irinadehartie.blogspot.com Web analytics

sâmbătă, 28 ianuarie 2012

Cremă pentru mâinile îndurerate ale lui ianuarie

Ianuarie e una dintre puținele luni ale anului care-ți mănâncă și ultimele resturi de conștiință. Ar mai fi și aprilie și iulie, poate și septembrie dacă n-ar fi plin de insecte bizaro-fantastice. Acum câteva săptămâni m-am zbătut sufletește să descopăr ce-am învățat eu în anul care se scurgea rușinos. Am înșirat acolo tot felul de reușite și nereușite și-am încheiat cu un fel de convingere că n-am învățat mai nimic. Și-apoi a venit ianuarie, cu aceeași prezentare ca și anul trecut și cu mai puține coji de nucă decât se prevedea în cuprins. 
Ianuarie își începe întotdeauna discursul cu numele meu. Și-apoi tace timp de secole și-ascultă cum ecoul continuă să-mi râdă-n priviri. Ianuarie mi-a aruncat zahăr în păr. Și-a sărit la gâtul ultimelor mele rămășițe de frunze necălcate în picioarele de balerină ale monștrilor cu tricouri de arbitri. Ianuarie nu e neutru, nu e centru și sunt absolut sigură că nu e miez de pâine-n vârf de noapte. E ca străzile cartierului în care stăteam eu acum doi ani: crud și calm. Ca toate femeile cu gât lung, ca unghiile rupte, ca gleznele cu brățări blânde. M-am așezat pe bancă în fața lui ianuarie și-am stat. Ne uitam unul la altul : eu- străină de orice cod al bunelor maniere, ianuarie- cu aproape toate vocalele în portofel și cu aparenta fericire a noilor paznici-păziți. Să-mi spună mie cine-are mai multă bucurie-n obraji că-n ianuarie nopțile sunt la fel de la o săptămână la alta. Și tot n-o să-l cred. Punct și înapoi. 

miercuri, 25 ianuarie 2012

Mă tot întreb dacă nu cumva în spatele oricărei povești de dor se ascund o pereche de șosete gri prea mari, o mână de flori uscate de liliac bătut și neînflorit și multă zăpadă necălcată. Opțional orgolii călcate-n picioare, dureri musculare și magnolii la mijlocul lui ianuarie. 

joi, 19 ianuarie 2012

Casă: Vând sare din lacrimile pelerinilor permanenți.

Tarragona, 11.11.
Din piatră și codițe vechi de frunze noi, casa își construise cu anii o bordură din dantelă crăpată, probabil fără voia majordomului, dar cu încăpățânarea deloc rară a șoferului de la fabrica de mobilă. Pe piatră, în același loc, stătea liniștită în fiecare dimineață femeia bătrână cu ochii mici, cu picioarele obosite și bastonul orb. Lângă, se mai clătina din când în când catedrala. Bolnavă, șifonată, aproape singură, catedrala cu porți închise. Și-apoi era femeia cu ochii albaștri, trecuți prin viețile altora ca peștii de râu prin apa din cadă, femeia cu nasturi mici la cămăși largi, cu iubiri clintite de convenții sociale, femeia cu dorințe sărăcăcioase și împliniri pretențioase murmurate noaptea înainte de somnul catedralei. Catedrala care se săturase de turiști francezi. Femeia care-a cusut dantela altei rochii de mireasă și bordura crăpată care și-a dat delicatețea în schimbul puterii. Femeia-dantelă, femeia-catedrală, femeia-dorință. Turiștii francezi și-au anulat călătoriile și-au rămas la porțile catedralei.   
Din ferestrele caselor vechi cade întotdeauna un soi de tăcere vinovată. Și femeia mai așteaptă sub geam. Încă puțin. Doar puțin.

marți, 17 ianuarie 2012

Două mii trei sute de ani. Pariu.

Tocmai m-am întâlnit cu o fotografie de acum două mii trei sute de ani. Aș putea spune mai mult, dar mi-e teamă de critică și de reacțiile științifice. Timpul provoacă întotdeauna discuții între jucătorii de șeptică. M-am liniștit. E murdară. Cred că erau urme de degete îndrăgostite. Pe chipul curat al femeii care spăla eșarfe de mătase pe pietrele de la râu. Departe, în spate, ca o fantomă agitată de răsărit, se arunca îndrăzneț din leagăn un bărbat cu ochi mici și nas discret. Ce-mi mai plac epitetele când e vorba de fotografii murdare și milenare! Femeia care spăla mătase la râu. Bărbatul din leagăn. Fotografia mea și degetele tale. Acum două mii trei sute de ani la opt dimineața. Șapte de frunză. 

