irinadehartie.blogspot.com Web analytics

luni, 7 martie 2011

Foc cu răspuns şi ortografie

Nu răsăritul de soare. Sau globul de lumini argintii. Sau cutia de pantofi din camera mică de pe stânga. Nu lumini artificiale, nu lumânări, nu plajă inundată de lună. Să stai în pat dimineaţa, la şapte dimineaţa, dintr-un motiv sau altul, şi lumina să fie nehotărâtă, să nu ştie dacă să fie zi sau să se întoarcă în leagănul cosmopolit al somnului, să te întrebi dacă acoperişul şi mansarda de dincolo de parcare sunt întregi sau le-au clătinat bombele de pe continentul vecin. Şi să te uiţi la ceas cu o senzaţie de nefericire difuză, cam ca umbrele de pe pereţi. Dimineţile de sâmbătă nu-şi merită numele. 

Un comentariu:

iCARE spunea...

Atunci când anemonele înfloresc, chiar și o sâmbătă tristă poate deveni un poem tandru. Măcar un acrostih: I.U.B.I.R.E.. Numai că, de data asta, nu este vorba despre unul dedicat doar ție. În câteva versuri, din aceeași poezie, sunt niște cuvinte, scrise numai mie. Fără litere aldine, dar tot cu cerneală purpurie. Așadar, noi doi am trăit aceeași zi de sâmbătă, în aproximativ aceleași cirumstanțe, dar cu decoruri diferite. Eu, după ce priveam în gol, priveam în tine, și apoi, reflectam la ploaia de suspine, care acid și de zile bune, se consuma treptat în mine. Știam că își avea geneza într-un dor nemărginit de tine. Abia mai târziu, am realizat că locul lor, al mini-nostalgiilor, este în cufărul de zestre, nu într-un pahar cu clor. Îmi doream ca prin magie, în oglinda mată din odaia strâmtă și întunecată, să apară progresiv chipul tău; ca să-ți pot presăra petale de flori de câmp sau de măr peste tot, prin păr. Iar mai apoi, zâmbetul tău divin, să-mi lumineze cărarea către al nostru prim… sărut. Mi-aș dori ca la mansardă să se ia decizii mai bune, ca de exemplu, în loc de aspirine să mâncam șerbet pe pâine. Sau bezele. Ar fi mult mai bine.