, prin perdea, se strecoară lumini - când de la lumânări, când de la fabricile de bere. Mă-ntreb și eu. 

Ambiția calculelor

Măcar de mi-aș mai aminti cum era povestea cu radicalul și pătratele și cele două trenuri care-ar trebui să se-ntâlnească în orașul X. Dar orașul X n-are gară. N-a avut niciodată. 

Apăsătoare pe alocuri, de fapt, problema mea cea mai mare nu e logica. Rațională sunt eu pentru toată lumea și pentru următoarele două vieți ale fizicienilor. Problema mea e ceaiul. Nu pot să mă obișnuiesc cu toate ceaiurile astea. Și mă tot gândesc că din cauza ceaiului de mure și-a cănuțelor japoneze și-a sitelor cu codiță și mirosuri bilaterale, mă dor tot felul de calcule interioare și-am tot soiul de ambiții și amenințări sufletești. Ambiție și amenințare sunt cuvinte surori. În cazul în care cineva n-a avut revelația asta încă, o va avea probabil în fața unei cești sparte de cafea. De ceai. De cafea. De radical din doi când plouă mărunt înainte de zăpadă. Când plouă înainte, zăpada nu se mai prinde. Și-atunci te întrebi de ce mai ninge. 

Nici măcar ceaiul n-ar fi o problemă. Dar mai e și Ulise. Și inima stângace a lui Calipso. Și nici asta n-ar fi tot dacă n-ar fi mamele care-și pierd copiii sau bărbații în paltoane negre care vorbesc  pe stradă despre mașini stricate și-ajung să-și strige durerea-n gura mare, chiar când pe lângă ei ne strecurăm eu cu căciulă albastră și ceaiurile mele (Ulise și Calipso dorm bezmetici). 

Nu sunt de hârtie. Deloc. Probabil că nici de carton. Sunt o ceșcuță goală în care pe vremuri creșteau livezi de miere (da, de miere- aia lipicioasă) și, copleșite de dragoste, se ascundeau zâmbete deloc normale, deloc raționale și aproape deloc triste. 

Éblouie Par La Nuit

Tartă cu mere. Scorțișoară și alte feluri de lacrimi. 

Șosele înguste cu case pătrate care le apără de fenomene atmosferice capricioase. 

Liliac alb, liliac liliachiu, liliac uscat. 

Îmi gândesc toate gândurile. În mod normal, vreo două-trei ar trebui lăsate.  

Vorbesc și nu vorbesc franceză. 

Șosete micuțe pline cu amintiri și cuvinte pe care le-ai învățat râzând. 

Cafea la borcan. (Dimineața la librărie e-nchis. Și trebuie să bei cafea la borcan.)

Sau vin fiert și carne pe cartoane albe când afară e frig, dar nu tare. 

Se lasă prețul. Se rupe prețul. Se lasă ceața. 

Sunt cântece care-n franceză au gust de tartă de mere. 

Și gânduri pe care-ar fi mai înțelept să nu le mai gândești.

Nu-mi plac oamenii care-și lasă I-urile acasă. I final. Doi i. 

și muzica asta care-ți rupe sufletul și unghiile

Emoții renovate. Rațiunea si alte cămăși de corp

Când e frig, sub linia albă a șoselei se amestecă de trei ori mai multe simțiri, decupate fiecare în felul ei, fiecare de alt măcelar de speranțe, cu alte mâini care lasă cuvinte și-aceleași degete care transpiră de frig și de teama eclipselor de stele-cercei-buline mov pe rochii albe. Cu casca în cap, din ce în ce mai înfricoșat de perspective, tu te transformi în mine și-n singura clipă de decembrie din lume, în firimiturile de cozonac coapte sub șosea și-n zăpada pe care n-o mai găsesc decât bătrânii în amintirile dintr-un iulie pierdut pe planeta femeilor.

De fapt, emoțiile sunt cam ca pietrele de pe casele în renovare. Se șlefuiesc, se dau jos, se mângâie și se iau acasă sau se lasă acolo, că doar-doar n-o vedea nimeni că singura piatră tăcută e cea mai mică, cea mai estică și cea mai de dorit dintre pietrele neprețioase. Sub linia albă a șoselei, întrerupte de emoții, stau pietrele și magicienii lor, care mai de care mai puțin pricepuți, care mai de care mai plini de speranțe, care mai de care mai măcelari ai propriilor gânduri. 

Ca o steluță de frica lipitorilor

Pe genunchii mei, știm toți cât de urâți sunt genunchii mei, nu?, ei bine, pe genunchii mei cresc basme cu frunze și fluturi cu cătușe și cactuși și lipitori care te sperie și eu te apăr și ai ochii verzi câteodată...să revenim la genunchi.

Să trecem la mâini, la degete lungi cu unghii de lemn și gânduri despre inele cu versuri în limbi necunoscute celor fără mare. Să ne trecem la categoria trecut. Fără mânie nici genunchii, nici pistruii, nici ochii în lacrimi nu-și mai află liniștea. Pe genunchii mei, pe care-i ascund cu pasiunea bărbaților care-ascund chipul femeilor frumoase, cresc amintiri de pe vremea când niciunul din noi nu știa cât de necăjit urma să fie celălalt. Prin venele mele curge ploaia rătăcită prin șanțuri fără muncitori. Muncitorii au plecat, să nu cumva să rămână femeile cu chipul neacoperit. Să nu cumva să crească fluturi pe genunchii noștri. 

N-ai fi putut să spargi becul din fața ferestrei mele înainte să pleci? Așa, ca bonus pentru fericire și pentru jeleuri...

Visele se lasă sub pat. Se ascund pe sub ghemuri de praf și bomboane colorate, sub pahare de vin vărsate pe pereți care mai lasă încă urme de fericire și se rod unele pe altele sub pat. Visele, ca toate fantomele de altfel, sunt destul de puțin constante. Fără să știe nimeni cele mai agitate vise sunt cele care-și planifică viitorul sub patul oamenilor care nu mai știu să se iubească fără cuvinte. Tot visele, ca toate creaturile somnului, miros a iarbă necrescută. Mărunțită și lipită pe geamurile trenurilor de mare viteză, sau aruncată într-un morman de praf pe care nu-l mai înțeleg nici cei care l-au măturat. Noi, noi toți sau noi câțiva, poate noi doi, ne-am prefăcut visele în bomboane colorate ascunse sub saltea și-apoi, fără să ne mai gândim, ne-am lăsat discursul la dospit și ne-am dorit din suflet să se schimbe cumva. 

Am mutat paturile ca să mai uit de eșecurile societăților și-am zis să vorbesc puțin despre vise ca să nu vorbesc despre ce cred când nu dorm. 

În Raval nu se pierd cercei

Montjüic ziua. Montjüic noaptea. Cobori de pe Montjüic pe jos.

Inventar pierderi: de trei ori metroul, de două ori trenul, telefericul, un cercel (fac ce fac și când sunt oarecum fericită pierd câte un cercel, niciodată doi), pe mine. În Poble Sec. Pe Avenida de Gaudi. Și în Raval. Să te pierzi în Raval e ca și cum ai trăi un coșmar pe care, curios, îți dorești să-l mai visezi din când în când. Să te pierzi în Raval. Și să auzi vorbind românește. În Raval. 

La coborâre

Am crezut și eu, ca mulți alții ca mine, că dacă începi să scrii într-un caiet alb, fără trecut, fără scame, fără Sabina și Serrat, lași în urmă toate așteptările, toate soneriile, toți gândacii de dinainte de tine și toții urșii panda pe care mi i-ai lăsat pe scaunul de la intrare. M-am gândit că poate dacă nu s-ar mai vinde bijuterii sau dacă m-aș ascunde undeva în spatele pastelor albastre de pix de plastic, aș ajunge să înțelge zgomotul dintre noi toți. Așa am crezut eu. Coboram. Și mă gândeam. Și mă tot gândeam. 

Există tot felul de iubiri. Așa cum există tot felul de case. Și de pantaloni. Așa cum, din când în când, există tot felul de zile de naștere. Pe mine trenurile nu mă înspăimântă. Trenurile au dreptate mereu. Fie că-ntârzie sau nu, trenurile au dreptate.

Mă tot gândesc ce cuvinte mai încep cu mine

Astăzi, înainte de noapte, undeva între portocaliu și apus m-am împiedicat de soare și-am ținut de mână toți suferinzii din cartier până s-au lămurit că eu, eu-eu, n-am nicio legătură cu falimentul planetelor, că m-am adaptat mai ales la bere și la sucul de lămâie, că m-am scunfundat sub nămol și-am renunțat la toate privilegiile gratuite și care nu se restituie decât cu garanții din partea unor terți-statuiete, niște ființe aproape de plastic, cu pantofi împrumutați de la fotbaliști și note muzicale de fâș. 

Și-am cunoscut un unicorn foarte mic, aproape invizibil. Care până la urmă a și dispărut. Tăcut. 

Dragii noștri, 

Astăzi a-nceput unul dintre războaiele mondiale. Mulți se prefac că n-au aflat. Noi, părinții voștri, ne-am hotărât să vă spunem adevărul. Să recunoaștem că ne e greu, după atâta timp, să vă mai primim acasă. Că ne-am gândit, ne-am răzgândit, am analizat și-am calculat toate posibilitățile. Astăzi a-nceput unul dintre multele războaie mondiale.

El și ea, pe care i-a inventat altă scrisoare acum multe nopți, s-au trezit într-o dimineață departe. Departe unul de celălalt, de scrisoare, de autorul scrisorii, de ceașca mică de cafea cu miere, de plic și de timbru, de in, de mătase, de bumbac și de rafie, de cutia poștală, de războaie, de masa de prânz și mai ales de planurile alea pe care nu și le-au făcut niciodată pentru că nu vorbeau aceeași limbă. 

Dragii noștri, 

Ne-am hotărât că ar fi mai bine să uităm c-au fost războaie. Să nu mai scriem scrisori și să suferim singuri, fiecare în felul altcuiva. Fiecare cu ploaia lui de dimineață, fiecare pe drumul lui și departe de drumul celuilalt. Dragii noștri, deși e război, am închis ochii. Și pe voi v-am șters de pe harta cu planuri pe care fiecare și le-a făcut departe de celălalt. 

Lui nu-i place brânza albastră, ei îi plac bomboanele cu lichior. 

pot să-ncep și eu, 

ca toată lumea, cu vorbele alea mai mici, 

cu nisipul din pantofi, 

cu amintirile răstignite pe umeraș. 

pot să spun că mi-e greu, 

că mi-e rușine sau greață. 

aș putea, ca toată lumea, să tac. 

sau s-aleg să mă-ntind pe trotuar, 

lângă catedrala romană, 

și s-aștept. 

amintirile se sting în parcurile de distracții. 

biletele s-au cam terminat

 și gardurile au început să sară peste musafiri. 

aș putea, ca toată lumea, să tac puțin. 

virgulă. 

Condimente și expediții de șampon 3

Astăzi am cunoscut doi oameni de piatră. I-am întrebat dacă sunt fericiți și-am aflat cât costă o cutie mică de lapte. Am râs discret și m-am gândit că mi-ar fi mai ușor să râd din nou. Atunci le-am plâns puțin peste pantofi și-am coborât grăbită către cele mai liniștite vise ale oamenilor de piatră. Un fel de vise de lacrimi de melc, de prepoziții clătite cu sare de mare, de rozmarin părăsit pe calea ferată. Un fel de vise-ale mele, păstrate pentru nopți mai pline, mai puțin luminate și mai abătute decât restul zilelor. 