vineri, 13 ianuarie 2012

Sub genele femeii care nu știe să măture n-a fost niciodată praf

În ochii ei, departe de priviri, ciocane, întrebări, ulei pentru tablouri și friptură, cărți necitite dar citate și autori fără copertă, creșteau libelule, licurici și din când în când greieri sălbatici cu aripi tăiate. Seara, înainte să se-aprindă semafoarele și imediat după dezlănțuirea parfumurilor cu arome medievale, felii mici-mititele de rouă își întindeau patul pe buzele ei de cupru cumpărat ilegal din târgul de muzică. Și dacă o atingi pe nas din degete-i străbat până-n ochi minunile și libertatea crivățului uns cu alifii pentru copii fericiți. Și pentru că era un soi de furtună tropicală (medievală mereu), era și aerul care rămâne sub tălpile oamenilor mari când se ascund la  „pitulușu”. Era așa, ca un umeraș căzut sub adierea de naftalină a blănițelor de iepure după care mai plângea și-ar mai plânge dacă i-ar mai da voie secretara de la compania națională de gunoaie lichide. Și obrajii, pe obrajii ei cresc mănunchiuri de mărgăritar când râd vânzătoarele de la colț și domnul cu figură osoasă. Dar mai mult decât orice figură de stil înecată în alcool ieftin sau în cocktailuri sărate, despre ea ar trebui spus că în ochi (să ne întoarcem la ochi) îi cresc copiii nenăscuți, toți ai aceluiași bărbat pe care-l visa și-l tot visase înainte de a-i fugi din brațe. Și cam atât despre lucrurile frumos-sălbatice. În mai vă povestesc despre mofturi.  

joi, 12 ianuarie 2012

Capul prințesei pe umerii insectelor

Există un cântec care vorbește despre o anumită dependență a oamenilor de tristețe. De orice fel de tristețe.
Eu, ca să fim sinceri, nu prea cred în note muzicale. Nici în statui. Sau în libertatea supravegheată. Nu cred în meteorologie, bucățele mici de ciocolată albă sau nevoi personale care se transformă în publicitate gratuită. Cred în tristețea anumitor oameni. Și-n gările din care se pleacă fără speranță. În întoarceri cu alte așteptări și-n tineri îmbătrâniți care-și dau seama că le plăcea mai mult paranteza găsită pe drum și-abandonată decât fraza cu care-și spală ochii în fiecare dimineață. Nu prea am încredere în mărăcini, roți și unghii lipite cu hârtie. Nici în șosetele cu multe degete. Poate dac-ar avea mai multe degete...
Și cu toate astea rezist ca parfumul gărilor sub hainele abia spălate.

Tristețea e cel mai potrivit joc de noroc pentru oamenii cu păr albastru. Știți că există oameni care la rădăcină au părul albastru? De obicei sunt cei ai căror umeri sunt făcuți special ca să încapă capul altora. Oricât ar părea de extravagant, există un domn care are între cap, gât și umeri un culcuș în care numai sprâncenele unei anumite domnișoare se simt ca acasă. Și cel mai probabil, în ciuda neîncrederii mele, e că domnul ăsta va adăposti alt cap sau alte plete și va fi dependent toată viața de o tristețe pentru care n-are nici cea mai măruntă explicație.

N-am încredere în statui. Tot felul de lei, păsări, poeți și domnitori care încearcă să te convingă de tot felul de prețuri exagerate pentru bucurii mărunte și istorii dezlipte. Pietre cioplite cu aripi fără pene și ochi fără alergii care, tot dintr-un fel de dependență de tristețe, au uitat să-și facă loc pe umeri pentru țeasta mai puțin tare a vreunui cetățean nelămurit.

(    )

luni, 9 ianuarie 2012

Cioc! Cioc! Cum mi-am categorisit eu gândurile

Închizi ochii (ca la teatru). Mai întâi nimic. Negru. Mingea spre centru. Parcul verde cu nuanțe aproape libidinoase de mov. Steluța nelipsită cu accente subtile de anemie. Ce-ai spus ultima dată? Cât e ceasul? Din pod se aruncă porumbul direct în coș. Pauză. Actul al doilea. Gânduri ca-n desene animate, care mai de care mai puțin rotunde și cel puțin la fel de săritoare ca vecinele de la țară când e rost de scandal în șanț. Gândurile se împart și ele, ca oamenii, în mai multe sertare. Sunt gânduri frumoase, curioase, mai puțin delicate, înfricoșătoare și lista ar putea merge până-n pânzele colorate ale oceanelor goale. Gânduri-papuc, gânduri-cozonaci, gânduri-de ce nu sau de ce da, de ce așa, de ce nu invers, gânduri-cum, unde, gânduri-pinguini sau lingvistici răsturnate, gânduri-gânduri și gânduri negândite. Plus toate pânzele alea despre care nu vorbesc nici marinarii, nici croitorii și din care nu se mai fac rochii ca să nu cumva să-ți citească cineva gândurile. Ale mele, în toată coada lor de fazan mândru, stau întotdeauna în spatele unor uși. Mai multe uși. Și să zicem că aseară, cu puțină febră și tort de ciocolată, am reușit în sfârșit să lămuresc conceptul și să-mi categorisesc gândurile.
Ușa albă cu mâner auriu pentru gânduri frumoase care-ți fac rău. Amintiri trimise egoist de trecut ca să-ți anihileze viitorul. 
Ușa neagră cu vizor-fără vizor pentru gânduri care te fac să plângi.
Ușa cu interfon pentru memoria selectiva. 
Cea care scârțâie pentru informații academice. 
Soneria răgușită pentru genul substantivelor. 
Gratii pentru gândurile altora. (neinspirată idee!)
Perdea pentru flori de liliac, tigri și pantofi fără toc. 

