irinadehartie.blogspot.com Web analytics

luni, 31 mai 2010

Lângă tine. Chiar lângă (Salcâmii la spitalul de nebuni)

Butonul verde. Dincolo e el. Sau ea. Tu eşti aici. Pronume personale, reflexii ale reflexivelor, matematici neîncâlcite şi doi care e mai mare decât trei oricând. Dincolo e el. Sau ea. Îţi plac batoanele cu susan şi miere. Şi vinul alb. Nu pătează somnul. Visezi căţei mici şi albi pe bicicletă şi măicuţe-chinezi în chioşcul de lângă leagănul roşu. Dacă amesteci mere şi portocale cu butonul verde şi trei mărci universale de papuci de casă s-ar putea să fii mai fericit. Fericit e un cuvânt. Dacă vrei poţi să-l transformi. Oamenii din ţara mea vorbesc des. Şi ciudat. "Fericit" e aproape neîntâlnit. Îl păstrăm pentru viitor în cutii mici de plastic. Fiecare literă în cutia ei, fiecare vis în carapacea lui, fiecare idee bine dosită sub preşul vecinului. Ţara mea e în grevă, ştii? Nu...nu de douăzeci de ani. Nu de acum. Nu după primul război. Noi nu ne-am luptat niciodată cu nimeni. Aşteptăm Crăciunul în fiecare an, de dinainte de primii brazi cu lumânări din Bucureşti, ca să deschidem cutiile mici de plastic albastru. În fiecare an apare acelaşi horn gol şi fumul supravieţuitor îşi pune delicat degetele pe buzele cutiilor albastre. "Nimeni nu deschide nimic!" Nu astăzi. La anul o să fie zăpadă mai albă, o să fugă cei care nu mai au timp pentru fericire, o să se nască şi copiii vărului din satul vecin, la anul, mai bine la anul, la anul. Anul viitor putem să deschidem cutiile de plastic albastru. Fiecare cutie cu fericirea ei. Butonul verde. Dincolo (pentru că nu mai avem fire şi receptoare - or fi în cutiile albastre?-) e el. Sau ea. Eu sunt aici. Aştept să visez întrebări cu majusculă. La început şi la sfârşit de propoziţie se pun semne de îngrijorare. Aşa învăţăm noi să conjugăm verbe pe scări de lemn. Aşa.

Visez. Un spital plin de beţivi. Doctori, asistente, îngrijitori şi bolnavi. Astăzi nu se primesc vizite. Vis. Tirintintin! Tirintintin!

Dimineţi întârziate de luni cu ploi

Sunt gări din care n-o să plecăm niciodată. Cărora peronul le păstrează delicateţea nepătată de picioarele noastre barbare. Trenuri pe care n-o să le plătim. Scaune pe care n-o să le apăsăm şi oameni pe care n-o să-i cunoaştem. Şi gări pe lângă care trecem din întâmplare, scaune pe care le cumpărăm şi le facem cadou fără să le folosim vreodată, haine care se ascund în şifonierul vecinului de lângă, la nici trei metri de patul meu şi pe care n-o să apuc vreodată să le port. Cimpoiul la care n-o să mai cânte nimeni pentru că s-a pierdut sub un stâlp de telefonie mobilă şi cineva, un animal probabil, l-a călcat şi i-a muţit neliniştea. Sunt oameni pe care n-o să-i cunoşti niciodată. Şi alţii cu care o să-ţi promiţi revederi şi scrisori şi n-o să mai ştii nicicând nimic. Sunt câţiva oameni, aproape mulţi, aproape sinceri, pe care îi întâlneşti zi de zi în autobuzul către şcoală (unii până în Pontevedra, alţii până în Elviña) şi despre care n-o să afli niciodată nimic. Domnul cu costum şi geacă, fetiţele autiste, omul cu ochi de arhitect, mama cuiva, şoferi calmi...şi vreo gară abia construită pe vreun continent nedescoperit. Oameni pe care îi uiţi. Şi alţii care nu ştiu cum să se mai facă uitaţi deşi nu vor.

