irinadehartie.blogspot.com Web analytics

duminică, 31 ianuarie 2010

Pe urechile ei se scurgeau sunete din povestea rămasă fără sfârşit. Pic. Pic. Pic. Timpul e extenuat. Avioanele întârzie câteodată. De pe aripa dreaptă cad accente surde. Pic. Pic. Pic. Timpul e extenuat. Culcaţi-l, vă rog.

Îngerii în căutarea lui Ulise

Îngerii se aşezară pe bordură, speriaţi de zăpadă, de amestecul de miere cu praf de pe statuia din faţă şi de mirosul de ţuică de prună.

- Aseară, în avion, am cunoscut o fată.
- Eu am venit pe jos. Nu-mi plac aeroporturile.
- Avea ochii verzi. Mi-a spus că se culcă târziu, foarte foarte târziu şi că părinţii ei au un restaurant chinezesc.
- Nu-mi place orezul.
- Şi că are un câmp de maci. Tu...de unde ştii tu cum e orezul?
- Am mâncat în Puerto Rico.
- Eu n-am fost atunci. Tu îţi dai seama cum e să ai un câmp de maci?
- În Puerto Rico nu prea sunt maci. Mai mult peşti cu ochi mici.
- Hai să mergem. Cred că e gata.
- Haide.

Îngerii vorbesc despre lucruri importante. Se sperie des. Câteodată pleacă în America de Sud ca să-şi amintească de casă. Astăzi stau pe bordură în aşteptarea lui Ulise. Există în poveste şi o Penelope virtuală care îşi aşteaptă licărirea. Penelope bea vin cu sirop de ciocolată. Ulise a rămas agăţat de fluturaşul din tavan. Pe tavan, în partea stângă, e decupat un dinozaur. Când aveau şaisprezece ani, alţi Ulise-Penelope se mângâiau sub aripile preistorice ale tavanului. Îngerii merg convinşi de singurătate pe mijlocul bulevardului.

sâmbătă, 30 ianuarie 2010

Scrisoare pentru căpitan

Dragă domnule căpitan,

Am douăzeci şi trei de ani. Mă gândesc să-mi fac un tatuaj pe gleznă. Îmi cresc unghiile foarte repede şi,deşi n-aş vrea prea tare, cred că o să plec în India un timp. Cred că cineva mi-a făcut odată un portret cu pixul. Cred că l-am pierdut şi cred că n-aş putea fi niciodată matematician sau portăreasă. Domnule dragă, întrebarea mea e de ordinul ideilor pălmuite cu imaginaţie. Aş vrea să ştiu dacă n-aţi văzut cumva, undeva în drumul dumneavoastră, un vis cu zăpadă mare şi bluze albe fără mâneci, care apare şi dispare, apare şi dispare, dispare şi apare şi-apoi dispare hotărât să nu se mai întoarcă decât vara, învăluit în mistere şi verighete. Dragă domnule căpitan, pe mine vara mă aleargă de câţiva ani şi mă prinde tot cu părul îngheţat. Aş vrea să ştiu dacă, undeva, prin vreo cazarmă abandonată, n-aţi găsit cumva portofelul visului meu, plin cu fotografii cu plaje şi ambasade şi, printre ele, tricoul alb fără mâneci şi mâinile care se roagă pentru clădiri înalte şi scuturi spartane.
Dragă domnule căpitan, vă rog să-i spuneţi visului meu să-mi aducă înapoi realitatea, aproape la fel de curajoasă. Cred că am douăzeci şi trei de ani. Glezenele mele sângerează şi decolează odată cu frigiderul nervos. Visez opt vaci în faţa blocului, ritmuri de muzică vulgară şi poveşti de dragoste cu Quijote.

Salutări cordiale.

vineri, 29 ianuarie 2010

Îndrăgostită pe mare

Elvira e o japoneză simpatică, roşcată, cu nasul mic şi puţin cocoşat, cu picioare scurte şi subţiri şi umeri înguşti, aproape perfect sculptaţi pe lângă gât. Citeşte cărţi de bucate şi Cehov în original. Are prea multă energie zbârlită şi şi-o consumă cu tot felul de îndrăgostiri şi tranzacţii de sufletisme. Elvira e albă, roşie şi portocaliu'naivă. Câteodată o îndrăgostesc marinari dulci plini de tatuaje şi oameni politici călcaţi pe moralitate de biciclete încărcate cu zahăr brun. Are urechi mici şi, câteodată, colţul buzei, acolo unde gura se intersectează ilegal cu obrazul stâng, i se strânge timid sub dinţii albi. Când se îndrăgosteşte, Elvira îşi ia bagajele şi pleacă în căutarea colţişorului pierdut pe sub pielea tatuată a unui marinar de grâu. Marinarii se pierd ca visele nefierte. Colţişorul a fugit cu el. Au mai rămas dinţii, supăraţi pe salata de morcovi şi pe buzele aerodinamice. Au mai rămas dinţii. Marinarul a fugit.

joi, 28 ianuarie 2010

A existat în lumea asta, doar în asta, un bărbat care povestea cum a plâns cu capul îngropat în pernă, de teama bombelor şi de ciuda morţilor din jur. Există un bărbat, acelaşi, care-a apărut în viaţa unei femei, alta, a zâmbit, i-a povestit cu mândrie despre durere şi-a plecat lăsând-o cu întrebări, silabe scurte şi mişcări mecanice de ceas nemângâiat. Au mai rămas câteva cuvinte moi, câte-o fotografie cu zâmbete false şi-o fărâmă dintr-o discuţie, undeva pe la ora unu, între cele două continente, înainte de a se termina Al Doilea Război Mondial. De ce s-or scrie războaiele cu majuscule şi bătăile inimii cu beţişoare curate de urechi surde?

Coşmar de ianuarie. Frigul provoacă lipsă de imaginaţie.

Numai mie mi se pare că limba română e rotunjoară şi are trei ochi şi buzele lipite, fruntea lată şi părul încurcat şi pe alocuri albastru? Şi că e totuşi frumoasă? Că îi sclipesc dinţii şi are sânii frumoşi şi pantofi eleganţi cu toc nu prea înalt? Pentru mine limba română poartă rochie de seară dimineaţa la zece, într-un bar nu prea aglomerat cu muzică house. Limba română găteşte spanac cu ciuperci la toate orele de limbă pentru străini. Are şi ceva enervant. Deloc exotică, dar exact ca o păpuşă rusească, limba română e efervescentă ca o vitamină cu gust de varză acră într-un pahar de apă de la robinet. Mie mi-e dragă. Fără să fiu departe, aşa cum se întâmplă de obicei.

Pretextele acestor cuvinte sunt mici, dar late. Primul ar fi că de câteva zile, aflându-mă în ţara ei (a limbii române), am reuşit să o vorbesc doar 10%, restul cuvintelor pierzându-se printre eñes, zetas şi jotas. (Lucru care la început e interesant, dar cu timpul devine puţin frustrant. Ca şi lipsa televizorului) Al doilea, provenit din primul, e coşmarul de azi-noapte în care, surprinzător sau nu, voiam să vorbesc româneşte şi nu reuşeam. O noapte întreagă, aceeaşi poveste. M-am trezit la un moment dat, aproape plângând, şi mi-am spus cu voce tare: "¡Pero habla rumano, mujer!" Al treilea e articolul diacriticii (http://diacritica.wordpress.com/2010/01/27/demonstrative/) despre demonstrative. Ultimul e pauza în care mă aflu acum, într-un bar în care din păcate n-a venit nimeni în rochie de seară, între o oră de spaniolă şi una de română. Săracul străin supus chinurilor femeii excepţionale cu buzele lipite!

miercuri, 27 ianuarie 2010

Pălărie galbenă

Pe podul din faţa florăriei se opreau foarte des copii cu pălării mari şi galbene. În fiecare zi veneau copii de toate felurile, de pe la trei ani până pe la opt, grăsuţi sau foarte slabi, îmbrăcaţi frumos, cu cizme de plastic sau sandale de piele şi cu buzunarele pline de caramele cu hârtie verde. Mulţi copii, aceleaşi pălării. Galbene şi foarte mari, cu boruri late şi cu dantelă foarte foarte fină pe una dintre cusături. Băieţii nu se simt jigniţi de catifea. Fetele sunt fericite. Pălăriile mari şi galbene ţin ploaia departe. Aşa li s-a spus la grădiniţă. Copiii vin de undeva de sub nisipul râului. Dintr-un fel de parc parizian fugit de-acasă care colecţionează copii mici cu pălării galbene. În fiecare zi, din faţa florăriei, admir copiii, luaţi de mână doi câte doi, şi pălăriile lor galbene, aproape vesele.