Se-aud aplauze din spatele ușii cu mâner auriu. Și lacrimi mărunte din cușca câinelui. Asta pentru ce mai era? Și liftul? Mai erau și alte uși. 

miercuri, 4 ianuarie 2012

Stropiți cu cerneală

M-am transformat în vârf de stilou și-am alergat din geam în geam să văd ce se mai întâmplă prin sufrageriile oamenilor din orașul meu. Apoi am trecut granița și-am studiat și alte comportamente umano-mediteraneene, dar asta e altă poveste, mai delicată pentru sufletul meu și despre care, spre binele hârtiei, vârful stiloului ar prefera să nu scrie astăzi. 
Surprinsă nu sunt. Oamenii sunt în general mulțumiți. Mulțumiți cu fericirile și nefericirile lor șic, cu liniile drepte care le potrivesc salata și pâinea de la brutărie, cu canapeaua și nopțile și rădăcinile lungi, mulțumiți că sunt vii, că n-a fost cutremur, că nimeni n-a aflat, că până la urmă s-au răzgândit și nu s-au mai urcat când erau mai mici în trenul ăla nesuferit pe care-l construiseră din hârtie ca să fugă în lume. 
Și mai sunt și cei care vor să pară fericiți și-au uitat că există și cuvintele. 
Nu, nu cred că toți oamenii sunt nefericiți. Cred că există oameni care-au avut noroc sau și-au asumat riscuri și-au găsit bucurii în ceilalți și simțiri păstrate pentru cei care știu să aleagă scările netezite. Și mai știu și că în câteva sufragerii plâng în sinea lor oameni cu totul și cu totul nefericiți, aproape sălbatici, aproape perfecți (ce ne mai place să zâmbim!) sau aproape în pragul dispariției; suflețele mici care n-au știut să crească și-au lăsat să scape povești și neliniști care astăzi le-ar fi colorat geamurile și ochii. Și mulți sunt tineri, zău! 
Și sufrageriile? Sufrageriile sunt acvarii mici, transparente, prăfuite și clătinate de cutremurele alea pe care oamenii nu le mai simt. Acvarii mărunte în care cresc gânduri și doruri, frustrări și bucurii, împliniri și salate bine măsurate, puse cu gândul în farfurii de porțelan de pe care, mulțumiți că n-a aflat nimeni, mâncăm cu lupa masa de seară și mergem liniștiți să ne transformăm în vârfuri de stilou. Nu de alta, dar știind că și ceilalți sunt mărunți, parcă ne simțim mai ușori. 

N-am aflat nimic. Mă întorc la starea de mediocritate rară. Stilourile nu mai sunt la modă de pe vremea când oamenii mâncau în farfurii de porțelan și se gândeau la cât sunt de liberi. 

marți, 3 ianuarie 2012

Nefericire amânată

Mi-am făcut câteva calcule (teoria lui Pitagora generalizată ajută în probleme de morală și sentimente neglijate) și-am hotărât c-ar trebui să țip mai ascuțit, să-mi înlocuiesc gândurile confuze cu bucățele mărunte de praz și să lipesc pe stâlpi etichete alb-negru cu ochi verzi pentru oamenii cu buze subțiri. Mă gândeam și să mănânc profiterol la micul-dejun și să mă spăl pe cap cu suc de gramatici structurate, concentrate și de multe ori abandonate imediat după absolvire. 
Mi-am mai făcut două-trei calcule, cu răspunsuri greșite și tăieturi adânci, și-am decis să las pe mâine orice hotărâre importantă, să beau apă plată cu cristale mici în care cresc dorințe liliachii-convalescente și să mai amân puțin plecarea pe alte pârtii albastre ca să nu alunec în nepăsarea iubirilor de dragul societății. Mi-e puțin frig. Și puțină liniște.

07.50.A.M. Profiterol?