miercuri, 9 martie 2011

Umerii lui Calipso, săracii...

Nicolae Maniu, Povara 
Pe umerii mei, când mai grea, când mai uşoară, se topeşte o hârtie ruşinată şi ridată plină cu lucruri pe care le-am învăţat în ultima vreme. Nu ştiu dacă v-am povestit, dar eu caut prin gunoaie. Şi când termin, obosită şi cu gândul la cei trei copii pe care nu i-am avut, pielea mi se trasnformă curios într-un soi de copac decojit, sătul de pietre scumpe şi oarecum nehotărât. 
Pe umerii mei, aproape stăpâne pe ele şi pe alţii, se balansează furia şi ironia pe care le-am inspirat şi pe care-am încercat să le pricep în ultimele nopţi. M-am transformat ocazional în iaht, am sorbit supele altora şi-am făcut scamatorii demne de dosuri de magazine pe scenele celor mai înalte circuri. Circ e un substantiv cu plural delicat.
Şi tot pe umerii mei, undeva sub cele mai plictisite gânduri, puţin trist, se miră instinctul. Cu acelaşi zâmbet pe care nu mai ştie cum să şi-l şteargă de teama ridicolului, cu aceleaşi gânduri la muşcatele roşii de pe terasele slovene şi cu aceeaşi nelinişte a lui "niciodată n-o să mai fac asta". Instinctul meu e copilul nostru. Şi-o să mă chinuie o viaţă cu apucăturile tale. Astăzi tac, astăzi vorbesc, astăzi am şi somn şi frig. 
Umerii mei, săracii, duc povara unor simţiri clătinate. Umerii mei, bieţii şi fericiţii de ei, stau într-un cot şi râd, aproape ameţiţi, de dragul unor timpuri mai mici, pe la începutul altei primăveri, în care, uimiţi ei înşişi de cât credeau că pot suferi, şi-au luat în primire dragostea şi-au plecat spre astăzi, nouă-zece martie, seara. 

Niciun comentariu: