Din zece în zece, în faţa turnului

Cască. Un deceniu întreg, cam strâmb, cam plin şi cam aglomerat. El cască şi aşteaptă să vină ziua în care timpul să spele pe jos cu propriu-i trup neîntrupat, să se plece tot timpul sub el şi să-i ceară iertare pentru nepotriviri, nesincronizări şi necazuri. Vremea şi timpul s-au confundat în câteva cuvinte din câteva limbi nedescoperite şi s-au sărat cu alune de pădure sub corpul obosit al bărbatului trezit din clişeu. Au coborât încet scările, aproape de mână, fără să ştie nimeni (nici măcar perechea din viaţa anterioară), s-au apropiat de turn, şi-au aplecat privirile şi, supăraţi pe aceleaşi nepotriviri antipatice ale timpului, au căscat şi-au plecat să mai aştepte încă zece ani.