Când s-a umplut cerul de nisip 2

Astăzi m-am hotărât să-mi schimb limitele. Le-am luat frumos de cot, le-am poftit în grădina limitelor și m-am cocoțat cu toate verbele clare și nerespectate într-un pom de zahăr când copt, când ars, ca să supraveghem marea libertate a limitelor.  Când semnezi actele de frontieră, îți dai seama că fiecare dintre potcoave are câteva drepturi. Drepturi să nu-și încalce limitele. Și-apoi te trezești singur, dezamăgit și puțin fugărit de ploaie la douăzeci de grade și te tot întrebi cât de limitat erai pe vremea când aveai și tu, ca toată lumea, granițele tale trăite și trăsnite, de cele mai multe ori pline de crivăț și de levant și de strigăte de dor și ajutor și alte fructe mai puțin dulci. Astăzi mi-am luat înapoi clinchetele, almanahul și rimele. Am zis să mai plece și limitele la plimbare. Cine n-a înțeles să ridice mâna și ochii din foaie. Și să plece.

Explozie de stele în nisipul de sub valuri 1

Trăiesc în metrou. Intru, adorm, scriu o carte mai mică pe un caiet mai mare, scriu, scriu, dorm, ies din metrou, intru în metrou, dorm. Pe genunchii mei cresc arbori mici cu zâne arhivate și ochi mici nepensați. Ochi mici de metrou. Pentru că trăiesc în metrou. Și-n sufletul meu cresc țări străine și infracțiuni cu reproșuri și regrete și alte cuvinte cu r, care mai de care mai pline de libertate, mai pline de iubiri din alea mici terminate, cu concluzii fine și abrevieri triste. Pe străzile din metroul meu cresc frunze necăzute și căzătoare, cam ca stelele de sub asfalt, cam ca stelele fără podea, cam ca stelele în libertate supravegheată, stele fără ochelari, stele mișcate de sistem. 

Reflexión, reflexionar, reflexivo - D. Carlos Castilla del Pino

DOS BIOGRAFÍAS

”Los seres humanos disponemos de dos biografías, dispares entre sí, pero dependientes una de otra. A lo largo de nuestra existencia biológica construimos ambas alternativamente. La primera de ellas es la biografía pública, la que se escenifica ante los demás, pocos, varios o muchos. La compone el conjunto de nuestras actuaciones observables y observadas. Es la que erróneamente consideramos la única vida real¹ .

  La segunda la constituye nuestra biografía íntima: la fantaseada, la de nuestros deseos aún o quizá por siempre insatisfechos, la de los sueños y ensueños, la de nuestros sentimientos ocultos hacia personas que nos rodean: una vida secreta (¡y qué bien que lo sea!, como viene a decir Jonathan Franzen ² ). Secreta porque es inobservable. De vez en cuando, sacamos al exterior, aunque, eso sí, convenientemente acicalado, un segmento de esa vida oculta y lo convertimos en público. Ahora bien, esta vida íntima no es menos real que la otra, la vida empírica, aunque es puramente mental. Pero la mente forma parte de la Naturaleza, como las demás funciones de nuestro organismo (la circulación, la respiración, el metabolismo de los hidratos de carbono, la síntesis de la dopamina, etcétera), como también los otros que con nosotros están, o el paisaje que contemplamos, o las palabras que escuchamos... Anton Chéjov hace decir a un personaje —una vez leído, me pareció una obviedad— en respuesta a otro que alucinaba: "Es una alucinación, pero la alucinación es real porque forma parte del ser humano y, por tanto, de la Naturaleza"³ .

  Esta vida de la fantasía, la vida íntima a la que me estoy refiriendo, tiene una propiedad formidable: hace al sujeto omnipotente en esa realidad. Ya lo señaló Sigmund Freud, y muchos otros antes que él, aunque no, desde luego, en el corpus de una teoría  . A diferencia de lo que ocurre en la vida exterior, en la íntima los deseos se satisfacen de manera inmediata; y esa y no otra es su función, esencial, por cierto, para la economía del sujeto —como lo es el dormir y el soñar—: la sustitución pasajera de la vida empírica. ¿Cómo sobrevivir años y años en prisiones horribles —esa es o ha sido la vida empírica de muchos— sin la vida fantaseada, por fortuna inaccesible e inexpugnable para el verdugo de turno? Gracias a la vida de la fantasía, forma figurada del deseo, podemos soportar esa otra vida a la que habitualmente reservamos el calificativo de real, la externa a nosotros, la vida social, preñada de frustraciones, errores, desengaños y sufrimientos, aunque a veces, entreverada de éxitos, depare pasajero júbilo. La fantasía, que nadie lo dude, es la ortopedia del sujeto.”

Anotimpurile au și ele ceva al lor

Mai mult sau mai puțin risipitoare, toamna asta și-a limpezit toate frunzele cu monede de praf, a făcut economie de oameni și de fum, de parcă și-ar fi vândut biletele pe vin ieftin și cald amestecat cu bucăți care mai de care mai de plastic de portocale și mere și bucăți de suflete de imigranți împachetate în folii transparente. Pentru că toamna, ca să revenim la mine, e când bună, când șireată, și se ascunde pe unde poate de câte ori își ascute creioanele cu cuțitul de bucătărie fără bucătărie. 

Creioanele mecanice nu se ascut cu picături de trecut trecute prin sita viitorului. Și dacă vrei să știi cum a fost ultima cină, mai citește din cărți toamna. Orice carte, pe la pagina 121, ține strâns un cuvânt plin de riduri de tinerețe care-și mătură praful de pe noiembrie și se-ntoarce aproape pierdută la cele mai amețitoare vise pe care le-a trântit într-o zi pe sub cărămizi, vicleană, dar colorată fără cuie, toamna. 

”Să nu te sperii, draga mea...Eu o să plec.” 

Pierdut colecționar de ”pentru totdeauna”. Nu se oferă recompensă

Itaca e departe și arde. Marea se zbate în cadă, oamenii râd de sirene, iar pe Calipso o cumpără oricine.
Nici eu, nici Cortázar, nu știm să răspundem la întrebările despre râme și inteligență artificială.
Culorile despre care nu vorbești sunt cele așternute pe sub.
Conopidă și lanțuri groase de aur, nămol pe spatele monștrilor, căldări pline de supe de pește.
Scriitorii risipesc hârtii și vopsele pentru ochii fetelor lui Ulise.
Despre muze nu vorbește nimeni. Nimeni nu doarme când vine tăcerea despre muze.
Clocotesc gelozii în oameni raționali, liberi și predispuși la fericire.
Pe mine mă strâng de mâini cătușe de lemn cu miros de asfalt și ochi de catifea pe dos.
Arta din muzeu nu mai e artă. E Marea Ionică.

Invitat de onoare la gând

Și-atunci am să mă ridic în picioare. Îmi iau la pachet îndrăzneala, îmi colorez colecțiile albinoase de frustrări nervoase și le-ascund sub toate j-urile din numele meu cel mai ascuns.

M-am gândit bine. Aveam mai puține griji și mai multe bătăi de inimă. Coji de portocale prăjte și frunze murdare în pahare de plastic. M-am ridicat în picioare. Și-am stat, am ascultat, n-am înțeles nimic și m-am așezat. Am dat din cap ca și cum ceva din fiecare emisferă a strămoșilor mei ar fi contribuit la marea adunare a gândurilor. Ceva din mine s-a coborât la rangul celor mai proaspete vorbe și m-am prăbușit rușinată sub propriul meu prag. Acolo, cumva, s-au limpezit fântânile și-am rămas blocați în iarbă. Am plâns puțin. De teamă, dar mai ales de dor de plâns, am renunțat mândră la propriile mele gânduri. Cele mai proaspete și cele mai tulburi. Uscate, unsuroase. Suspin.

Suspin e un substantiv comun. Delicat. 

Eu sunt altcineva și două puncte. Și cu toți anii din spate, cu toate câte nu am și am, cu broaște și nori și creioane mecanice sau de lemn, pe lângă ortografia șopârlelor și alte câteva mărunțișuri care-mi umplu balconul, eu sunt altcineva, eu și două puncte. Din când în când, de câte ori mă plictisesc de un număr, îl schimb ca să nu-mi frustrez liliecii de sub păr și minutele care uită să se șteargă la sfârșitul lunii. Pe mine, și pe ceilalți, ne-a luat prin surprindere nemărginirea zilelor de naștere. 

Ieri seară m-am cățărat pe urmele unui castel-catedrală-casă veche italiană cu ierburi sălabtice pe la geamuri -și, ce să vezi, ca să vezi, am aflat că m-am născut fără una dintre puterile celor care zboară printre litere, pe la pagina doi a cărților impare, am aflat că marea n-are niciun merit, și, cel mai important, că mi-ar fi plăcut să am trei licheni domestici și să-i sălbăticesc. Atât. S-a încheiat descoperirea. S-a descoperit sfârșitul. Cu lichenii pe marginea râurilor stătătoare se liniștesc toate zările, toate pleoapele, toate cursele de mai puțin de douăzeci și doi de kilometri. Pe acoperișul castelului se cuibăresc trei sferturi din lupele sparte ale vechilor oameni cu ochi mărunțiți de vânt. Pe marginea acoperișului castelului stau ceaiurile de fructe colorate care s-au întors astăzi, ca niciodată, smerite și pline de miere pe unghii.  Ieri seară m-am cățărat pe urmele aproape șterse ale casei cu acoperiș italian în așteptare de gogoși pline cu bilețele despre viitorul fiecăreia dintre lupele pe care le-au zgâriat în Evul Mediu sălbaticii cu ecrane și roți, neguțători de roșii, desigur, veniți din alte lumi, mai hapsâne. 

Amintiri din metropolă

Clinchete sălbatice de cavaleri romantici călare pe cai cu amintiri năprasnice, măgari cu demnitate și lupte fără șanse de câștig. Eu nu citesc decât pentru cei care scriu la nai. Și am pretenții de la bătălii, de la nunți și de la peisaje. Știu cât ești de liber .Și de firav. Trăiesc în două lumi. Și una din ele e egală cu cea mai puțin clocotită. Și cel mai ușor e când în zumzetul cuceririlor lui Columb de piatră se întrevăd baruri pline de zâne și oameni de zăpadă îndrăgostiți de fluturi, fabrici și borcane mărunte fără capace. Prin orașele mari întotdeauna colindă câte-un cavaler în căutare de sabie. Și nu știu de ce, de câte ori se împiedică, barurile-și închid ușile și Calipso-și aruncă aripile. 

Să mergem

Se pare că citesc poezii și mă bucur încet odată cu șopârlele și adun creioane mecanice. Se pare că las creioane de lemn în casele altora, că scriu titluri pentru poezii și că, din ce în ce mai repede, și eu și șopârlele rămânem fără poftă de mâncare. Știu, și încerc să nu mă transform în rădăcină, că pupilele și crema de mâini sunt surori despărțite la moarte, și că tu ești acolo și nu știi să citești decât cu ochii închiși, că din ce în ce mai liniștit păstrezi gândurile în borcane cu linii subțiri de amintiri care stau să se prăbușească și că sunt aici și frunzele își revendică nervii. 