Pe vremea când Ulise era burlac

Ajunge acasă. În călcâie i se amestecă soluţii de supravieţuire. Intră în casă. Toţi copiii din familia lor s-au împletit din ţări vecine. Stă pe scaun. Acum doi nu mai sunt. Îşi scoate pantofii. Îi e dor de insulă. Rucsacul lângă cuier. Mai mult de jumătate de an. Pe-aici n-a fost nimeni. Poate vreun miracol în căutare de şofer care n-a găsit pe nimeni şi-a plecat la următorul. Parcă lipseşte ceva. Un ceas a uitat să se mişte. Ajunge în dormitor, se întinde pe pat şi strigă râzând: "Băi...voi v-aţi luat-o-n cap, n-aţi mai mers la sală de când am plecat eu?" Timpul zâmbeşte puţin forţat şi-şi reia mişcările zăpăcite. De sub pat ies bucăţi rupte de somn şi i se aştern pe pleoape şi pe genele care se împletesc spre bucuria vreunei femei pe care n-o cunoaşte nimeni. Rucsacul cu haine murdare şi pastile de somn stă rezemat de cuier. "Să se mişte timpul. Eu mai stau puţin."

luni, 25 ianuarie 2010

Despre iubiri carnivore eliberate din ierbar

A fost o hârtie despre care nu s-a scris nimic. Şi-apoi, în mijlocul unui raft, exact în mijlocul unui raft, a sunat-o pe telefonul mobil un fel de prinţ plagiator, cam de aceeaşi vârstă, dar puţin cam violent, cam puţin înăltuţ, hotărât şi aparent deloc blând, dar probabil cam mincinos. Ea s-a dat jos de pe raft, el i-a luat cetăţenia, au văzut un film cu giganţi, au făcut curat pe sub mese, s-au întors pe partea cealaltă, şi-au sărutat urechile şi colţurile buzelor şi lumea s-a transformat cumva în ploaie sculptată mediocru de Michelangelo şi s-a prăpădit exact peste cerul gurii celor doi. A fost o hârtie încăpăţânată şi îndrăgostită de un prinţ. El i-a scris câteva luni, ea s-a sfiit să-i răspundă şi atracţia s-a făcut praf într-un curs de învârtit clătite bronzate şi limbă clătită cu apă de gură. Hârtiile au guri mari cu cer vineţiu. Câteodată sunt populate de avioane fără glas. Dacă gândurile mele ar fi de grâu...

Bodegón moderno



Aş putea avea 15 ani. Ochelari de soare mărunt, ochi coloraţi cu pixul murdar şi-o pătură de lemn finuţ.
Era o femeie pe care o minţea un bărbat şi-un copil căruia nu-i ajungeau temele, o bunică pisică şi-aşa cu prea multe borcane, un băiat fără soluţie paternă, o şcoală plină cu profesori nesuferiţi, o cuconiţă cu ciorapi albi, femei bătrâne la piaţă, bărbaţi-copii neobosiţi, colac peste pupăză şi-o aripă de doctori în armonie, puţin paranoici, pasageri americani peste ţări central-europene şi mai ales câţiva pistrui pe un nas care mâine are examen cu Petrişor. Da, Petrişor, de ce te miri? Domnul care aşteaptă întrebări grele. Pentru restul există cărţi. Spune-i te rog că odată, demult, era o femeie pe care o minţea un bărbat şi-un nas care mâine....Petrişooor, trezireeea!

Petrişor e un pisic ancenstral cu urechi borcănate. Cred.

duminică, 24 ianuarie 2010

Cum din gene îţi curg picături de ochi care cad pe unghiile mele



Cred cu toată fiinţa (sau cu toată fiinţa de astă-seară) că întâmplările, coincidenţele, hazardul, merele roşii mâncate cu dinţii de jos, sau cum vreţi să le mai spuneţi, sunt puţin subestimate. Cred că oamenii, cel puţin cei pe care îi cunoaştem eu şi gleznele mele, s-au speriat de clişeu şi-au hotărât că întâmplările nu sunt decât nişte substantive neimportante create de milă dintr-un verb care presupune o informaţie oarecum inutilă. Oamenii, cel puţin cei de pe rochia mea de "bal non-stop azi facem inventarul", au decis să nu li se mai întâmple nimic pentru că nu mai aveau nevoie de alte inundaţii şi alte împrumuturi pentru alte iubiri şi alţi copii, alte divorţuri, alte calorifere sparte şi mai ales alte şcoli de creaţie întârziată de artă. Cred că înainte de sărbători există cadouri care se vând şi pâine care se moaie şi că mâine noapte, peste capul meu, peste tavanul meu şi cele ale celorlalţi patru vecini, peste acoperiş şi poate peste vreo pasăre sobră va trece un avion în care cineva nu va putea să doarmă şi-şi va arunca ochii peste lumini, peste pasăre, peste acoperiş, peste cele cinci tavane, peste pătură, peste haine şi-acolo nu va fi nimeni pentru că n-am crezut decât cu toată fiinţa din seara de ieri. Cred că, mai mult sau mai puţin întâmplător, oamenii n-au niciun destin, dar şi-l doresc aşa de tare încât uită că mai există şi alte picioare cu unghii mici. Cred, poate nu cu toată fiinţa, dar cred, că există câteva întâmplări în viaţa oamenilor, cel puţin a oamenilor care strănută, care n-au fost scrise de nimeni în stele (pentru că stelele sunt prea mici ca să scrii pe ele şi prea mari care să scrii din ele), dar care reorientează visele. Mai cred şi că într-un râu sunt mai importante pietrele decât forma albiei. Cred că albia e o albină obeză şi mai ţin neapărat să cred şi că toţi oamenii, cel puţin cei cu vene ascunse-n pungile de sub ochii de la 17 ani, s-au întâlnit măcar o dată cu întâmplarea lor. Dacă nu, sper să se întrebe toată viaţa cum ar fi fost. Măcar atât să-i laşi bacşiş întâmplării neîntâmplate. Răzbunătoare şi glumeţe pot să mai fie şi întâmplările câteodata...

Radical din decembrie plus sfârşit de ianuarie egal limba indiană cu sutien de lemn. Ce mai întâmplarea nemapoimenită!

Tânără sărbătoritoare de colonii mărunte, colecţionez întâmplări cu botoşi de lână, cuvinte din limbi frustrate şi lapte călduţ de ciment. Aş mai colecţiona şi-o insulă, dar trebuie să-mi vând casa din Nu Igrec. Un iulie fericit! Restul, întâmplare.

Va por ti...

sâmbătă, 23 ianuarie 2010

Cum să fugi de daruri necerute

Din gleznele lui de băieţel cuminte curg şiroaie neastâmpărate de sânge. Mingea de fotbal şi din ea prăjituri albastre. Ochii prin geamul balconului. Femeia de la cofetărie. Din mintea lui de copil nelegănat curg stropi groşi de amintiri din alte cărţi. Fiecare îi aruncă/dăruieşte ceva. Voltarie i-a dat un măr prea copt, Borges o mânuţă de grâu, Kundera o haină nouă de călugăr suedez şi Gertrudis Gomez de Avellaneda o jumătate de potcoavă de plastic cubanezo-marocan. Băieţelul s-a ascuns în minge. "Până pleacă oamenii ăştia..." îşi zice.

După modelul Vivianei (dacă tot suferim împreună :))



...descrierea ultimelor două nopţi în imagini.

vineri, 22 ianuarie 2010

Lâna bleagă din fusul orar

Fotografia noastră se autocreează undeva, între lumea tramvaielor impare şi-a vapoarelor depăşite, la mijlocul drumului dintre mine şi o femeie care câteodată, seara târziu, îmi poartă numele şi genele. Mă întreb de câte ori sunt acelaşi om şi de câte ori îmi scuz identitatea stângace şi scap printre plăcile de plastic ale gardului către alte continente în care mă aşteaptă, decupat frumos, un haos mai mic şi mai hotărât. Noi - tulpină şi fereastră murdară - suntem Europa, Asia şi cele două Americi. Îi ceri răbdare. Răspunde cu insomnie.

Dorinţele ursului

Ursuleţul blând se urcă pe motocicleta albastră, scrise mare pe tablă: "superficialitate" şi plecă fără să regrete nicio clipă decizia.