Nume şi nume

Numele tău îmi poartă neliniştea pe tălpile papucilor, pe tocurile uşii de la intrare şi în pasta pixului roşu. Numele tău mă ceartă de câte ori citez din neatenţie şi mă completează când, la intrarea în sticla rece cu lapte sau în pereţii cu ochi verzi, mă împiedic de vreo vocală deschisă. Numele tău mă supără pentru că are rădăcini lungi. Foarfecele, deşi hotărâte să-l îndrăgostească prin gulerul cămăşii, se lasă învinse în faţa zâmbetului descusut. Zâmbetul numelui oricui. Despre tine e vorba. Orice nume.

sâmbătă, 29 mai 2010

Jeux d'enfants


Love me if you dare/Jeux d'enfants (2003) / Yann Samuell

Dacă ar depinde de mine florile ar avea nume de familie şi s-ar scutura în funcţie de numărul de nări care le admiră rădăcinile. Le-aş publica pe pereţii unui muzeu de istorie ironică şi pe tine te-aş transforma într-o broască mică de hârtie şi te-aş ascunde într-o cutie rotundă de tablă. Ce bine că nu depinde de mine!

joi, 27 mai 2010

Am o cămaşă care nu poate fi a mea


Pe masa mea din bucătărie (măcar de n-aş avea-o) zac abătute într-un pahar lung fără picior treisprezece flori de câmp sărate şi neruşinate, cumpărate cu doi lei exageraţi de mâna mea murdară de la femeia din faţa magazinului. Picturile lui Klee ar putea fi garofiţe de lemn în pahare împrumutate. Instalatorii sunt îngeri care repară chiuvete. Cuburile sunt picioare mici de femeie frumoasă. Liliecii sunt mici şi se îndrăgostesc repede. Cu galben i-ar sta mai bine mesei mele din bucătărie. Şi-am zâmbit ca să nu râdem.

(Paul Klee - Red Balloon, 1922)

miercuri, 26 mai 2010

La clave de mis anuncios publicitarios:

Que me miro en el espejo y sólo veo letras y que las respuestas se pegan con chocolate blanco. ¿Lo entiendes? Punto. Mis sábanas huelen a fresas porque todo el universo está luchando para que tu color sea el verde. Coma. Raya y sol. Almohadilla. Indios. Raya. Tres rayas en vez de tres puntos. Almohada. Creo que el año debería tener once meses y un día de junio cojo. Punto. Almohada. Almohada. Lo entiendes. A las ocho menos diez se borran los códigos. Punto y coma; Punto

Nu pictez, nu scriu romane şi nu mănânc spanac.

M-am gândit eu aşa că astăzi, 26 mai, când am un număr de ani, de luni şi de zile pe care n-o să-l mai am niciodată, în momentul în care scriu, întinsă pe canapeaua care contribuie zilnic la fericirea şi odihna mea, în faţa robotului care mă însoţeşte prin ape tulburi şi ceaiuri fierbinţi - dimineaţa lapte cu cafea şi seara coca-cola cu lămâie- în pragul unor pagini strâmbe despre arte de toate felurile în epoca de tablă spartă a bunicilor mei, spuneam, m-am gândit că dacă în frigiderul meu, printre altele, aş avea şi un castron cu cinci căpşuni aproape mucegăite, pe peretele dinspre ieşirea din oraş - un balcon pe care nu-l folosesc şi în buzunar un telefon cu cameră pe care o mai deschid alţii din când în când ca să vadă dacă doarme cineva acolo, aş face asta:

(26 mai, ora 15:01, Venus)
Şi-atunci am făcut ce-am vrut. Ca şi cum într-o dimineaţă de aprilie de secol I, cineva ar fi inventat o broască şi n-ar fi sărutat-o de teamă să nu se transforme în prinţ.

marți, 25 mai 2010

În bătaia fluturilor din alte zboruri

În minţile noastre se zbat şase fluturi fără antene. Când la mine, când la tine, pierduţi peste măsură între pielea, sufletul şi mintea noastră, probabil undeva pe umărul drept, undeva între Norvegia şi caseta peste care am înregistrat câteva zumzete prost dezbrăcate. Probabil că undeva acolo.

luni, 24 mai 2010

În spatele tuturor perdelelor din Paris stătea ghemuită Venus


Când cobori din taxi şi urci în lift, te uiţi în oglindă şi îţi numeri genele şi te întrebi de câte ori s-au scuturat visele şi imposibilul în creştetul tău, te sprijini pe ochii din spatele argintului fals, te sperii, îţi spui că ar fi bine să urci mai repede, că e şi un paznic acolo care poate să îţi citească visele şi gândurile, că liftul nu urcă din greşeală până la şase, că toată lumea ta stă într-un pahar cu apă cu care nu rogi pe nimeni, că poţi să laşi uşa deschisă la perete, poate că n-o să intre nimeni, poate că ai avut dreptate când spuneai că e mai bine să te opreşti la timp, poate la etajul trei, la şase, la parter, la trei, uşa e deschisă, prin perdea nu se vede nimic dacă e lumina stinsă. N-am înţeles niciodată de ce. E aşa de transparentă! Şi povestea ta despre tine ar putea continua până la adânci şi neînţelese bătrâneţi. Poate că e timpul să se maturizeze şi perdelele şi să crească buruieni cu acte în regulă în toate lifturile de pe strada asta a mea.