în uitare

cât despre poezii și diacritice și maniere, atât. 

probabil că m-aș fi grăbit să te întâmpin sau să te ridic de sub saltea, 

sau m-aș fi lămurit supărată și-aș fi căutat îndoieli noi, 

aș fi desfăcut imperii și-aș fi construit poduri mici sub clinchete de zahăr. 

dar n-am nimic de spus. 

nici despre poezii, nici despre tine. 

de câte ori pot îmi topesc oasele pe sub câte-o fotografie digitală crăpată

sau judec versurile cântecelor peruane, 

mă ascund în junglă sau caut cuvinte 

care să nu-și termine clinchetul înainte de dicționar.

închid uși. închid uși, mărunțesc diacritice și respir aer dulce. 

Cam la fel și-un pic diferit

M-am abandonat curajoasă sub copacul propriei mele psihologii. Eu l-am desenat mare, tu mai mic, amândoi în partea dreaptă a foii, amândoi cu tot felul de fructe și amândoi pe jumătate închis. Dac-am fi știut ne-am fi abandonat sub aceleași crenguțe de căpșune, cu riscul oglindit al înțepăturilor traduse din alte limbi și din ce în ce mai privilegiați de momentul în care tu-ți vei lua în spate copacul și eu îmi voi recăpăta rădăcinile, lipsite de orice înțeles, dar scăpate de sub libertatea umilinței fructelor fără trunchi. Cam atât și puțin mai limpede. Mai limpede.  

lista de cumpărături

În ultimele clipe m-a cuprins un val de tot felul de lucruri neînsemnate că m-am trezit prea ocupată în singurătate și m-am rătăcit puțin spre stânga, m-am pricopsit cu trei feluri de întrebare și m-am liniștit cu același număr, poate puțin mai par, de siropuri de copaci netăiați. Despre toate astea și mai ales despre vâlva libidinoasă a plajelor în august nu pot să scriu. Pentru că nu știu să fac nimic mai bine decât să nu-mi găsesc locul și pentru că toată claritatea-nebuloasa gândurilor mele se datorează celei mai din urmă note de pe pânza de tramvai. Și mi-e liniște și bulgăre de somn. 

aproape-versuri despre amintire ca orice altceva

îți amintești cum scria cu toate culorile și tu le citeai pe rând și le desenai
le făceai pachete și le trimiteai la expoziții mici în subsoluri și canalizări,
cu spectatori iluștri și dansuri pe sârmă de poezie și de cretă.
îți amintești din când în când că aveai voie să uiți, să ștergi și să lași curentul neplătit.
că ea era mai sigură și din când în când își umplea ochii de lacrimi,
că peste toate era clientă fidelă a magazinelor cu orice pentru tine,
și că, deși erai exact ca toți ceilalți, ție-ți scria poezii și altora nu.
tu, cu toate gândurile și ambițiile și banii ascunși în casa altcuiva.
și ea, cu ochii mai mult în lacrimi și zâmbetul din tort de ciocolată
și niciun plan și poezii despre jazz și nume pentru copii și pentru fericire.
poate că nu-ți mai amintești, dar fericirea era proiectată fără tine.
și-a rămas așa. exact cum nu bănuise nimeni niciodată.
în pungi mici cu jeleuri și povești cu urși și tigri albi și alți ochi în același pat.

Un poștaș care refuza să ducă facturi

În seara asta, pe la zece, aproape de zece, m-am transformat în Norma Jean și-n zahăr ars, în plastic și benzinării și-o mână frustrată pe un obraz rece, sub floarea soarelui, sub ușa de la balcon, sub amintirea amantelor blonde cu faimă și fuste și mâini frustrate pe obraji cu barbă aspră.

Il Postino, Michael Radford - Poștașul și poetul 

Știi, ca să nu mai vorbesc despre mâinile tale calde, pe mine proverbele mă sperie și de multe ori mă conving că nu e nimic mai zgomotos decât un accident cu poștașul. Da, da, din proverbe am scos povestea cu poștașul și cu dragostea lui care se dezrădăcina și se prefăcea în pahar spart pe covor persan pe măsură ce stătea timpul. Timpul și zgomotul și poștașul plin de scrisori. 

Tot din povești din bătrâni, din cărți și din șanțul verde din fața casei străbunicilor din poze am mai aflat eu și despre copii și despre cum cresc și despre cum nu e bine să mănânci multă pâine caldă cu zahăr, despre cum în fiecare seară poștașul se sătura de poștă și-o lua la vale spre casă, sau despre cum n-a scris nicicând nicio scrisoare și despre cum, fără să știu, n-am nicio poză cu Norma Jean, cuptoarele vechi de pâine și  ușile de la balcon pe care, dacă nu te superi, ar fi mai bine să le-nchizi și să le deschizi tu când ți-e mai bine și mai somn. 

În geanta cărui poștaș și o dată la cât timp, speriată de ce trecut complexat se mai consumă vreo scrisoare de dragoste???

Plus sau plus o literă sau două

Câteodată-mi frământ mese pline cu scrisori de iertare, de neuitare și sertare golite de orice răspuns plin de indiferență-ceai-șarpe, răspunsuri pline de sertare fără scrisori care să nu știe când expiră bucuriile. Sunt fericit și îndeplinesc condițiile pentru a mă transforma în literă. Să mă transforme cineva-n literă mică de mână, scrisă de copii de aproape treizeci de ani, plini de vise municipale și guri de metrou și migdale prăjite. Cele mai frumoase vise s-au omorât în serviete mici și cafenii în care scrisorile despre iubiri de toate felurile nici n-au loc, nici nu se clatină. Mă tot gândesc la iubirile cu mătreață și la copii.  

Peste câmpurile de floarea-soarelui ne-am trezit mai acum câteva zile cu fulgi mici de caramel și biciclete de circari fără animale, un pic de dezolare tehnologică și praf. Mult praf ca să nu fie ploaie și multă floarea-soarelui ca să vă treacă ideile de alte flori mai sălbatice. 

Şi tot poeţii-cântăreţi au descoperit şi limitele gripei în braţele iubitelor cu ochi înlăcrimaţi de teama plecării, a lui septembrie-târziu-spre-toamnă-octombrie şi-a altor iubite cu obraji mai roz şi creme mai scumpe, născute mai departe.  

Pianistul ar fi vrut pâine prăjită

Marele  pianist şi compozitor de jazz n-avea cafea. Şi se simţea puţin umilit de lipsa de materie primă din gheţarul lui personal şi se liniştea de fiecare dată cu aceeaşi frază secretă a artiştilor. Artiştii au un fel ciudat de-a nu spune niciodată nimic celuilalt despre cufărul cu mingi de plastic care le chinuie sărbătorile interioare. Şi dacă din întâmplare afli ceva despre viaţa personală a unui pianist, să te păzească zeii instrumentelor cu clape de nevoia de a recuerge la informaţia secretă. Despre pianişti nu se spune nimic. E ca şi cum ar scrie cărţi şi nu le-ar citi nici editorul de teama deznodământului. E un fel de "vreau, nu vreau, îţi spun sau mai tac puţin, mă hotărăsc mai târziu, dar între timp îţi mai cânt o bucăţică din secretele secrete ale celui mai limpede crivăţ din sala de teatru de pe strada cu numele ăla scârbos de poet necinstit" . Cam aşa gândeşte un pianist care mai e şi compozitor de jazz. Şi te mulţumeşti în final cu ce primeşti, cu prune coapte şi pâine prăjită, diplome pe pereţi şi parfumuri cu cafea din gheţarul de dimineaţă

Am cunoscut cândva un lup. Un lup şi-atât. Cu ochi mari de grâu şi nas supărat. Un lup fără nicio silabă-n plus. Un lup neîndoctrinat şi cu sentimente destul de săltăreţe. Un lup-sentiment şi cam atât. 

Probabil că nici eu nu fac parte din deja-vu. Sau din ceaşca mare de cafea cu lapte condensat care-ar trebui să trezească tot cartierul. Nu facem parte din nimic. Un nimic lucios şi mai puţin clar decât ne-am fi aşteptat vreodată. Nici tu, nici eu, nici pelicanii de pe malurile râurilor murdare.

Agricultură

Plantez nuferi. Da, domnule, eu plantez nuferi. Şi-i coafez, le pun diminaţa zahăr în apă, le spun poveşti inventate despre realităţile-mărgele, colorez crizanteme pe sub rădăcinile pomilor numai ca să-i distrez şi ocazional le arunc puţină cremă pe spate ca să-i fac să-şi coordoneze singuri sentimentele. Nu, de data asta nu mă îndepărtez de la subiect. Insist. Plantez fluturi. Nuferi. Sau fluturi. Cred că mă strigă de undeva de sub aragaz o butelie supărată pe-atâta melancolie. Ar trebui totuşi să plantez nişte nuferi. 

Ştiam că?

Ieri m-a muşcat soarele de picioare. Şi-au înflorit maci şi căi ferate şi nume fără prenume peste toate visele mele. Dacă m-aţi prinde, dacă m-aţi prinde voi şi eu aş fi învăluită într-o pânză transparentă şi neagră în acelaşi timp, m-aş mai lăsa prinsă o dată numai ca să vă văd îngroziţi de propria voastră imaginaţie şi de pronumele mele nepersonale şi de seminţele macilor şi de geamurile trenurilor, poate de căile lactee ale kilometrilor nenumăraţi sau cumva de mine şi de frica mea exterioară. Ştiu că prin parcuri e mai bine să nu treci, să nu dormi şi să nu plantezi pomi fructiferi. Şi ştiu că din muşcături de soare nu cresc ghinde. Sau ghicitori. Din muşcături strălucite cresc călătorii prin tot felul de locuri fără parcuri şi fără pânze negre, dar transparente. Asta ştiu eu astăzi. 

Planeta mea interioară

Am părul blond. Şi-aş vrea să am urechi lungi de elf. Nas mic de cristal şi-un obraz neobrăzat care-şi caută mângâierea-n braţele din alimentară. Căpşuni în urechi şi-n ochi un ochi mai mic de zahăr. Curăţ mere în grădina mănăstirilor budiste. Şi-aduc apă pentru animale dacă le văd triste. Am şi tot felul de gânduri. Dar le mai ţin în frâu. M-am născut în grădina propriei mele limbi. Curăţ mere verzi până se fac roşii şi poezie şi păr blond peste urechi mici de elf sălbatic. 

Pulsul somnului de pădure

Creativ despre creaţie când cine nu ştie citeşte şi cine ar putea iubi se caţără pe aripa stângă a avioanelor şi se-ndreaptă creativ spre zero. Am înţeles trei poveşti despre patru suflete. Şi mi le-am lipit pe uşa dormitorului. Mai ştiu şi că în mai puţin de douăsprezece clipe pulsul unui animal de pădure o să sufere schimbări acvatice incolore sau încă necolorate. Şi cum aş mai putea să dorm? 

Cântec de leagăn pe tobogan

Aici nu vorbim despre literatură. Scriem (pluralul îndepărtează responsabilităţi şi singurătăţi) ca să scăpăm de tot felul de lilieci montani (sau motani) ascunşi în mucegaiul din spatele clarinetului. 