Noi cercetăm şi astăzi cazul. Unii spun că ar fi stors sufletul din fiecare membru al familiei şi mai ales din pernele din pene de gâscă şi că durerea mea de picioare se trage din puterea lui, că ursuleţul bea cafea noaptea, călătorea cu avionul câte 24 de ore şi când ajungea în patul lui se îmbăta cu bere nefiltrată. Apoi dormea, se trezea mai blând şi se întorcea la noi. Până în ziua în care războiul nu l-a mai mulţumit, a luat motocicleta şi-a plecat supărat în lumea berilor filtrate obsesiv.
Ieri am primit o scrisoare telefonică. Spunea aşa:

"Sunt eu. Ursuleţul blând. Nu pot să dorm. Aveţi cumva un avion de ciocolată? Cu salată verde pe urechi? Cu năsuc de pilot candian? Cu puţină dragoste praf şi multă bătaie de cap în picioare? Mulţumesc. Cu respect, Ursuleţul blând, fost chiriaş, actual dispărut."

M-am liniştit. Ursuleţul blând a vândut motocicleta. I-am cumpărat o cameră la hotelul chiriaşilor dispăruţi. Sper să-l găsească mesagerul. Pe mine mă dor picioarele, pe el îl sâcâie distanţa. Nimeni nu ştie adevărul. Ursuleţul blând se hrănea cu bani pierduţi la şah.

"Alo? Sunt eu. Ursuleţul blând. Mi-am vândut urechile. Mă cam doare capul. Poţi să-mi arunci o stea de cerneală? Mi-aş pune-o după gât."

Mesagerul fură stele.

joi, 21 ianuarie 2010

Din almanahul soldatului fără barbă

Soldaţii staţionează în oraşele din est. Mie-mi alunecă tocurile de gumă pe gheaţa proaspătă. Soldaţii staţionează în est. Tocurile pe gheaţa proaspătă. Asta se numeşte obsesie. Ba se numeşte lift în urcare. Lifturile din est nu ştiu să numere când afară e gheaţă proaspătă. Ţi-am spus că e obsesie. Şi eu mă prefac că nu te-aud, îmi spăl gulerul cu pastă de dinţi şi mă strâmb la dinţii tăi aşa cum ar face orice fată cu nume rusesc. Ba e grec. Ba mai lasă-mă să-mi spăl ţările din est. Îmi mănâncă bărbia. Trei sute de soldaţi iau pastile ca să doarmă până acasă. Între timp, în est, gheaţa se învecheşte nerăbdătoare. Fiecare cu obsesiile lui. Nu-mi spune! Ai în palme trei bacterii roşii, încurbate şi zâmbitoare! Cum ziceam, fiecare cu obsesiile lui. Eu, de exemplu, cred că iulie rimează cu Germania.

Lecţia 1. La scară.

-Bună ziua.
-Bună ziua.
-Ştiţi, am un copil.
-Şi eu. Doi.
-Aş vrea să-l dau la şcoală.
-Pentru ce?
-Pentru că eu, din clasa I până în clasa a IV-a am avut în spatele clasei o sobă. Stăteam în prima bancă. Am primit şi ghiocei de baltă. Am avut un coleg care nu ştia să scrie. Aveam cinci table. Pe doi pereţi. Îmi plăcea la şcoală. Mai ales soba.
-Eu am o haină de piele. Şi-mi place să jupoi margarete. Şi copiii mei miros a ananas copt. N-am nevoie de şcoală. Aş vrea un inel de aur rozaliu. Ştiţi cum e? Ăla turcesc.
-Mie mi-au crescut unghiile de când n-am mai fost la şcoală. Şi-aş vrea să aibă şi copilul meu degete frumoase, murdare de cretă şi aşa, subţiate de scris.
-Ai mei au degete de aur. Rozaliu. Ştiţi cum e? Turcesc aşa.
-La revedere.
-Da` cum de n-a învăţat să scrie colegul dvs.?
-Puteţi să-l întrebaţi. Vinde aur la măcelărie. Din ăla rozaliu. Ştiţi dvs...

Addenda cu roşu, negru şi alte ciuperci

Tu te rătăceşti în ţări cu multe consoane. Eu aştept să se usuce frunzele ca să le strâng într-un pahar de plastic din care cineva, altcineva, mânca budincă de ciocolată. Acum sute de ani. Nu-i aşa că în ţara vocalelor nostalgice şi împiedicate nu te-ai rătăci niciodată?

miercuri, 20 ianuarie 2010

Dialog



- Din florile din părul tău răsar copii de grâu cu ochi albaştri speriaţi. Cântă-le versuri din cărbuni şi măsoară-le pantofiorii de catifea neagră şi eu îţi fac fotografii cu evantaiul deschis!