duminică, 23 mai 2010

Inegal

Definiţie: Visele sunt de-ce-uri mai mici nerăspunse care creează iluzii de pagubă răsplătită de instanţe superioare curţilor de apel.
Şi nu te opreşti. Alergi şi te superi şi aduni, pui în ordine, reproduci, te loveşti cu unghia ca să vezi unde e realitatea, încerci să o scoţi de sub analiza literară a ecuaţiilor visate şi nu. Nu. Visele sunt vise. Albe, negre şi din când în când cu ochi mici, foarte mici, coloraţi cu roşu, albastru şi transparenţă murdară. Visele se caţără pe realitate şi tu rămâi suspendat sub dorinţa lor de a trimite soarele la culcare mai repede. Rămâi acolo, în afara viselor şi-a vieţilor naturale şi te transformi într-o culoare mai mică rătăcită în dinţii de jos ai vreunui necunoscut în prag de topire.

joi, 20 mai 2010

Din zece în zece, în faţa turnului

Cască. Un deceniu întreg, cam strâmb, cam plin şi cam aglomerat. El cască şi aşteaptă să vină ziua în care timpul să spele pe jos cu propriu-i trup neîntrupat, să se plece tot timpul sub el şi să-i ceară iertare pentru nepotriviri, nesincronizări şi necazuri. Vremea şi timpul s-au confundat în câteva cuvinte din câteva limbi nedescoperite şi s-au sărat cu alune de pădure sub corpul obosit al bărbatului trezit din clişeu. Au coborât încet scările, aproape de mână, fără să ştie nimeni (nici măcar perechea din viaţa anterioară), s-au apropiat de turn, şi-au aplecat privirile şi, supăraţi pe aceleaşi nepotriviri antipatice ale timpului, au căscat şi-au plecat să mai aştepte încă zece ani.

miercuri, 19 mai 2010

Înainte să întinzi pânza uită-te la pantofi, la literă şi la somn


Din Australia curgea şampanie ipocrită.
Buricul pământului, bietul buric al pământului se umpluse de instantanee alcoolice şi se tot întreba de unde până când o să mai fie pomenit şi de câte ori o să se întunece porii oceanelor, de câte ori o să se răstoarne valize pline cu mere verzi şi pere rotunde, de câte ori o să se căsătoarească oameni care nu se iubesc şi de câte ori, într-una dintre cele o sută şaptezeci de case cu acoperiş aproape perfect, o să plângă cineva pentru un vis care s-a întors din lumea viselor pentru că se credea buricul altui glob. Şi bietul loc, aproape necălcat şi nebănuit, realizase sub lupa neimaginatului că tendinţa de a face rău e mai puţin puternică decât tendinţa de a i se face rău. Şi lăsa să se audă şuiertul trenului, lăsa să i se spargă sub tălpi coji de ouă galbene, să se citească încetişor cărţi despre nevisare şi scriere şi să i se trimită vederi nescrise şi visate. Necăjit, un centimetru pătrat (aproape) izolat, răguşit şi cu speranţa că din când în când promisiunile se încalcă şi că istoria a fost falsificată mai ales când vine vorba despre poveşti căzute între vise şi dragoste.

marți, 18 mai 2010

Sigur

În loc să ne prefacem turnăm de sus sticle de vin alb în pahare mari şi tăiem buchete de trandafiri. Şi m-am întors. Am plecat. M-am aruncat pe salteaua spartă. Mi-am spart sufletul. Aşternuturi verzi şi pahare mari fără vin. Viaţa mea. Mi-am spus. Şi-am plecat departe, atât de departe că n-am văzut nicio umbră pe drum. Te-am exportat peste străzi, sensuri unice şi parcări. Te citesc în toate semnele de circulaţie.

luni, 17 mai 2010

Chiar dacă ţi se pare că nu mai visăm

Am vrut să fur o cizmă. Mi-am cumpărat timpul şi munca. Am amestecat pantofii cu papetăria. Am fugit printre ploaie şi priviri în gara lângă care nu stau. Am primit mesaje pe ciocolată Toblerone. Uşile şcolii se închideau şi se deschideau la fără zece şi la fix. Pantofii erau aceeaşi. Cred că Răzvan îmi spunea cât de rele sunt premiile pentru filme. Unii băuseră. Alţii îşi lăsau demnitatea sub covorul de la ieşire. Cuvinte în baloane de limbă franceză la ora trei dimineaţa. Biscuiţi ovali care ascund secrete fără stare. Cineva ascultă visele.
Dacă le notezi, te rog nu şterge nimic. Visele merită publicate. Măcar într-o cărticică de metrou.