Aici nu vorbim despre literatură pentru că povestim-povestesc despre astăzi ("astăzi" nu ştie să citească, să scrie, să copieze sau să desfacă sticla de bere cu chibritul cel mai mic). 

Astăzi am ocupat un hotel cu trei etaje. M-am înarmat cu şarm şi ceai negru pentru ochi deschişi, i-am condus pe toţi ceilalţi la autobuz şi mi-am ocupat locul în apă, în abur şi-n cartea despre "nediscursul" lui García Márquez. Am mâncat saramură de curcan, am răsfoit trei filme, am bântuit pe holurile goale ale hotelului şi mi-am aprins unghiile cu apă rece. Şi-am cam zâmbit în sinea mea şi poate şi-a altora, de dragul singurătăţii supravegheate de doamna cu gunoiul şi de punga mare de ciocolăţele pentru cafea. Am aşteptat. Şi n-a venit nimeni să-mi strice fericirea. 

Să tot existe vreun clarinet şi eu nu ştiu!

Că plouă

Tu să ştii că plouă. Şi că am în bagaje trei nopţi pe jumătate netrăite. Şi în hotelurile nelocuite n-ai dreptul să râzi singur pentru că eşti auzit. Sunt şi nu sunt prinţesa propriei mele literaturi ştiinţifice. Literatură de specialitate cardiolog. Literatură cu libertăţi şi piscine şi saune şi pline şi goale şi Bucureşti şi oraşe medievale şi cuvinte pe care nu mai pot să le scriu de teama libertăţii supravegheate. Mă îngrop în toate limitele altora şi le dezgrop, le consemnez şi desemnez pescadoare cu pierderi mici în sticle de plastic care contribuie la dezvoltarea hotelurilor nelocuite. Poveştile mele de toate felurile se materializează în papuci mici de casă furaţi de poliţişti scunzi cu ochi albaştri. Păpădii sau păpădii? 

A fost odată un om prăpădit sub un lighean de întrebări

Am o nelămurire nordică. Mă tot întreb cât de repede trec zilele săptămânii şi cât de supuse sunt lipitorile. Mi s-a năzărit într-o dimineaţă că nu e nimic mai puţin onorabil decât o mână de flori neliniştite ucise de cuţite murdare şi    îngropate în conserve de peşte. Mă tot gândesc la arbitri şi la suflete şi suflări şi la diferenţa dintre ele. La lilieci-păsări şi la libelule şi la liberăţi şi la lipitori. Lipitorile se supun cuiva? Se dezlipesc iarna? Iarna cât e de sănătoasă? Şi câtă răbdare şi cât durează şi cum se şterg unghiile lipite cu aracet de suflare? Am nelămuriri nordice. Şi le remediez cu alcool sanitar stins în incendii mici sub pleoape. 

La circ/mic-dejun/pe pod

Bună dimineaţa. Bine aţi venit la parada cafelelor fără zahăr, încătuşate şi căptuşite de aceleaşi sentimente pe care le-a încercat/care l-au încercat şi pe micuţul borcan de marmeladă de nesperiat şi de neînlăturat din sala de aşteptare. De la un timp cuvintele mele se prăpădesc pe drumul spre degete. Scriu despre lighioane şi despre suflete şi despre facturi pe post de tavă sau cuvinte cu calităţi de a)sprijin b)vrăjitoare c)eşarfă verde de mătase. 

Am văzut o împărărţie de licurici ascunşi în sticle de plastic cu desene în miniatură.   

M-aş transforma în monedă ieftină argentiniană. Şi-aş fi amintire trecută prin mâinile tale peste câţiva ani.

Adevărul

M-am înscris la un doctorat despre documentare despre oameni şi despre suflete şi gratii şi ascuns de adevăr (pentru că la noi în instituţie evităm cuvântul minciună). M-am înscris la un concurs. Premiul e o funcţie. Câştigătoarea devine muza lui Van Gogh. Ce minciună!

Un radio prea limpede

Cred că de fiecare dată când mă caută libertatea îi închid uşa-n nas cu fineţea platourilor tradiţionale. Şi mă mai liniştesc. Mă gândesc. Încerc să găsesc explicaţii. Despre mâini albe, onestitate şi alte chei ale lirismului cu linii de dialog. În spatele uşii: eu. Pe drum deja: libertatea. Am nevoie de mai puţină fericire şi dacă n-aş fi om, probabil aş fi liliac uscat sau cozonac fără nucă, sau aş fi eu însumi libertatea care vine să bată la uşa altora şi le citeşte apometrele ochilor şi le prezintă tacticos privilegiile şi micile dezavantaje. Eu sunt. Ploaia anunţată care nu mai vine. Ploaia.

Pentru că odată ce ţi se strică televizorul şi de fapt n-are nimic, eşti pierdut. Nu pentru că ai avea nevoie de el, ci pentru că în lumina becurilor de la blocul din faţă nu se poate citi ziarul sportiv al altor ţări. Şi-atunci te sperii şi strigi şi te-apropii de făptura imaginar colorată cu cabluri de lemn şi citiri de apă caldă şi-o întrebi de ce visezi în verde şi cum se face că zilele săptămânii au mai multe ore decât luna întreagă şi dac-ai putea totuşi să-ţi revezi viitorul şi să-l amesteci cu linguriţele de zahăr brun-roşcat din Munţii Apuseni.

Prin balcoanele celorlalţi. Striviţi de monede mici de ciocolată cu lapte. În lumina becurilor economice. În luna soarelui risipitor. Prin balcoanele celorlalţi, mulţumiţi şi îngrijoraţi. Se poate iubi cu ochii deschişi? Se pot scrie scrisori pe masa din bucătărie? Eu m-aş ridica şi i-aş cere Academiei să-mi spună cât de des unu plus unu egal cu rădăcini de conopidă. Şi-aş mai cotrobăi puţin prin balcoanele altora, înainte să dorm. Şi-apoi aş dormi până marţi seară. 

Vis cu subtitrare. La opt fără zece.

Mă fascinează oamenii care nu vorbesc aceeaşi limbă. Care se-nţeleg şi se iubesc şi dorm sub aceeaşi pătură mică în acelaşi pat mare, dar n-au crescut vorbind la fel. Când se sperie zânele lingvisticii şi ea vorbeşte mai tare şi-njură cum n-ar face nicicând în faţa compatrioţilor. Şi el nu-nţelege şi zice c-o fi ceva despre primul volum de poezii pe care-l ascunde ea sub pat şi din care citeşte cu voce tare în limba lui când crede că el doarme. Ascultă pronunţia proastă şi râde-n vis. Nu de ea. De ignoranţa poeziei care se lasă citită de cineva care nu-i cunoaşte cheile, broaştele, zăvoarele sau măcar sforile. Şi răspunde în dialecte şi limbi moarte cum că-i pare rău că nu poate s-o lase să fie mai mult decât manualul lui de filologie clasică. Că i-ar plăcea să fie cumva, cumva altfel, că poate-ar fi mai bine să-i cumpere o strecurătoare de ceai sau s-o îmbrăţişeze cu pungile de sub ochi, să-i spună despre vacanţe în alte lumi sau s-o întrebe despre plantele de pe muntele cu zahăr ars şi cereale cu ciocolată şi s-o mai lase să doarmă. Să-i spună că-i leneşă şi ca pe tărâmul ei de neînţeles (de neînţeles serios) nu există mare. 

Şi încheie: "Înainte să speli vasele, le laşi cu puţină apă-n chiuvetă." 

Şi ea nu-nţelege şi şterge tabla de stele şi le pune condimente şi le tatuează cu trei rujuri şi le dă voie să plece dacă au nevoie în căutare de anulări şi de amânări şi de lilieci şi de pâine cu banane şi cu voinţă.

Şi rămân surzi şi verzi şi gălăgioşi în fascinaţia şi plictiseala mea cu aspiraţii multilingve.  

:*

Mitologie la promoţie. Gratis.

Calipso se descurca din ce în ce mai greu. Şi-avea tot felul de gânduri, se desfăta cu picături din picturi şi se mângâia cu şiraguri de regrete neînchipuite şi bine întemeiate. Pe Calipso la gară n-o aştepta nimeni. Copii n-avea. Licurici din plin. Şi gazde şi oaspeţi şi carii în suflet şi-ntr-o măsea neascultătoare. Copii n-avea Calipso. N-o păzeau decât nişte nopţi nefinisate şi-un amant de sfârşit de anotimp. Pe umerii lui Calipso, săracii, zăceau două suflete: unul încifrat electronico-imaginar şi-altul cu lacăte ruginite şi fermoare la promoţie fără mărgăritar sau lăcrămioare. 

Eu m-am tot gândit cât să las din mobilă şi cât să ard. M-am gândit cum să ridic şaua, cum să mut castelul, cum s-o conving pe Calipso să-şi ia licuricii înapoi.

M-am tot zbătut, am cântărit suflările şi soluţiile deshidratate şi-am ajuns să le îngrop în pahare mari de plastic în speranţa că orice cafenea e un ghiveci de libelule moarte şi-o dorinţă de femeie neîndeplinită. 

Astăzi m-am întâlnit cu Cortázar. Sau cu o soră de-a lui, oarbă, clătită cu apă din mările lui Circe-Calipso-Coca-Cola, deşi se crede mamă şi fiică şi însăşi Penelope. 

Sora lui Cortázar are ochi mari şi buze de carton şi păr lung şi libelule sălbatice în pahare domesticite pe care le poartă la curea. Sora lui Cortázar, Calipso rătăcită printre vopsele de păr şi nervi şi hormoni şi teorii literare revoluţionare, e şi sora mea. Şi sunt şi eu. Suntem copiii lui Ulise şi cărţile marinarilor şi iubitele de departe ale celor neîntorşi încă de-aproape. 

Anul trecut, pe vremea lui Penelope, vorbeam despre lână şi ciorapi transparenţi şi viitorul prezent. Acum vorbim despre piele, amaruri şi apă de colonie şi plângem, eu şi Calipso, de dorul lui Cortázar. 

Ipocrizia trenurilor şi tristeţea gărilor

Ca-ntr-o poveste plină de confetti şi de zâmbete-nimicuri şi de lacrimi-de-toate, pe mine mă aşteaptă într-o gară cu două linii şi-un peron nepremiat un băiat cu pantaloni aproape negri şi bluză de neculoare aparent inocentă. În braţe-şi ţine pruncul altora şi m-aşteaptă şi-i promite c-o să vin şi-o să-i cânt. În lumea mea de focuri artificial-naturale şi maşinării de cafea în curtea gării, băiatul e tânăr şi pare-ndrăzneţ şi puternic şi blond şi puţin ipocrit şi laş.

Instrucţiuni medical-culinare pentru înteţirea tristeţii

Se trece strada. Se intră în primul bar. Se priveşte cu ochi trişti chelnerul. Se cere bere de orice fel. Se recomandă halbă de sticlă aproape spartă cu rece foarte proastă. Se ascultă atent zgomotzul frustrării chelnerului şi farfuriile niciodată spălate de femei frumoase. Se zgârie tejgheaua cu furie inconştientă. Se plăteşte. Se aşteaptă restul. Se lasă bacşiş fără voie pentru că distinsul chelner l-a investit deja în propria depresie.