Are febră...Săracul...

Calcule. Dificultate maximă.

Mă auzi. Păşesc încet pe sub inteligenţa crestată a telefoanelor cu prefix instabil. Păşesc. Tu îţi subţiezi vocea. Eu fur secunde goale de la companiile încete. Dezvolţi în mine antologii incomplete de poezie indiană. Eu fur secunde goale de la companiile încete de telefonie rapidă. Tu dezvolţi poezii. Eu ascult. În păr am o perdea cu tot cu galerie. O port cu mândrie şi n-o împart decât cu gloanţele oarbe de la centrul de afaceri fără profit. La şi douăzeci şi şase telefoanele din lumea întreagă îşi iau liber şi comunicarea se rupe în bucăţi umede de pâine veche. Comunicarea dintre noi doi se rezumă la "tu auzi eu păşesc tu furi sau eu fur sau companiile ne aud telefoanele ne poezesc poezii indiene încete şi instabile şi eu mă bucur că ne-am întâmplat şi noi". Cuprinsul şi bacteriile ne sălbăticesc. Cuvintele şi periile şi părul meu strâns în mâinile tale şi lenjeria verde de pe pat, comunicarea cu litere pe tricourile necălcate. La şi treizeci şi cinci ar trebui să se întoarcă de la masă. Dinozauri de carton. Dinozauri de cartofi. Telefoanele întârzie cu neruşinarea de altădată a ciocolatelor belgiene. Tu nu apari cumva în reviste? Dacă aş fi ştiut să citesc...Desenăm?
Sunt o sfoară albastră cu nori agăţaţi de picioarele desculţe. M-au prins în cer cu ace de siguranţă ilegale şi alunecoase. Mă dor piesele de şah. Astăzi alergăm de trei ori în jurul ceasului căruia îi lipseşte ora unu.

marți, 19 ianuarie 2010

Melodie fără melodie pentru domnul Hrabal

Ne-am căţărat pe chitară şi-am plâns. Îmbrăţişaţi, sărăciţi de tenişii de firmă, de unghia lungă pentru abecedarul muzical al lui Goethe şi de ministerele agriculturii, puţin superficiali şi puţin snobi. Am plâns căţăraţi pe chitară, ca două flori fine de cactus cu care s-au astupat pe vremuri puşti ascuţite, ca doi câini aproape sentimentali şi mai ales ca două limbi străine colorate de greşeli de toate felurile. Mă surprind toate nuanţele viorilor şi când mă las surprinsă de toate nuanţele tuturor viorilor din toată lumea (a se înţelege şi vis şi vers şi viaţă), bine strânsă de braţele puternice ale personajelor de film de aur fals, mă caţăr pe chitara de plastic şi, impresionând în stânga şi-n dreapta, plâng a distanţă plină de imperative şi apelative din cărţile de mecanică de clasa a noua ale lui...Goethe...să zicem.


Cel mai nou prieten al meu e un barbar tandru pe nume Bohumil Hrabal. Acum e la geam. Hrăneşte porumbeii de la căile ferate.

Dragoste migratoare

Dinspre Australia spre ţările computerelor stricate, căzută dinspre mare spre văile murdare de ciment, dinspre vânt spre găleţile de gunoi, din toate părţile spre toate unghiile tăiate cu foarfece stricate, atât de departe de casă, cu toate nopţile de sub saltea, cu toate ritmurile strâmbe şi toate oasele chinuite. Îndrăgostită -cică- de sperie-nori şi de pijama-în-carouri, de colorează-mă-cu-spumă-rece, de-acolo până dincolo şi de toate tastele topite în degete. Păi poeziile nu se scriu cu pix verde şi nici în limbi romanice. Poeziile se joacă pe buricele inelarelor şi se-aruncă din mijlocul vestului până în îndepărtarea orientului cu litere mici. Orientul se caţără pe picioare de femei mărunte, convinse că apa rece nu face rău decât râului din spatele gheţarilor. Orientul se pierde în vest dinspre Australia spre ţările computerelor stricate. Ea se îndrăgosteşte din ce în ce mai nerăbdător de toţi bărbaţii cu zece fraţi şi două surori.