duminică, 16 mai 2010

Ferestrele mele sunt ochii globului tău. Tu trăieşti într-un glob tare de carton din care din când în când, rănite de ferestrele închise, se desprind pagini pătrate cu linii mărunte.

miercuri, 12 mai 2010

Să tot fim artă

Să-ţi povestesc despre o femeie. Avea ochi mari. Şi nu reuşesc să-mi dau seama ce culoare are părul. Era cumva lung, dar nu foarte. Pantofi coloraţi, jurnal verde şi suspine mici. Minţea cu gura închisă şi conjuga verbe în limbi rare fără să decidă lucruri importante. Când venea vorba despre tramvaie, măsura paşii cu codiţe mici de litere. Dacă se îneca, înghiţea în sec cuvinte până găsea barca piraţilor muţi şi se salva fără ajutor.

Să-ţi povestesc despre o femeie. Avea ochi incolori. Şi o minţeau că sunt verzi. Păr rar şi gălăgios. Spunea adevărul numai în casă. Scria şi nu-i plăcea să toace cartofi fierţi. Şosete maro, cămaşă albă şi unghii mici. Avea gust de căpşuni de pe lista cu lucruri interzise de medic. Se spăla pe dinţi cu pronume personale scurte şi de fiecare dată când se apropia de un pian buzele i se transformau în vocale catalane.

Să-ţi povestesc despre mine. Am nevoie de poveste.

marți, 11 mai 2010

Îmi plac scrisorile. N-am niciun "pentru că". Îmi plac scrisorile cu toate eforturile pe care le adună. Cu copacul, stiloul, maşina de transformat coajă în alb, domnul cu cerneala, copiii din librării, banii câştigaţi şi pierduţi, mâinile nespălate, telefonul care întrerupe fraza, scaunul şi masa, locurile şi lucrurile care-mi trec prin cap în timp ce-ţi scriu, perdeaua care atârnă fără griji peste cuvinte, îmi plac scrisorile. Îmi plac scrisorile. Nu plicurile, nu timbrele, nu adresa.

luni, 10 mai 2010

Despre tine nu se greşeşte

Tu mai ţii minte? Ai fost acolo? Copil poate. Erau nişte scări aproape drepte şi o clădire decojită în faţă. Ea stătea lipită de perete şi tu îţi aminteai bucăţi de pâine cu care hrăniseşi lebede peste câţiva ani. Se scuturau tot felul de arbuşti fără flori şi vântul aducea pungi goale şi hârtii mototolite din alte cartiere. Tu măsurai imposibilitatea cu pahare înalte şi ea îşi prinsese masca albă cu toate agrafele de peste univers.

Adresele se scriu cu litere mici. Cifrele se transformă în sticluţe mici de limba română pentru străini.

Tu mergeai repede ca să nu te prindă luna iunie, ea făcea paşi mari în spatele tău ca să aprindă salturi în trecut. Pe cealaltă stradă, aproape pustie, casele căzute întinereau în stil electronic. I-ai povestit începuturi şi sfârşitul în trei fraze nevorbite. Pe scări vibrau încercări de evitare a destinului.

În ţările mijlocii cu oameni mediocri cocoşii cântă la cinci şi-un sfert. Era A, nu B.

sâmbătă, 1 mai 2010

Vieţi între cuţite de plastic

Despre părul meu se scrie de secole. Înainte, înainte să fiu cine sunt în clipa în care îţi scriu, pe vremea când părul meu se culca pe alte perne şi se trezea încurcat în alte flori uscate, s-au scris teorii despre noi doi, despre cum ne-am cunoscut şi nu ne-am mai cunoscut, despre cum am renunţat să ne mai cunoaştem şi-apoi ne-am cunoscut din nou. Pe pereţii de atunci părul meu se desena singur, ba în culori, ba în sticulţe mici de coniac, încurcat în ochii, urechile şi visele tale. Eu îl îndepărtam, el se repezea în ochii tăi, tu mă priveai fără să recunoşti, el te-ncurca aproape nespălat pe sub gene. Despre părul meu s-au scris tratate. Şi tu le-ai citit pe toate. Despre piramide, istorii şi religii, raze de soare şi nervi neinvestigaţi încă, oameni cocoşaţi şi curaj idiot, literatură şi Charles Dickens - prietenul tău cândva-, arte îndoite şi dicţionare de agronomie, poezie şi ecuaţii. Toate despre părul meu. Nu despre mine. Nu despre imposibil şi împăraţi chinezi. Despre părul meu şi despre pereţii pe care se actualizau fire subţiri în ochii tăi. Nu, nu despre mine. Despre părul meu. Trăiam în India. Tu erai undeva în Mediterană. Şi m-am tuns.