Se merge către zebră. Se calcă doar dungile albe ca să nu se piardă din amărăciune.

Atenţie! Reacţii adverse: pericol de zebre în spatele barului.

Contraindicaţii: A nu se confunda tristeţea cu berea, nici vinul cu ospătarul.

Se serveşte caldă cu lacrimi la cuptor în scrisori fără plic.

Instrucciones médico-culinarias para aumentar la tristeza

Se cruza la calle. Se entra en el primer bar. Se mira con ojos tristes al camarero. Se pide cerveza de cualquier tipo. Se recomienda jarra de cristal casi rota con cerveza muy mala. Se escucha atentamente el ruido de la frustración del camarero y los platos nunca fregados por mujeres guapas. Se araña la barra con rabia inconsciente. Se paga. Se espera la vuelta. Se deja propina sin querer porque el camarero la ha invertido ya en su propia depresión. 

Se dirige hacia el paso de cebra. Se pisan sólo las rayas blancas para no perder la tristeza.

¡Ojo! Reacciones adversas: peligro de cebras detrás de la barra del bar. 

Contraindicaciones: No confundir la tristeza con la cerveza, ni el vino con el camarero. 

Se sirve caliente con lágrimas asadas en cartas sin sobre. 

O parte din zodiacul lui Venus (început şi uitat în august 2009)

Ianuarie e I şi nu e Iunie, Iulie sau Irina. Ianuarie e luna în care mă întorc când nu plec. Ianuarie e frig sclipicios şi zăpadă cu mustrări de conştiinţă. 

Februarie e puţin cam lung. Şi cel mai mic. Şi eu mă trezesc neprimăvăratică şi mă culc somnoroasă.

Martie e povestea care se termină înainte să înceapă şi continuă pentru că e puţin mai capricioasă decât brazii neîmpodobiţi.

Despre Aprilie am cuvinte de toate felurile şi mă tot gândesc dacă să-l împing de pe ponton sau să-l las să respire uscat şi mândru că ştie să mă facă fericit. Aprilie e un soi de pian uşurel pierdut în spatele caselor de lemn de cireş de aprilie. 

Mai ar fi fost numele meu, dar m-am răzgândit şi l-am rugat să-şi găsească alte criterii şi altă pălărie. 

Iunie nu există. 

Şi pe iulie îl las în sertar ca să ne mai rămână personaje pozitive şi pentru alte singurătăţi. 

A nu se continua decât în compania cafelelor din decembrie. 

Şi se adaugă un discurs de primire şi-o scrisoare de rămas-bun

Ca să am cui să mă plâng ar trebui să cobor luna din ficusul-premiu-pentru-cel-mai-bun-actor-în-rol-principal şi s-o transform în planuri din trecut schiţate cu vopsele aurii şi roşii, vopsele mediteraneene puse pe pânze ieftine româneşti, cumpărate din bani împrumutaţi şi abia daţi înapoi. Pictează-mi luna. Fără talent, cu încăpăţânare şi curaj, cu pumni în masă şi pasiuni fotbalistice născute împotriva tuturor regulilor naţionaliste. Eu folosesc cuvinte pe care nu le ştiu, dar pe care mi le-ai explicat tu. Şi nu le ştiu, dar le ţin minte ca să i le explic Lunei. Despre Luna, în variantă masculină, a scris astăzi un poet fără ştampilă de poet. Şi i-a explicat că pe pământ nu e chiar aşa cum ar vrea ea-el. Eu i-aş mai spune că merită, cât de cât convinsă, şi că pe spatele pânzei se pictează cărţi de joc ascunse în care părinţii ei îşi scriu cu auriu-roşu secretul. Din poezia aproape-poetului lipseşte aripa prost-născută a unui soi de iubire nelipsită de lipici şi maşini de cusut fără benzină, tatuaje şi zile de sărbătoare cu seminţe de floarea-soarelui sparte de dinţi necăjiţi. Dinţi necăjiţi, întorşi pe dos şi aproape nehotărâţi cu privire la trecut, la deciziile altora şi la regulile de despărţire în silabe, care se grăbesc pe zi ce trece mai tare să se picteze cu auriu şi roşu aprins şi trei pensule mici cu coadă de plastic transparent pe pânze ieftine pe care le ţine în braţe Luna când nu doarme pentru că nu există. 

Un fel de Paris îngheţat sub apă

În Oceanul Arctic cresc hoteluri de patru sau cinci stele, împodobite cu invidii şi dorinţe de dor de ducă, hoteluri pline cu oameni nesuferiţi însoţiţi de alţii, zâmbitori şi amabili, cuceriţi cumva de lipsa de încredere în forţele proprii şi-ntr-o societate mai puţin speriată de peria de sârmă a ipotecilor şi-a convenţiilor socialo-băneşti. În Oceanul Arctic cresc pe sub pietre animale mici care se cred pline de suflet şi-şi îngheaţă gândurile înainte de fiecare viscol de teama dezumanizării. În Oceanul Arctic cresc limpezi ghimpi coloraţi cu fel de fel de creme de pantofi scumpi de damă. 

Să-mi explice cineva de ce pisicile au şapte vieţi. De ce nu cinci? De ce nu jumătăţi? De ce nu articole sportive din ziare anonime de provincie? Pisici imigrante? Şi pescăruşi în mijlocul muzeului. 

Mitologie ieftină

Covoarele pe care cobor eu din salon spre infern sunt mai reci decât inimile rădăcinilor de liliac uscat. Mă târăsc spre plămânii mei plini cu grădini fără garduri, cu rom şi cu dinţi albi şi  vise şi dulciuri artificiale. Te schimb cu tot ce nu am. Aş vrea să te întorci pe insula lui Calipso. Şi să-ţi pară rău de ceilalţi, dar să te întinzi pe nisip şi să te doară toate insectele şi să-ţi plângă hainele în spatele pielii şi să vezi stele palide şi bolnave şi să-ţi fie totul indiferent. Să te urci pe cai şi pe stânci, să aluneci pe covoare reci dinspre saloane spre infern şi să zâmbeşti resemnat în faţa umerilor goi ai lui Calipso. Lui Calipso îi lipsesc cuvintele. Şi tu te hotărăşti să-i botezi păgân mâinile cu gem de prune şi sirop de lemn pentru cutii de bijuterii pe care nu le vrei şi n-o să le ai nicicând. Din lista de libelule sugrumate de gâtul amantelor nefericite lipsesc note muzicale din a doua parte a cărţilor de istorie contemporană. Îmi aminteşti de mine pe vremea când eram vâslă în marea grecilor. 

Când nu eşti îţi scriu scrisori. Şi le înrămez cu cârlige de lemn auriu pe frigiderul meu înstelat. Cam atât despre viitor şi copaci cumpăraţi cu plase de fragi. 

Scrisoare cu antet final

Eşti ca un cuvânt fără mâini, fără putere de decizie şi fără şireturi la pantofi. Aş vrea să fii aşa cum eşti. Să te întinzi pe păturile altora, să-ţi iei mintea-n dinţi şi-n măsele şi-n pungi mari de plastic roşu de câte ori nu mai ştii ce să spui şi să te sperii ca şi cum n-ai avea dreptate de câte ori se mai compune câte-o melodie de dor de pisici şi de dragoste şi de rouă şi de prăjituri cu prea multe stafide. Eşti aşa, ca un polonic cu cafea. Cafea lichidă şi cu drag şi cu mâini mici şi pomi plini cu cireşe pe post de globuri sărbătoriceşti. 

Dragă domnule personaj extravagant din lumile mele cultural-mediocre, de câte ori îţi treci mâna prin păr rămân cu urme de polen în ochi. 

Numai noi doi. 

Oameni cu priviri discret de portocalii. Căpşuni.

Şi eu mă transform frecvent în floarea-soarelui. Mă dezvelesc şi mă limpezesc cu săpun dulce de crini domesticiţi. Şi mă aşez pe trotuar şi număr mărgele, cobor din autobuz în furtună, croşetez pânze de pictori cu mâini reci şi despart în silabe toate librăriile-bucătării de pe Strada Diagonal. Nu prea cred în posibilităţi în trecut şi simpatizez parcurile botanice pentru că mi-e milă de excesul lor de teamă de faună. Gândiţi-vă. Cine ar alege un parc botanic în favoarea unei grădini zoologice? Cine s-ar juca amabil cu un mărgăritar în loc să mângâie o girafă?  Mi-e puţin silă de poamele pline de substantive comune şi încerc, măcar atunci când pot, să nu mă bazez pe imaginaţii fructifere sau vise înrădăcinate. Eu încerc. Restul nu mai depinde decât de abilităţile hoţilor de cuptoare pline cu plăcintă de dovleac. Şi râd în hohote cu glazură şi mă perind pe coridoarele academiilor de limbi clasice cu nerăbdarea cu care, convins de nereuşită, se schiţează un pui de tuia la poarta unei judecătorii pentru animale. 

La ce se gândeşte o lebădă răcită?

Mă gândesc că verbele reflexive n-au nevoie de explicaţii poetice sau pescăreşti sau legate de problemele conjugale ale perechilor mixte. Mă mai gândesc la câţiva copii blonzi; doi mai concret. Şi la ardeii mici care ar trebui să fie iuţi şi uită, sau la miligramele care-şi doresc să ajungă saci mari de cartofi. Mă gândesc la oraşe ca New York-ul noaptea, la lebede cu roşu-n gât sau la restaurante alese cu atenţie din cartea de bucate. Mă tot gândesc cum să te aduc acasă şi cum să-ţi spun că mi-ar plăcea să dansăm fără papuci şi să cântăm cât putem de ruşinaţi. Şi dacă tac să mă rogi să nu mai tac. Şi-o să mai tac puţin ca să-mi treacă supărarea şi ruşinea şi-o să zâmbesc cu lacrimi în colţul dinţilor şi-apoi o să râd în hohote şi-o să-mi amintesc că mă gândeam cum să-mi aleg cizmele şi-am ales până la urmă un gând ridicol. 

Despre Alpi şi sufletul meu

Nu e uşor să trăieşti în Alpi. Şi să suferi războaie mondiale şi să mănânci îngheţată şi brânză şi să te uiţi la filme alb-negru şi să cauţi necăutatul cuvintelor pe cale de dispariţie. Eu m-am născut, cum spuneam, pe coasta unui cireş aproape neînflorit. L-am simplificat şi l-am coborât puţin cu picioarele în rădăcini şi-atunci mi-a dat voie să mă nasc. De fapt eu n-am fost niciodată în Alpi. Dar cred că şi acolo cresc în copaci animale gălăgioase şi albastre îndrăgostite de insecte dăunătoare galbene. Şi dacă e aşa, filmele alb-negru cu virgulă şi tâlhăriile şi cerceii şi fumul din gumele de mestecat şi leagănele fără nume în altă limbă, toate astea şi celelalte parabole fără cuvinte, toate-toate, se transformă în nopţi de aprilie-august care nu-şi găsesc locul sub revistele de modă. 

Când era copil, bunicul meu avea un cal şi-l călărea în picioare şi era fericit şi bun şi-aşa a fost întotdeauna. 