vineri, 15 ianuarie 2010

Din seria didascaliilor şi-a acoladelor sălbatice

Când eram foarte mică, aproape cât un nasture de blugi bătrâni, aduşi de la turcii occidentali, nu credeam deloc în didascalii. Se pare că visasem un vis columbian plin de paranteze care mă supărase atât de tare încât am început să urăsc la fel de tare cravatele, hoţii de spirt (da, lichidul albastru din baie) şi didascaliile. Astăzi, între luminile supărate ale catedralei, din tavanul spart de raze ianuarieşti, au început să curgă didascalii aşa de frumoase încât m-am trezit mare, cât nasturii de halate de lână, şi aproape sfioasă.

miercuri, 13 ianuarie 2010

Mărul povestit

Înainte de ploaie era un măr. Aproape roşu, muşcat pe toate părţile, un măr aruncat pe jos, într-una din gropile pline de pământ de pe trotuarul de lângă Poştă. Poate cumva pe diagonală. Simt. Un măr roşu, muşcat pe toate părţile, îmi bate în piept. Undeva în spatele umărului drept. Poate cumva pe diagonală.

joi, 7 ianuarie 2010

La volanul liftului

Cum intri în lift în fiecare seară, te întrebi de ce nu mergi pe scări, uşile se închid cam greu, e acolo unde l-ai lăsat când ai plecat, te uiţi în oglinda murdară, mai ai încă semne între sprâncene, îţi dai seama că dimineaţa cobori pe jos, că muncitorii nu mai sunt de când ninge, că nu mai ninge, că ai ajuns, etajul 3, în lift scrie 4, nici măcar lifturile nu mai ştiu să numere, or fi poeţi mascaţi, e prima oară când nu găseşti cheile în geanta asta, e prima oară când miroase a friptură pe scară, scoţi portofelul şi cărţile, le pui pe scări, n-ai urcat niciodată mai sus, are doi ani şi cureaua împletită, acolo urcai la etajul 7, n-ai plătit curentul, găseşti cheile, am uitat o poză pe plajă, sub pietre, te gândeşti că o să scrii toate astea pentru că nu eşti destul de puternic ca să le laşi să se întâmple doar ca să se întâmple. Povestea cu cheia se repetă din trei în trei apartamente. Şi cu friptura. Aseară ai simţit şi tu. Cu liftul. Cu muncitorii şi zăpada. Şi alţii au avut astăzi cărţi în genţi şi mulţi dintre ei n-au plătit curentul. Visez oameni care îşi înghit dorinţele şi saliva când salută, dimineaţa, când eu cobor pe scări. Mă supără tăcerea. Mă înec tuşind în poza de sub pietre.

miercuri, 6 ianuarie 2010

"Hearts burst into fire"

În lumea mea ninge cu aşternuturi reci. Reci şi verzi. Cu elefanţi serioşi care nu mănâncă decât flori ofilite de lotus. Câteodată, cu fierul de călcat scos din priză, îmi calc lumea. Lumea are ochelari de plastic colorat. În boxele lumii tale se recită rock american fals. Rock american în sticle mici de rom britanic transportate în buzunare de milonga. Ieri m-am trezit drogată de mirosul de aţă portocalie înfăşurată în oameni de cărbune cu nas alb. M-am trezit cu corpul trist şi lumea de hârtie ruptă. Îmi place să dorm câte două ore înainte de unşpe seara. Trimit trei cuvinte în Orient pentru occidentalii emigranţi. Inima pierde apă. Corpul e nins de elefanţi emoţionaţi. La bariera de la ieşirea din parcarea hotelului răsună delicat trei înjurături fără diacritice. Mă întreb dacă femeia de la semafor e mai fericită decât cea din chioşc. Tocurile pline de mocirlă subtilă, "la revedere.mulţumesc", nu-mi plac oamenii care jură. Nu mă supără fumul de ţigară atâta timp cât nu se agită în blugi. Hamburgeri din Ungaria. Pe lângă noi se scutură cireşii întorşi din primăvară. Minciuni căzute din steag. Mă ignor cu neruşinarea caselor roz. Mânecile pijamalei sunt cărţi de poker. Să am sau să nu mai am timp? Ceasul se mai opreşte şi astăzi. Lumea mea e şifonată şi-mi place. În lumea mea cărţile se scriu cu gheaţă.

luni, 4 ianuarie 2010

După Crăciun

S-au găsit pantofii balerinelor. Aruncaţi peste râu acum câţiva ani, le aşteaptă acolo cu tălpile aproape perfecte.