Când trece un timp şi începi să fii din ce în ce mai puţin lămurit despre ce e şi ce a fost fericirea sau bobul de năut sau globul spart din partea dreaptă a bradului, ajungi să începi să pricepi că prăjiturile sunt amare şi că librăriile au o ieşire în spate, că muzicienii - mai ales soliştii de rock- se îmbolnăvesc, că nu dai niciodată telefoanele potrivite, că faci exact pe dos ciocolata caldă şi că nu trebuie să ştii tot ca să faci orice. Şi-atunci mai trece un timp şi uiţi de ce ai ajuns la concluziile astea şi te apucă un somn mărunt care îţi strică orice speranţă de înaintare sau de trepte corect proiectate. 

La multi ani, tati!!!

O consoană şi-o vocală şi părinţii lor

Globul pământesc şi de gumă şi din nori şi de penalty-uri şi cu plural şi singular şi primăvară bolnavă. Un glob cu acorduri şchioape de chitară călcată în picioare pe trotuarele Mediteranei. Am fi băut o cafea la reducere şi din ea s-ar fi  decupat din instinct doi copii blonzi. Cu nas mic şi urechi mari şi ochi verzi şi albaştri şi întredeschişi mai-mereu, ascunşi de idei despre gutui şi idei străine şi idei ale altor părinţi cu alt gust de cafea. Şi globul pământesc s-ar fi transformat în broască. Şi oamenii se plimbă spre numele de familie ale vânzătorilor şi cel mai înalt se întoarce şi se holbează la trei fotografii cu nevertebrate pline de suflet. Diferenţa dintre cometa din poveste şi zmeul de pe cer e încifrată în tălpile tale. Dacă te-aş gâdila poate te-ar durea urechile şi dacă aş fi vampir mi-ar fi somn şi mi-e puţin ciudă când mă gândesc că în ziua în care cineva o să izbucnească în plâns şi-o să arunce globul pe geamul cu multe stele şi puţini monştri, n-o să mai fim nici eu, nici tu. Eu o să citesc ziarul şi-o să ignor faptul că universul se învineţeşte şi tu o să dormi conştient de visele altora. Şi-o să râdă din neexistent copiii noştri cu păr blond şi ochi albaştri şi verzi şi poftă de gutui. 

De dimineaţă

Astăzi îmi încep ziua cu opt vocale din altă limbă, cu senzaţia de "nu-văd-nimic-dar-vorbesc-ca-şi-cum-aş-ştii-cu-cine" de aseară (emoţionat şi emoţionant aseară!), cu redescoperirea triftongilor şi noua descoperire a biscuiţilor cu unt lăsaţi prea mult la cuptorul nemţesc, cu imaginea pătuţului şi cu felicitările pregătite, cu întrebări şi afirmaţii încurcate, cu artişti speriaţi şi voci de privighetoare-Nina Simone, cu amintiri despre o sticlă de vin pierdută şi-un băiat bătrân care doarme pe o barcă, are o pălărie verde, o bluză mov, o chitară şi-o muzicuţă. Mai ştiu, tot aşa de dimineaţă, şi că îmi prieşte alarma specială de la ora opt şi-un pic mai mult.  

Să plâng când mă sună Luna

Cred că ar fi bine să-ţi placă biscuiţii cu unt. Şi scrisorile lungi, electronice şi nesuferite şi pregătite întotdeauna pentru un singur cititor. Cred că vreau să bei cafea cu o linguriţă de zahăr şi-o linguriţă de cafea şi restul bucurie. Cafea care să te facă să râzi şi să colorezi şi să citeşti poveşti din copilăria altor oameni din alte părţi, cu alte gânduri şi alţi părinţi. Dacă ţi-ar plăcea budinca albă cu gem de căpşuni mi-aş pune trei dorinţe care mai care mai limpezi. Şi-aş izbucni în plâns, râs sau plâns, şi-aş cere din toate ţările câte-o monedă din cele mici ca să-ţi construiesc o stalactită de var şi-un cântec pentru femeile care rămân fără părinţi. Pe a doua pagină a cărţii despre lună o să scrie ceva despre tine. Şi-o să te cunoşti şi-o să-ţi placă biscuiţii cu unt.  

Ochi de dormitor

Am crezut că mă cunosc şi n-am întrebat nimic. Am citit versurile lui Altolaguirre. Am făcut salată fără grisine. Am numărat încă o dată fericirea. I-am pus nume, dată, oră şi-am făcut-o parte dintr-un concept mai albastru care mă prinde şi pe mine într-un colţişor. Am crezut că numele meu e numele meu. Şi n-am mai întrebat nimic. Am găsit un cântec reggae care m-a prins ca pe buchetul altei femei şi-am mers cu el puţin pe marginea unui râu cu pretenţii de apă tulbure.M-am transformat în  i din î. Din â. Cred că I şi atât. Altolaguirre e un poet spaniol. Eu sunt altcineva. 

Duminică, miligram şi viscol

Pe lângă cele treisprezece stafide şi numărul de telefon al manichiuristei; pe lângă telefon şi televizor şi telecărţi şi teleamintiri şi teledragoste şi telestafide, pe lângă sunetul flautului cu nume african terminat sugestiv în două vocale, dar mai ales exact lângă gândurile mele cu privire la unghiile mici şi liliachii ale magnoliilor. 

Declaraţie pe răspunderea altora

M-am pierdut în deşert şi-n limba română. În peniţe murdare de stilou bătrân şi-n prăjituri cu fulgi de ciocolată  (niciodată n-am înţeles cum e povestea asta cu fulgii de ciocolată). Mă pierd în picioarele împiedicate ale trenului care se opreşte să-şi aştepte alt tren mai mare şi mai urât. Tremur de câte ori mă pierd. Şi-mi revin de câte ori îmi dau seama că nu e prima dată şi că n-o să găsesc ieşirea, că mai bine mă opresc într-un bar cu nume de formaţie rock sau într-o toamnă fără frunze zăpăcite sau într-un sac de scrisori copiate cu creionul de pe ecran. Mă pierd în încercarea de-a trece strada pe lângă semafor. Poate că duminica e duminică şi duminica mea e duminica mea. Dacă e prea târziu nu prea ştiu cum să fac ca să nu mai fie. Mă mai pierd puţin şi mă-ntorc. 

O carte cu copertă verde şi trei semne care se urăsc

M-am speriat. Mi s-a încâlcit părul cu un cordon de stele şi m-am cam plictisit în încercarea de a-l convinge că stelele nu locuiesc în păr şi că parcul nu e viu şi că din ochi nu curg bomboane dreptunghiulare cu gust de cafea. Cafeaua cu apă nu se bea cu scorţişoară. Zahărul vanilat nu se trăieşte în pungi. Pâinicile cu lapte nu se pun în ceai. Avem o problemă de comunicare, eu şi celelalte componente ale eului-tuului meu. Mă tot lipesc de câteva imagini la fel de încăpăţânate ca sunetele şi nu ştiu cum să-mi explic, dar se întorc de fiecare dată ca şi cum ar fi prima şi ultima înfăţişare în faţa unei minţi liliachii cu cizme de cauciuc şi tocuri înalte înfipte în amestecul de amintiri şi fructe seci. 

Nici broaştele albastre nu l-ar înţelege

De ceva timp pe clădirea din faţa cuibului meu de lăcuste s-a instalat un avion incolor, puţin mistic şi puţin indecis, care pare a avea o singură aripă dacă-l priveşti din perspectiva consoanelor de pe coloanele romane şi două aripi crestate dacă te ascunzi după o tabletă mare de ciocolată amăruie cu lapte praf. Mai mult inspirată de notele de jazz care îi curg din ochi când strănută decât de construcţiile extravagante, aseară l-am invitat la cină. I-am spus că nu gătesc, l-am întrebat dacă poate face faţă unui cuib de lăcuste nedomesticite care dorm într-un borcan de zahăr ars cu bricheta şi l-am convins că într-o casă normală pe o stradă cu nume de planetă n-au ce căuta avioane relative, cu ochi aproape închişi şi puţin - dar foarte puţin - de culoarea cărămizilor când prind viaţă. Realitatea mea e mai puţin miraculoasă şi mai mult lipsită de interes, dar ne descurcăm destul de bine de când în faţa casei celor treizeci de lăcuste sălbatice-sălbăticite s-a instalat un avion incolor, puţin mistic, dar care s-a hotărât într-o seară, la o cină fără mâncare, să vorbească despre orice şi să fie mai puţin relativ şi mai mult clinchet de chei în uşă. 

Poţiuni pentru călătorii fără prosoape

Eu şi miile mele de gânduri ne-am făcut mari în martie. Am crescut, ne-am liniştit şi ne-am mai neliniştit din când în când. Mi-am dat seama în dimineaţa în care m-am trezit fără ceas şi mi-am zis că n-are rost să mai dorm. Că visele se povestesc şi se uită. Că dimineţile se dorm numai dacă nu ţi-e teamă. Şi mie parcă mi-e puţin. 

Lângă muzeul de istorie doarme un verb

Să fugi de toată lumea într-o duminică clintită de pe mormanul de fiare zilnice şi să-ţi legi şireturile pe scările metroului, să te urmărească oameni cu veste şi fără veste, să citeşti romane siropoase într-o limbă scorţoasă care-şi rupe colţurile şi le lipeşte la loc cu gumă de mestecat şi îngheţată cu nuci, să te ascunzi puţin în pauza de cafea, să te găsească, să treacă autobuzul pe lângă tine, să-ţi spună tehnologia că mai bine rămâi cu amintiri, să nu-ţi aminteşti cum se numeşte conopida la tine acasă, să ştergi zâmbete ironice de îmbrăţişări sincere şi de caramele mentolate şi poezii despre arhitecţi şi calcule de structuri, să bei bere cu lămâie şi să descoperi că femeile lasă în urmă copii şi cuvinte cu accent straniu, să râzi cu oameni pe care nu-i cunoşti, a doua zi să-i cunoşti pe ceilalţi, să râzi şi cu ei, să fugi din nou, să te miri peste tot şi să simţi cum ţi se zbat ochii de bucurie şi mândrie, ca şi cum tocmai ţi-ai fi descoperit leagănul, să răspunzi nu, dar să te bucuri de întrebare, să fii fericit că ai avut curaj şi să zâmbeşti şi să mai zâmbeşti şi să zâmbeşti din nou şi să te întrebi dacă n-ar fi bine să mai laşi câteva migdale şi pentru papagalii de pe plaja din Sitges.Şi să pleci acasă.Şi printre ele încă atâtea verbe la conjunctiv care se tot întreabă dacă e mai fermecător perfectul sau prezentul. 

Să nu visezi

M-am întâlnit cu Freud. Era îmbrăcat urât şi n-avea chef de vorbă. Era cumva nesuferit, dar cu câte-un clipit de gene, dacă îţi acordai puţin timp ca să-l observi, îţi explica trei vise şi-o legătură mută de ceapă. Despre noi se pot spune multe. Eu şi Freud ne întâlnim peste poate de des la ceai, la cafea şi în apă minerală. Ne scufundăm în imagini fără imaginaţie, ne contrazicem pe teme politice şi destul de frecvent ne liniştim unul pe altul cu bătăi pe umăr şi explicaţii despre boli şi tratamente cosmetice. M-am întâlnit cu un bătrân îmbrăcat urât, fără chef de vorbă. Cred că era Freud. Dar la fel de bine putea fi un rege asiatic pe care l-am văzut într-un film despre iubiri şi şcoli şi cocuri mari pline cu gânduri şi nelămuriri roşii. 

Din afară liniştea e mai curată. 

Pungi de caramele

Dacă m-ar prinde cumva, într-un fel mai puţin obişnuit, de mână şi m-ar ruga să cânt, i-aş cânta despre somn şi despre lipsa de somn, despre ochi deschişi sub lumina becului, a vecinilor, a soarelui, a primăriei şi-a stelelor, întotdeauna deschişi, întotdeauna în aşteptarea unui cineva care să te tragă de mânecă şi să te roage să murmuri despre toate astea. Cum nu mă cheamă nimeni pentru aplauze, m-am gândit să-mi deschid un penar în care să cânt cu răgete despre sticle sparte şi priviri reci şi  lucruri despre care nu vrei să vorbeşti dar ajungi să le spui nelămurit şi pe care nu mai vrei să le ştii şi le arunci pe apa duminicilor triste şi bolnave.Pe apa murdară a unei duminici pline cu borcane. Când nu mă cheamă nimeni arunc caramele în sus şi-n jos. Şi aştept, răbdătoare, să se umple lumea cu acte ca să începem să nu le mai băgăm în seamă şi să ne alegem naţionalităţi şi rude şi trecuturi. Şi-atunci probabil că m-ar chema cineva şi-aş putea să tac liniştită. Şi-aş salva saci întregi de caramele. 

Între genele mele doarme un porc mistreţ îndrăgostit

Dacă cineva (preferabil fără baston) are un unchi sau un verişor sau un şofer de camion în Scoţia, pe mine mă cheamă Maggie. Şi-mi las părul peste tot. Pe unde merg, împiedicată şi hotărâtă-nehotărâtă să nu pierd din ochi niciun perete în care-aş putea să mă plâng o veşnicie, las fire de păr blond care cu vreo douăzeci de ani în urmă a fost spălat chiar şi cu gaz. Când râd, uimită de lipsa de coerenţă a fericirii, îmi aduc aminte de ceva mai puţin liliachiu şi mai mult îndrăzneţ. Şi tac.Cu gust de final frumos şi obositor. Prin părul meu au trecut mâini şi basme şi reţete culinare, libertăţi şi bătăi de clopot nereligios şi de cele mai multe ori ochi ascunşi în pernă de ruşinea altor gene. 

Umerii lui Calipso, săracii...

Pe umerii mei, când mai grea, când mai uşoară, se topeşte o hârtie ruşinată şi ridată plină cu lucruri pe care le-am învăţat în ultima vreme. Nu ştiu dacă v-am povestit, dar eu caut prin gunoaie. Şi când termin, obosită şi cu gândul la cei trei copii pe care nu i-am avut, pielea mi se trasnformă curios într-un soi de copac decojit, sătul de pietre scumpe şi oarecum nehotărât. 

Pe umerii mei, aproape stăpâne pe ele şi pe alţii, se balansează furia şi ironia pe care le-am inspirat şi pe care-am încercat să le pricep în ultimele nopţi. M-am transformat ocazional în iaht, am sorbit supele altora şi-am făcut scamatorii demne de dosuri de magazine pe scenele celor mai înalte circuri. Circ e un substantiv cu plural delicat.

Şi tot pe umerii mei, undeva sub cele mai plictisite gânduri, puţin trist, se miră instinctul. Cu acelaşi zâmbet pe care nu mai ştie cum să şi-l şteargă de teama ridicolului, cu aceleaşi gânduri la muşcatele roşii de pe terasele slovene şi cu aceeaşi nelinişte a lui "niciodată n-o să mai fac asta". Instinctul meu e copilul nostru. Şi-o să mă chinuie o viaţă cu apucăturile tale. Astăzi tac, astăzi vorbesc, astăzi am şi somn şi frig. 

Umerii mei, săracii, duc povara unor simţiri clătinate. Umerii mei, bieţii şi fericiţii de ei, stau într-un cot şi râd, aproape ameţiţi, de dragul unor timpuri mai mici, pe la începutul altei primăveri, în care, uimiţi ei înşişi de cât credeau că pot suferi, şi-au luat în primire dragostea şi-au plecat spre astăzi, nouă-zece martie, seara. 

Când dorm ei doi plouă cu caramele

Când dorm -pentru că abia dorm- ei doi se ţin în braţe de departe, de la marginea patului, de pe canapeaua stricată, aproape bolnavă de-atâta vis şi-atâtea accente şi-atâtea vocale şi multe zgomote plimbăreţe, de-atâtea clipe de linişte, de-atâta fotbal nejucat şi neajutorat, de-atâta neputinţă şi-atâta dormit tălpi în tălpi. "Acolo e locul meu." Eu am dormit toată viaţa la perete. De obicei peretele vine acolo unde sunt eu. E ca şi cum intruşi în mărime naturală, intruşi cu nume de câini blânzi şi colţi de zambile, se amestecă în legătura ta cu peretele, mâna ta pe perete, peretele tău şi mila.

Mânâncă covrigi şi ridichii şi lapte bătut. A treia zi. Singură, aproape hotărâtă, mănâncă ridichii cu ochii sprijiniţi de castronul de lemn plin cu caramele care au plouat peste locul de la perete, au plouat fericite. Când dorm.

din clişeu în linişte

tu ştii că visele se trezesc şi ele ca şi omul 

şi că te plimbi ursuz prin propriu-ţi corp 

cu mintea bătută-n pietre preţioase 

aproape ieftine de atâta linişte 

câtă e uneori în visele tale nedormite.

 

nu cred că ai putea să dormi

mai mult decât liliecii de iunie 

dar dacă reuşeşti 

sună-mă te rog şi povesteşte-mi 

cât de fragilă e lumea ta de cireşe.

tu ştii. lumea ta de cireşe. 

Foc cu răspuns şi ortografie

Nu răsăritul de soare. Sau globul de lumini argintii. Sau cutia de pantofi din camera mică de pe stânga. Nu lumini artificiale, nu lumânări, nu plajă inundată de lună. Să stai în pat dimineaţa, la şapte dimineaţa, dintr-un motiv sau altul, şi lumina să fie nehotărâtă, să nu ştie dacă să fie zi sau să se întoarcă în leagănul cosmopolit al somnului, să te întrebi dacă acoperişul şi mansarda de dincolo de parcare sunt întregi sau le-au clătinat bombele de pe continentul vecin. Şi să te uiţi la ceas cu o senzaţie de nefericire difuză, cam ca umbrele de pe pereţi. Dimineţile de sâmbătă nu-şi merită numele. 

Condiţionalul optativ al balcoanelor

Şoptesc: 

"În faţa noilor locatari chiriaşii pun întrebări în cor şi se împing, se caţără, îşi caută liniştea în umerii celorlalţi, îşi scuipă frustrările şi îngenunchează complicat. În faţa locatorilor. Peste căldură se potriveşte puţină sărăcie şi-o palmă de culori. Dacă aş putea nu m-aş mai întoarce. Aş căuta răspunsuri şi-aş pune semne de exclamaţie şi ceapă verde în toate cartierele gotice. Dacă aş putea aş aduna chiriaşii într-o rădăcină de lalea sălbatică şi-aş critica lipsa de dor a madrigalurilor."

Cu coji galbene şi gura-leului nerostită

Cu mâinile pline de portocale, pline pline de portocale, până la coate, m-am învârtit în acelaşi cerc al draperiilor.fără.draperii.n-am.haine.ar.trebui.să-mi.cumpăr.amintiri.unde-o fi cablul? M-am întors, am mirosit şi mi-am răspuns cu gândul la sucul de margarete. Mirosea a portocale. Şi-am cântat. M-am aşezat pe scaunul de chitară, cu mâinile pline de portocale pe pian, am cântat şi-am ţipat în ritmul caloriferelor fără gaz. Am lipsit de la concert, am fost protagonist, am tremurat, am pus coji de portocale pe sobă. Eu, cu mâinile pline de portocale, am tremurat. Aş vrea să fiu ministru. Să fiu ministru într-o ţară în care singurul drept al omului cu păr scurt să fie săpunul cu orz. Aveam şi o obligaţie. Dar numai pe vremea când eram ministru, ministru mic, ministru de portocale. Trebuia să mă mărit în fiecare dimineaţă cu acelaşi subaltern citrico-critic, speriat de şosete, şi să-i promit că în ziua în care dictaturile vor deveni curente literare îl vom face rege şi va avea un clovn şi-un circ personal în spatele palatului şi niciunde, nici măcar pe sub draperiile mele negăsite, nu va mai mirosi a pian Asta pe vremea când eram ministru. În rest e ceva cu gust de portocale şi locuţiuni prepoziţionale.

Sub autobuz cresc flori de liliac roşu

Şi-atunci mă arunc în ploaie. De sus, de şi mai sus, mă arunc spre nimic-niciodată şi-l prind de mâini şi-l liniştesc, îl ciufulesc şi-ncerc să-i servesc infuzii de dorinţe de la libărie, încerc să-l scap de povara sfârşitului de lilieci, să-l mint şi să-l arunc înapoi spre mine. Încerc şi eu. 

Încerc să spun doar că atunci când nu e primăvară şi nici zi de "speram să-mi vrei binele" mi-aş dori să plouă tare de tot şi să ne ascundem toţi într-o staţie de autobuz. Autobuz colorat, cu scaune puţin murdare, cu şoferi neatenţi şi călători gânditori. Călători fericiţi că a ajuns autobuzul, că au reuşit să coboare din ploaie şi să se strecoare până la dinţii pentru bilete cariate.

În toate autobuzele sunt nişte ochi care la semafoare-şi adună pleoapele şi genele şi strâng puţin buzele ca şi cum le-ar fi teamă de noua tendinţă a cafelei cu gheaţă amară. 

Şi-atunci ploaia se strânge pe pleoapele mele. Şi lilieci descompuşi de timp, aproape primăvăratici, se liniştesc sub autobz.  

Lichenii sunt ciuperci sau stele?

Milioane de miligrame de bucăţi mici de stele care se prăbuşesc pe acoperişul nevrotic al genelor mele. Milioane pe care le numeri răbdător, în aşteptarea momentului de criză în care te vei transforma (ca toate verbele, tu ştii că eşti un verb, nu?) într-o agonie cu bucle mari, o agonie, două agonii cu multe bucle şi cu probleme mici de organizare.

Pe genele mele, ca la examenul de teoria literaturii din anul I, cresc bucăţi de stele pământii, ca şi cum - şi cu un gest elegant îţi arăt exact cum - peste pământ s-ar închide mii de clopoţei. Ştii tu, clopoţei care strigă plini de depresie postdragoste la gâtul animaleleor de pe câmp.

Milioane de gene speriate de neliniştea tulburătoare a ochilor.

Gândurile secrete ale pianistului şi compozitorului de jazz II

Bretonul foarte scurt şi codiţele lungi şi nasul deloc ascuţit, ochii de culori care mai de care, ochii de culori care mai de care şi codiţele lungi împletite. Repet propoziţii scurte când nu ştiu ce să spun şi când îmi pierd încrederea în abilităţile de socotire şi socoteli ale liricului şi magicului şi de cele mai multe ori şi cele ale vinului roşu-negru din vii scurte, foarte scurte, cu codiţe lungi şi pretenţii deloc ascuţite. 