Arcurile şi salteaua şi patul mic. Somnul şi pâinea rotundă în loc de masa de prânz. Oglinda fără ramă agăţată pe dulap, pijamaua gri, pijamaua albastră, ţara mea e de mere stricate, casca verde, lanţurile sunt lungi, două mii de metri, inima bate dinspre nord, totul ca să nu tac, pune-ţi ceasul. Din cărţile despre Amazon cad cuvinte cusute cu fire de păr blond ca să nu plângi. Tu nu mai vorbeşti. Nu spune nimic! Romanţe crude din păcate bătrâne. Să nu vorbeşti! Sau mai bine spune poezii cu îngeri şi sculptori. Când ai timp. La sfârşit ceilalţi îşi şterg lacrimile. Tu râzi cu gândurile îngrămădite în genunchi.

Peste măselele stricate soldaţii îşi măsoară sufletul.

El tace ascuns în spatele ochilor galbeni. Din genele încâlcite ies scântei negre.

La geamul de-acasă soldaţii de tinichea îşi sărută amantele.

Erată

M-am născut la Spitalul 1. Craiova. (Aşa ziceţi voi.Eu nu-mi aduc aminte, dar vă cred.) La mine nu s-a oprit ceasul din hol ca la Răzvan. Cred că dacă ar fi fost primăvară m-aş fi născut cu miros de frezie. Pentru că era toamnă am zis să am ochii albaştri. Mai târziu am mers în 1 Mai. Acolo mă aştepta frate-miu. Mai ziceţi că nu-i aşa! :)

duminică, 3 ianuarie 2010

Patru crengi

-Cum se înţelege Miss Imperiul Roman cu alunele din ciocolată? Cum că oamenii sunt ca feţele de masă. Patru ianuarie.

-Semnănăm cu ceaţa. Cu tobele de pe pian. Zgomote de ceaţă pe sub autostrada stelelor.

-Nici eu nu mă pricep la depanat mărgele. Ucenici în casa piticilor. Învăţăm să scriem cu dansuri albastre.

-Radical din patru decembrie.

Hocus Pocus Curaj

Ascuns în spatele veiozei fără bec, stătea. Cădeau pe geam câteva ploi şi pe uşi se scurgeau mizerii adunate de la zidarii de acum cincizeci de ani. Îşi promitea să fie bine. Şi bun dacă se poate. Şi să nu plângă, să şteargă pe jos, să fie când aripă, când gheară, să-şi mai facă un tatuaj şi să fie cavaler. Se speriase de câteva ori cu zâmbete, fum de ţigară crudă şi gene lungi. Ca pantofii vechi lăsaţi la voia întâmplării în valize cu miros de lumânări stinse. De fapt nu le aprindea niciodată. Se pare că focul îi dă senzaţii ciudate. Că plânge dacă îşi aminteşte de copiii cu cărţi subţiri şi de vânătaia arhipelagului. Poate să nu existe dacă vrea. Se ascunde în spatele veiozei fără bec, dă drumul amintirilor fără consoane şi guma de mestecat îl transformă în prim-balerin. Legiunea străină e o minciună. Căzăturile se înţeleg în poze.

!



Măsoară-ţi frunzele!

Să nu-mi mângâi părul toamna!

Dezgroapă-ţi rădăcinile şi sperie-te!

Măcar să mă laşi să dezvolt trei nori pe metru pătrat cu colţuri tăiate!

Întoarce-te din misiune şi vorbeşte-mi!

Soare şi bec şi lună şi scânteie de rezervă!

Îndoaie-ţi genunchii!

Cu semnul exclamării!

sâmbătă, 2 ianuarie 2010

Locul naşterii

M-am născut pe coasta unei cireşe. În spatele codiţelor de lemn fragil la mâna a doua. M-am născut indiancă fără punct. Şi-am râs puţin sălbatic, cu poftă de savarine şi de ochi măsuraţi cu sticla de doi litri. Mi-am luat concediu, am sărutat prosoapele şi-am plecat în lume. Mi-am sălbăticit degetele, am crescut mai devreme decât toţi norii din Sahara şi-apoi, mai verde decât celelalte măruntaie ale lumii, mi-am luat zborul câtre trupul de coajă de pâine. Am semănat grâu peste copiii din America Centrală, am salutat câteva colonii de magdalene şi-am semnat actul de divorţ de centrala termică.

Eu m-am născut pe coasta unei cireşe. Tu?