Cred că femeile cu flori crem prinse în piept, prinse de reverul hainei sau de decolteul rochiei, femeile cu păr scurt sau cu cercei verzi, femeile cu nas subţire,de fapt orice femeie în afară de cele cu dinţi mici, pot fi prinţese. Şi literele se pot răsturna ca şi cum din portbagajul alfabetului nu s-ar desprinde nici acte, nici neîncredere, nici teama de respingere a societăţii. 

Am uitat să vă povestesc că mi s-au răsturnat pixurile şi s-au transformat peste noapte în creioane mecanice. Sau v-am spus. Copii, v-am spus? Din pixuri cu ceară, colorate şi cumva naive, m-am trezit dimineaţa - pe la opt fără zece (în poveştile mele se repetă ora opt fără zece ca şi cum ar fi al patrulea gând al magicului) -  cu o mână de creioane mecanice lipsite de orice farmec sau eleganţă. Unul negru şi altul pământiu.  

Mă gândesc că avem toţi nevoie de un soi sau altul de fericire constantă. Care să nu depindă de perne şi de papuci sau de greieri sau gângureli, un fel de fericire care să se ofere şi să se dizovle, să se deşire, să se susure şi să se transforme în smântână sau ulei sau clor fără apă. Un fel de fericire care să nu mai depindă de cuvintele inventate de străini pentru limbile în care vorbele dragi altora cad ca bombe nesuferite peste fericiri şi nefericiri cronice şi becuri călcate în picioare. Cam aşa se sparg pietrele între dimineţile de fericire. Atâta lipsă de coerenţă în zâmbet n-am mai văzut nici în poveştile zic-ei-nemuritoare. 

Pianistul şi compozitorul de jazz -I-

Pianistul şi compozitorul de jazz cu nume de maşină japoneză s-a trezit într-o dimineaţă într-un articol de ziar interbelic. S-a uitat în jur, a adunat câteva litere - vocale mai ales - şi le-a aşezat decent pe umeri şi-a plecat în căutarea unor instrumente subtile care să-i sublinieze subalternii (avea ce-avea cu vocabulele care începeau cu "sub"). 

Pianistul şi compozitorul de jazz cu pomeţii foarte pronunţaţi trecuse cu cinci ani în urmă printr-o criză sufletească profundă cauzată de premoniţia proprie-i infidelităţi. Acum că trecuse momentul şi reuşise chiar să-şi ducă la capăt sentimentele silabisite la jumătatea deceniului, se trezea în fiecare dimineaţă în alt colţ de ziar şi se spăla pe dinţi cu anunţuri publicitare, îşi făcea cărarea cu semnături pretenţioase şi de cele mai multe ori sorbea o gură de cafea mediteraneană căţărat pe prima literă (majusculă fără greşeală) a titlului. 

Pianistul şi compozitorul de jazz s-a născut într-un spaţiu vizual, aproape mut şi cu diferite boli genetice. Un şanţ beteag, ca o ieşire celebră dintr-un pub interbelic. 

Într-o dimineaţă, îndreptându-mă cu ochii închişi spre o tavernă de secol XXII cu gândire de dezordine frumoasă, m-am lovit de o notă muzicală pictată cu cenuşă de lemn de fag şi flori de salcăm care între timp trecuse prin stadiul de pian şi uneori de compoziţie de jazz. Am zâmbit, am scris o poveste-scrisoare şi-am uitat. Mi-am amintit astăzi.  

Linişte şi linişte. Puţin zgomot şi-un scârţâit de chitară-vioară prăpădită printre descântece şi teorii despre emigranţi şi zile de sfârşit de săptămână-lună şi întuneric, lăsat de seară, bărbaţi nefericiţi şi femei înfumurate. Femeile capricioase şi încurcate, altele decât cele înfumurate, sunt linişti mai mici care se zbat în mintea bărbaţilor cu nas de fluture şi ochi aproape nedeschişi. 

Despre purici

Am citit într-o zi un articol despre care nu pot să povestesc nimic. Pentru că titlul mă ascunde pe mine pe jumătate liniştită şi din încheiere, semnătură şi poză m-aş dezlipi ca o gumă turbo de pepene galben. Ca o bucată de copac, de răşină şi coajă care lasă sub ea trupul rece şi neinspirat al majorităţii nefericite. Pe mine sărbătorile mă cam supără şi mă fac să scriu fără gânduri. Să-mi scriu neliniştea pe coji de portocală, să le altoiesc cu căpşuni mici şi să le copiez cu acelaşi parfum neterminat, puţin amestecat cu apă şi de cele mai multe ori nepulverziat. Parfumurile sunt făcute ca să se transforme în articole. Sunt atât de interesată de mine însămi încât de câte ori mă aşez în faţa unui ziar îl transform în degetul meu mic şi-n bucata de guler care-mi lipseşte, în nasturele de sus al cămăşii mov şi mai ales în fluierul pe care l-am uitat undeva pe cântarul unui burghez încăpăţânat. 

Frunze de măr care-şi înghit dorinţele fără apă

Într-o zi m-am căţărat pe o mină. Şi-am ajuns în vârf, aproape mulţumită de nereuşită, m-am uitat în jur, mi-am amintit de câteva librării şi-o mână de taxiuri dinspre aeroport spre oraşul cu ocean şi turn şi felinar, şi mi-am lipit urechea de muzică. Am ascultat, i-am povestit, i-am îndrăgostit notele de corbii rătăciţi, i-am sugerat câteva boabe de fistic pentru buze şi-am plecat capul ca să mai ascult puţin. Şi corbii s-au întors orfani, dimineţile s-au descris singure, firele de păr blond s-au prins cu clăparii de pian şi corbii s-au mai întors o dată ca să vadă dacă nu cumva au răsărit frunze de măr deja uscate. 

Şi mai e şi seara. Într-o seară, destul de devreme, m-am întors de pe mină. Am ajuns la bază, am dat raportul, l-am primit înapoi deşi nu-l meritam, m-am văitat, m-am ascuns sub prima treaptă şi m-am simţit vinovată. 

Şi dorinţele mele despre neexplicare. Aş putea să trăiesc într-o lume de oameni care nu tac. Să nu tacă nimeni niciodată. Aş încerca să-mi pun frunze în urechi (dopuri n-ar exista nici măcar la magazinele de macarale) şi mai ales mi-aş deschide bine ochii cu rădăcini de plante populare. Mi-aş blestema dorinţele din lumea cu tăceri, i-aş implora să se oprească şi-apoi, dimineaţa, foarte de dimineaţă, dimineaţa de după coborârea de pe mină, le-aş spune încet la ureche ceva despre o lecţie de schi şi despre cum fără ultimul pas e ca şi cum n-ai fi învăţatat nimic. Şi-aş aştepta să se trezească şi să-nceapă din nou zarva. Netăcerea şi neîncetarea m-ar salva de la nopţi nedormite pentru că există frunze de măr care-şi înghit dorinţele.  

Autograf

Sub pernele de la magazin dorm dragoni mici, de cele mai multe ori verzi, şi de câteva ori - în situaţii de pericol inevitabil - cu aripi mărunte şi ascuţite care-i ajută să-şi prindă soarele de umeri şi inima de şireturi şi să se-ndrepte către mărgele aproape transparente pline cu flori de liliac. 

Semnez amintiri cu săbii şi bucăţi de gheaţă. Program flexibil. Semnez amintiri. 

Despre dragoste şi alte ghemuri

Tu eşti aşa, ca o floare fără articol nehotărât. Floare nearticulată sau cel mult însoţită de un mine-adjectiv inoportun care se destramă de câte ori prin ochii coperţilor de filozofie se strecoară câte-un Cortázar abătut şi pe moarte. Eşti mai puţin zgomot şi mai mult strigăt şi zile de sfârşit de săptămână fluierate ca să treacă mai repede distanţele care nu se pot măsura şi alte dimensiuni artificiale care printr-un clipocit de clipe al genelor tale se prefac în tăcere. Şi-a treia oară sunt eu cea lăsată-n voie de zeii de păr, alge şi ghemotoace de praf modern ca să-mi pot pune-n ordine frigiderul, oboseala şi hârtiile. Moderne. Ghemotoace moderne de zile de noiembrie în care singura consolare a avioanelor care-şi iau bagajele şi fug de-acasă e lâna mov prefabricată.  Eşti un ghem de lână mov prefabricată. Şi m-aş putea bucura. 

Despre dragoste şi alte căni somnoroase

Pe tine te-au rătăcit gândurile. M-au întrebat cum se face şi cum se desface, cum se bate şi cum se corectează drumul spre tine şi le-am dat indicaţii carnivore şi destul de false. Desenez. O singură linie, oameni care se agaţă, se caţără, se clatină şi se sprijină pe gândurile tale. Voci de băieţei mici cu urechi mari şi creioane cu mine de cărbune mincinos. Pentru că într-un fel toate simţirile astea ale noastre se zbat de la un cuvânt la altul şi de la priviri la garaje, la cana de cafea, la sălbăticiunile continentelor mai cuminţi, cumva de la un cuvânt la o lebădă sinucigaşă. 

Coatele tale sprijinite pe şoldurile literaturii populare se leagănă  într-un fel de dragoste vinovată care-şi mai caută încă stăpâni. 

Caut nisip. 

La noi catifeaua are rang de chiriaş

Ştii, într-o zi m-am apucat să construiesc o pasăre. În aprilie cândva. La sfârşit. Şi nu m-am speriat nici chiar atunci când, imediat după ce i-am pus aripi, mi-a spus că n-o să se repete şi că zborul are şi el situaţia lui socială la care nu poate renunţa cu una cu două, doar pentru că eu m-am decis, cândva înainte de a renunţa la conversaţia de seară cu cineva mai puternic, să fiu curajoasă şi să învăţ să construiesc animale din hârtie. De câte ori mi-e greu, de câte ori din biblioteca mea de plastic natural cade câte-o culoare, mai iau o bucăţică de hârtie (de cele mai multe ori nepotrivită) şi mai învăţ câte-un zbor ca şi cum aş repeta când stiluri, când stihuri de înot, de aterizare, de mutări de pioni şi de cai şi de nebune, feluri în care să scrii poveşti, modele de ştergere ştrengare şi mai ales indicaţii pentru cum ora opt fără zece are ceva magic în minutele care-i lipsesc ceasului deşteptător după aproape trei sute de zile. 

Ca şi cum ar fi fost o lecţie izolată, m-am hotărât în aceeaşi clipă să nu-mi clătesc sufletul cu clor murdar, am zis să-i las puţin loc şi clătinării de egalitate, să nu-mi cumpăr sandale pentru că în iulie n-ar mai avea farmec şi să nu mai desenez ochi de animal verde cu dermatograf. Ca un compromis laic, am furat o cămaşă roz şi-am agăţat-o pe sârma fundaţiei ca să ascund aripile. Cred că undeva în spatele draperiilor grena îmi doream să uit, dar pentru că ştiam că nu e posibil, imediat cum am ajuns acasă, m-am apucat să construiesc alte păsări cu alte aripi şi alte cămăşi. Numai să nu cumva să uit de gheare.

Singurul lucru mincinos din această căldare cu mărgăritar este că sufletul meu ar fi bine împachetat în draperii grena de catifea în chirie.